loading...

miercuri, 31 august 2016

Particularităţile supravegherii bancare în România

Evoluţia de ansamblu a sistemului bancar nu poate fi detaşată de situaţia generală a economiei naţionale, care s-a confruntat cu disfuncţionalităţi majore, atât la nivel microeconomic cât şi macroeconomic. Problemele structurale din sectorul real au avut un impact negativ asupra calităţii portofoliului de credite al băncilor, îndeosebi al acelora expuse sectorial. Principalele bănci cu capital de stat (Bancorex, Banca Agricolă, şi mai puţin Banca Română de Dezvoltare, Banca Comercială Română) au păstrat un grad ridicat de specializare, provenit din orientarea sectorială anterioară a activităţii lor. Din aceasta cauză au suportat un risc al activelor (creditelor) deosebit de mare; ele şi-au moştenit clienţii pe care i-au avut înainte de 1989 întreprinderi cu capital de stat, nerentabile. În plus acţionarul majoritar, statul, nu de puţine ori a impus acordarea unor credite cu grad mare de risc pentru susţinerea sectorului agricol, al energiei, şi pentru încurajarea exportului indiferent de situaţia economică şi financiară a acestor unităţi. În acest context economic defavorabil, am asistat la deteriorarea continuă a portofoliului de credite al băncilor.

Băncile cu capital privat înfiinţate după 1990 s-au confruntat cu un risc al pasivelor (depozitelor) mare. Pentru a-şi asigura surse şi clienţi, acestea au fost nevoite să acorde dobânzi mai mari decât băncile cu capital de stat. Obţinându-şi resursele mai scump, aceste bănci au acordat şi credite cu rate ale dobânzii mai mari, selecţia clienţilor suferind din punct de vedere al bonităţii lor. Cazul Dacia Felix este elocvent în acest sens.

Banca Naţională a României, în calitate de autoritate de supraveghere bancară, a depus eforturi pentru crearea cadrului legislativ prudenţial. Confruntându-se cu numeroase dificultăţi (falimente bancare) abordarea BNR s-a concretizat în consolidarea politicii prudenţiale.

Cu excepţia Bancorex, al cărei faliment a fost mascat printr-o fuziune, şi a Băncii Agricole, salvată în ultimul moment prin privatizare, a Băncii Dacia Felix care a scăpat de faliment graţie intervenţiei guvernului, a Băncii Columna salvată de intervenţia justiţiei (în prezent curge procedura falimentului), celelalte bănci: Credit Bank, Banca Albina, Bankcoop, Banca Internaţională a Religiilor, Banca Turco-Română, Banca de Investiţii şi Dezvoltare SA şi Banca Română de Scont au ieşit din sistem în urma unor scandaluri răsunătoare; au fost evidenţiate fraude de proporţii, nu neapărat întotdeauna cauza falimentelor constând în credite neperformante.
În anul 1996, potrivit prevederilor Legii nr. 64/1995 (reorganizarea şi lichidarea judiciară), B.N.R., în calitate de creditor, a constatat situaţia de încetare a plăţilor pentru Dacia Felix şi Credit Bank şi a declanşat acţiunile în instanţă. Fraudele constatate la cele două bănci au distrus încrederea cetăţenilor în sistemul bancar în general. Depozitele populaţiei au fost recuperate după mulţi ani de procese şi tergiversări, fără ca valoarea din momentul constituirii depozitelor să fie actualizată (la acel moment nu exista fondul de garantare al depozitelor).

Pe baza planului de reorganizare (în varianta refăcută), tribunalul Cluj a hotărât în 1998 reluarea activităţii Băncii Dacia Felix; denumirea băncii s-a schimbat (ca dealtfel şi proprietarul) în EuromBank, în anul 2001, când s-a procedat la restituirea autorizaţiei de funcţionare.
În ce priveşte Credit Bank, prin sentinţa din 1999 a Curţii Supreme de Justiţie, hotărârea Băncii Naţionale de retragere a autorizării băncii a devenit definitivă şi irevocabilă. Credit Bank este prima bancă falimentată în ţara noastră.

De asemenea, începând cu anul 1997 s-au înregistrat dificultăţi la băncile Columna, Bankoop şi Bancorex, care au persistat şi în anul 1998. În consecinţă, BNR a adoptat măsuri de remediere, de decădere din calitatea de fondatori, administratori, preşedinţi, vicepreşedinţi şi cenzori a persoanelor care s-au făcut vinovate de deteriorarea situaţiei financiare la banca Columna, de limitare a unor operaţiuni ale acestor bănci. Au fost limitate operaţiunile şi la Bankcoop şi Bancorex, instituindu-se şi măsuri de supraveghere specială la Bankcoop şi administrare specială la Bancorex, în anul 1999. În acelaşi an, Bancorex fuzionează prin absorbţie cu B.C.R..

Au urmat apoi alte falimente răsunătoare: Banca Internaţională a Religiilor, Banca Albina, Banca Turco-Română, pierderile înregistrate de Banca Agricolă fiind acoperite din surse bugetare, iar banca privatizată; aceste falimente au determinat pierderea încrederii cetăţenilor în sectorul bancar.
În aceste condiţii, reglementarea în domeniul supravegherii prudenţiale s-a impus ca o necesitate în vederea asigurării unui sistem bancar care, prin nivelul capitalizării, calitatea acţionariatului şi a administratorilor, capacitatea de a acoperi riscurile specifice activităţii bancare, să nu pericliteze stabilitatea sectorului financiar-bancar din România. În acest sens, în elaborarea reglementărilor de prudenţă bancară s-a urmărit alinierea acestora la standardele internaţionale în materie (bazate pe principiile stabilite de Comitetul de la Basel şi de Uniunea Europeană) privind supravegherea bancară, corespunzător specificului şi cadrului economico-financiar caracteristice ţării noastre.

Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 58/1998 - Legea bancară şi a Legii 101/1998 privind Statutul Băncii Naţionale a României, cadrul legal privind autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a băncilor a fost lărgit şi îmbunătăţit. De asemenea, începând cu luna ianuarie 1998, realizarea obiectivelor de supraveghere a fost facilitată de introducerea noului plan de conturi pentru sistemul bancar, care conferă un grad mult mai ridicat de încredere, omogenizare şi compatibilitate a informaţiei financiare a băncilor.

Pentru a-şi îndeplini rolul de autoritate de supraveghere bancară, la nivelul Centralei B.N.R. s-a înfiinţat Direcţia Generală de Autorizare şi Supraveghere Prudenţială a Societăţilor Bancare (D.G.A.S.P.S.B.) cu scopul de a monitoriza comportamentul băncilor pe baza raportărilor de prudenţă bancară transmise de acestea băncii centrale – supraveghere „off-site”, precum şi prin inspecţii la sediul băncilor - examinare „on-site”.

Obiectivele B.N.R., specifice supravegherii prudenţiale bancare, vizează: adecvarea capitalului în funcţie de natura şi mărimea riscurilor, capacitatea băncii de a asigura adecvarea capitalului prin reinvestirea profitului; natura, trendul şi volumul activelor, problema şi adecvarea alocărilor pentru pierderi din credite; adecvarea politicilor, procedurilor şi practicilor de împrumuturi şi investiţii; gradul de concentrare a riscului; trendul şi volumul activelor clasificate în categorii necorespunzătoare; împrumuturile acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca; nivelul, trendul şi stabilitatea veniturilor; sursele veniturilor; nivelul cheltuielilor de operare; vulnerabilitatea veniturilor la riscul pieţei; tranzacţii cu titluri de valoare; efectele de taxare asupra veniturilor; eficienţa politicilor şi practicilor de lichiditate; strategiile de administrare a fondurilor; sistemele informatice de administrare şi planurile de finanţare; capacitatea managementului de a identifica, măsura, monitoriza şi controla riscurile activităţii desfăşurate de bancă; acurateţea, operativitatea şi eficienţa informaţiei managementului şi sistemelor de monitorizare a riscului; adecvarea sistemelor de audit şi control intern; receptivitatea la recomandările auditorilor şi autorităţilor de supraveghere; respectarea reglementărilor şi legislaţiei în vigoare; performanţa generală a instituţiei şi profilul său de risc.

În situaţia constatării unor nereguli în activitatea unei bănci, B.N.R. poate stabili supravegherea specială şi apoi administrarea specială, care constă în numirea unei noi conduceri de către B.N.R.. Dacă banca nu reuşeşte să se redreseze şi se află în continuare într-un blocaj al plăţilor, B.N.R. recurge la retragerea autorizaţiei de funcţionare şi declanşarea procedurii falimentului bancar conform Legii 83/1998 privind falimentul bancar.

Supravegherea bancară nu înseamnă garantarea faptului că o bancă nu va da faliment. Rolul supravegherii bancare este de a preveni falimentul, prin sprijinirea băncilor în desfăş
urarea activităţii, care însă sunt libere să adopte deciziile pe care le consideră necesare.

În cazul unei crize, banca centrală este pusă în faţa dilemei de a acţiona ca împrumutător de ultimă instanţă pentru banca aflată în dificultate sau de a se limita la misiunea menţinerii stabilităţii economice printr-o politică nediferenţiată, credibilă şi responsabilă. 

Supravegherea bancară

Pieţele financiare internaţionale nu au fost scutite de şocul prăbuşirii unor bănci, uneori dintre cele mai apreciate. Cazurile Barrings şi Daiwa au zguduit foarte serios lumea financiar-bancară, punând pe gânduri atât bancherii, cât şi autorităţile monetare. Dereglementarea sistemelor bancare, concurenţa acerbă pe piaţa capitalurilor, fluiditatea fluxurilor internaţionale de capitaluri şi dezvoltarea exponenţială a pieţelor derivate sunt oportunităţi de profit pentru bănci, dar şi de pierderi deosebit de mari. Monitorizarea şi evaluarea procedurilor şi politicilor băncilor a devenit o activitate permanentă.
Supravegherea bancară reprezintă o activitate de asigurare a bunei funcţionări a băncilor, de asigurare a unui sistem bancar viabil şi stabil printr-o politică prudenţială ce urmăreşte:
-                   minimizarea riscurilor bancare;
-                   prevenirea apariţiei unor întreruperi sau disfuncţionalităţi în sistemul de plăţi;
-                   evitarea pierderii controlului monetar şi a încrederii în moneda naţională, etc.

Supravegherea bancară nu presupune o lipsă de încredere în managementul băncilor, reprezintă o necesitate care rezultă din consecinţele negative ale falimentului bancar, din particularităţile activităţii bancare:
-                   crearea monedei de cont de către bănci şi multiplicarea acesteia prin acordarea creditelor;
-                   scadenţa diferită a elementelor de pasiv bilanţier faţă de cele de activ bilanţier; depozitele sunt în general pe termen scurt, iar portofoliul de credite este mult mai variat din punct de vedere al termenului de acordare;
-                   lipsa de transparenţă a activităţii băncilor; băncile nu oferă informaţii asupra portofoliului lor de credite sau asupra implicării în operaţiuni riscante; având în vedere volumul mare al resurselor colectate de la numeroşi creditori, agenţi economici şi persoane fizice, este necesară apărarea interesului acestora prin supraveghere bancară.

Mai mult, falimentul unor bănci, spre deosebire de falimentul unor întreprinderi, generează consecinţe grave pentru întreg sistemul afectându-i credibilitatea şi influenţând negativ lichiditatea şi solvabilitatea altor participanţi pe piaţă: deponenţi, clienţi, alte bănci. Este vorba de „efectul domino”, mecanismul de extindere a efectelor negative ale falimentului unei bănci asupra altor bănci sau asupra deponenţilor băncii respective, persoane fizice sau juridice.

Realizarea supravegherii bancare presupune fie reglementarea sau intermedierea anumitor operaţiuni (metodă relativ uşor de aplicat, utilizată în economiile centralizate), fie asigurarea unui management prudent, adică reglementări şi standarde prudenţiale prin care se urmăreşte conducerea şi administrarea precaută a băncilor, metodă agreată şi în cadrul Uniunii Monetare Europene.

Indiferent de metoda utilizată, este nevoie de o instituţie care, în virtutea unor reguli şi principii legale, să supervizeze organizarea şi desfăşurarea activităţii bancare în economie, instituţie numită autoritate de supraveghere bancară. Această autoritate poate fi banca centrală (în majoritatea ţărilor, inclusiv România), Ministerul Finanţelor (Japonia) sau o instituţie autonomă (Belgia). În funcţie de specificul economiei naţionale şi de tradiţii, fiecare ţară stabileşte una dintre variante; recomandările F.M.I. indică varianta ca banca centrală să fie autoritatea de supraveghere bancară, în cazul în care această bancă centrală este o bancă puternică.

Avantajele stabilirii băncii centrale ca autoritate de supraveghere bancară sunt:
-                   existenţa la nivelul băncii centrale a infrastructurii, competenţei şi profesionalismului necesar supravegherii;
-                    supravegherea bancară este o activitate legată de activitatea curentă a băncii centrale, care e responsabilă pentru buna funcţionare a sistemului bancar;
Dezavantajele sunt:
-                   se consideră că rezultă o entitate prea puternică, ce are acces la informaţii de mare confidenţialitate (există ţări, ca Belgia de exemplu, în care banca centrală efectuează şi operaţiuni cu agenţii economici mari, ceea ce afectează băncile comerciale), de unde necesitatea unui organism de supraveghere independent;
-                   este afectată credibilitatea băncii centrale în cazul falimentului unei bănci;
-                   pot apărea conflicte între deciziile de politică monetară şi activitatea de supraveghere bancară.

Dacă Ministerul Finanţelor este autoritatea de supraveghere bancară, cu siguranţă se asigură coerenţa programului guvernamental, a politicii economice, însă în acest caz independenţa băncii centrale este compromisă prin renunţarea la autonomia propriu-zisă a băncilor.

Realizarea supravegherii bancare de către o instituţie independentă prezintă avantajul profesionalismului supravegherii, dar şi dezavantajul separării activităţii bancare. În ultima perioadă, ca efect al dezvoltării conglomeratelor financiare, care regrupează diverşi intermediari financiari (societăţi de asigurare, societăţi financiare etc), se optează pentru existenţa unei autorităţi unice care să supravegheze toate instituţiile financiare, întrucât banca centrală supraveghează doar sistemul bancar ce cuprinde doar o parte a acestor instituţii, aşa cum am arătat (cap. 8).

Interdependenţa pieţelor financiare conduce către necesitatea cooperării autorităţilor de supraveghere a instituţiilor de credit pe plan naţional; asistăm la o tendinţă de reglementare internaţională a activităţii de supraveghere prudenţială.
În cadrul „grupului celor 10” (S.U.A., Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Canada, Suedia, Elveţia, Belgia-Olanda-Luxemburg) a fost înfiinţat în 1974 Comitetul pentru Reglementări Bancare şi Practici de Supraveghere, cunoscut sub numele de Comitetul „Cooke”, sau „Comitetul de la Basel”.
La nivelul Uniunii Europene funcţionează Comitetul Consultativ Bancar, cu rolul de a realiza şi implementa legislaţia în cadrul Uniunii şi sub Comitetul pentru Supraveghere Bancară al Comitetului Guvernatorilor Băncilor Centrale denumit şi „Comitetul Quinn”, ce analizează problemele ce apar în legătură cu supravegherea bancară în ţările uniunii.

În ce priveşte modalitatea concretă de realizare a supravegherii bancare, există două situaţii:
Inspecţii la societăţile bancare – supravegherea bancară „on site” – adică o prezenţă activă a reprezentanţilor autorităţii de supraveghere bancară la bănci şi deci un volum mare de muncă. O astfel de supraveghere bancară întâlnim în SUA printr-un sistem de evaluare numit CAMEL: Capital adequacy (adecvarea capitalului), Asset qualitiy (calitatea activelor), Management (conducere), Earnings (Venituri), Liquidity (lichiditate), ce indică obiectivele urmărite prin inspecţiile bancare; băncile sunt încadrate pe o scară cu 5 nivele în urma utilizării sistemului CAMEL.

Situaţii raportate de băncile comerciale (supraveghere „off site”) care spre deosebire de inspecţiile bancare nu necesită un volum mare de muncă din partea autorităţii monetare, premiţând acesteia să sesizeze la timp băncile cu probleme şi să se concentreze asupra acestora. Este o modalitate mai modernă de supraveghere bancară, practicată în Europa.

Ţările pot să adopte şi un sistem mixt prin utilizarea ambelor modalităţi de supraveghere bancară, accentuând una sau alta dintre ele în funcţie de particularităţile sistemului bancar.       În unele ţări se apelează şi la verificarea băncilor comerciale de către persoane independente (experţi contabili independenţi). 

Banca centrală – independenţa sa faţă de puterea executivă

Funcţia principală a oricărei bănci centrale este, aşa cum am arătat, asigurarea stabilităţii monetare. În ce măsură această funcţie trebuie îndeplinită sub control guvernamental sau, dimpotrivă, de către o bancă centrală independentă faţă de autoritatea executivă, reprezintă o problemă dezbătută. În rândul specialiştilor s-a iscat o adevărată controversă între cei care susţin independenţa băncii centrale şi cei care susţin că această independenţă nu e necesară. Guvernul recurge deseori la presiuni asupra băncii centrale pentru a face emisiune monetară, accentuând tensiunile inflaţioniste. Efectele negative se resimt însă ulterior, iar politicile restrictive se impun.

Soluţiile concrete adoptate de fiecare ţară cunosc un spectru remarcabil de divers, ce se explică, de obicei, prin tradiţia şi experienţa istorică a ţării respective. De exemplu, banca centrală a Marii Britanii a fost concepută ca o parte a executivului, întrucât în urmă cu aproape două secole (1844) când a obţinut monopolul emisiunii monetare, teoria economică nu relevase încă rolul important al politicii monetare (oricum redus în acea perioadă de circulaţie a monedelor cu valoare integrală). Prin aceeaşi logică se explică independenţa Sistemului Federal de Rezerve, banca centrală a SUA, înfiinţată mult mai târziu (1913), concepută ca o instituţie apărată de eventualele presiuni generate de politic.
Argumentele dependenţei faţă de guvern a băncii centrale ţin de coerenţa politicii economice, din care face parte politica monetară, alături de politica financiară şi celelalte componente. Politica economică este îndeplinită de guvern, guvern numit de partidul politic la putere, care partid politic s-a angajat la îndeplinirea acestei politici economice, prin programul său electoral. Din acest punct de vedere, s-ar părea că nu există nici un impediment în realizarea politicii monetare de către guvern, care în mod logic doreşte realizarea obiectivelor de stabilitate a monedei naţionale şi stabilitate a preţurilor.

Experienţa practică ne-a demonstrat însă, nu de puţine ori, că puterea politică a renunţat la realizarea acestor obiective pe termen lung din dorinţa de a obţine o creştere economică pe termen scurt printr-o politică monetară expansionistă, deci prin „sacrificarea” inflaţiei, pentru a avea ce prezenta populaţiei în campania electorală următoare, adică pentru a câştiga următoarele alegeri. Economia stimulată artificial, printr-o politică monetară expansionistă nejustificată, creează pentru numeroase afaceri un optimism nefondat[1].Iată de ce politicienii sunt mai interesaţi de o independenţă a băncii centrale faţă de guvern decât de o independenţă a acesteia. Un guvern are mai multe motive decât banca centrală de a „trişa” pentru a-şi reduce datoria reală (finanţarea deficitului bugetar prin emisiune bugetară) sau ca să stimuleze economia înaintea alegerilor.[2]

Singura soluţie viabilă pentru ca banca centrală să reziste acestor presiuni ale guvernului de sacrificare a obiectivelor pe termen lung cu scopul obţinerii unor avantaje pe termen scurt, este înscrierea independenţei în statutul său. Primul pas în realizarea independenţei (îndepărtarea de puterea politică) este stabilirea unui mandat al guvernatorului şi al consiliului de administraţie superior mandatului electoral; această diferenţă în durata mandatului este considerată o garanţie a îndeplinirii obiectivelor de politică monetară pe termen lung. Trebuie totuşi spus că o durată de viaţă mai mare a organului de conducere nu înseamnă neapărat că banca centrală este cu adevărat independentă, căci s-ar putea ca membrii consiliului de administraţie să fie menţinuţi în funcţie tocmai pentru că nu intră în conflict cu autorităţile[3]. De aceea, creşterea independenţei operaţionale şi financiare a băncii centrale trebuie însoţită de obligaţia acesteia de a prezenta un raport de activitate periodic parlamentului.

Pe lângă durata mandatului, există numeroase puncte de vedere prin care se apreciază autonomia băncii centrale:
-                   după forma de proprietate a capitalului social al băncii centrale: capital de stat (în Franţa, Germania, Suedia, Canada, România), capital privat în totalitate (în SUA, Italia, Elveţia) şi capital mixt (în Japonia, Mexic, Austria, Belgia);
-                   după atribuţiile legale ale băncii centrale;
-                   după modul de numire a cadrelor de conducere;
-                   după existenţa sau nu a reprezentanţilor guvernului în organismele de conducere ale băncii centrale;
-                   după reprezentarea băncii centrale în guvern;
-                   după repartizarea profitului băncii centrale, etc.

Urmărind rezultatele obţinute de băncile centrale, s-a ajuns la concluzia că ţările care au un grad mai mare de independenţă a băncii centrale au obţinut rezultate mai bune în ce priveşte stăpânirea inflaţiei. Gradul de autonomie a unei bănci centrale trebuie apreciat în funcţie de nivelul de dezvoltare a ţării respective, de structurile sale instituţionale. De fapt, gradul său de independenţă depinde de realizarea rolului său în timp. Cele mai independente bănci centrale sunt considerate a fi Sistemul Federal de Rezerve, Banca Naţională a Elveţiei şi până nu demult Banca Naţională a Germaniei( în prezent B.C.E.).
Tendinţa internaţională este de a întări poziţia băncii centrale. În România, Legea privind statutul B.N.R. nr. 312/2004 înscrie independenţa băncii centrale în statut.



[1] Walter G. Woodworth, The money market and monetary management, Harper & Row, New York, 1972, p. 227.
[2] Andrew Brociner, Europa monetară, Ed. Institutului European, Iaşi, 1999, p. 57.
[3] Silviu Cerna, Independenţa băncii centrale, Ed. Mirton, Timişoara, 1999, p. 18.

Banca centrală – autoritate monetară

Banca centrală s-a detaşat în decursul evoluţiei sale istorice, de celelalte bănci, preluând atribuţiunile statului în ce priveşte politica banilor. Concepe şi aplică politica monetară, este autoritatea monetară a statului, care organizează şi reglementează circulaţia bănească din economie. Deţine monopolul emisiunii monetare şi, în acelaşi timp, supraveghează evoluţia monedei naţionale, asigură stabilitatea monedei şi a preţurilor. Asigurarea stabilităţii monedei naţionale, a cursului de schimb, determină o caracteristică secundară a băncii centrale, şi anume administrarea rezervei valutare a statului şi păstrarea depozitelor celorlalte bănci (rezervele lichide ale economiei).
Banca centrală trebuie să asigure viabilitatea sistemului bancar, să influenţeze comportamentul acestuia în vederea îndeplinirii obiectivelor generale ale economiei.

Desprindem următoarele funcţii ale băncii centrale ca autoritate monetară a statului:
1)         Emisiunea monetară – reprezintă monopolul conferit băncii centrale de către stat, în virtutea căruia aceasta emite şi pune în circulaţie bancnote şi moneda metalică. La început a fost doar un privilegiu al emisiunii monetare, însă la jumătatea sec. XIX aceasta s-a transformat în monopol; în schimb banca centrală subscrie împrumuturilor solicitate de către stat.
Pe lângă această funcţie s-au dezvoltat şi alte funcţii vizând funcţionarea sistemului monetar: stabilirea denumirii unităţii monetare, a structurii de cupiuri, a mărimii, a desenelor, precum şi emisiunea monedei divizionare. Banca centrală are rolul major în creaţia monetară şi poartă răspunderea calităţii circulaţiei monetare.

2)         Refinanţarea economiei naţionale – băncile comerciale care realizează finanţarea economiei pot obţine lichidităţi (în ultimă instanţă) doar de la banca centrală, prin refinanţare, fie prin linii de credit, fie prin mecanismul rescontării.
Creditarea, ca stare iniţială a unui întreg proces de creditare, este adesea de scurtă durată. Rareori creditul iniţial rămâne angajat în acelaşi raport până la rambursare: banca centrală, prin posibilitatea de a gestiona o resursă specifică, şi anume emisiunea, include ca o latură esenţială a procesului de creditare recreditarea (rescontul). Banca centrală devine astfel ultimul creditor: ea achiziţionează titluri de stat, emiţând monedă fără acoperire, întrucât titlurile de stat nu au la bază o tranzacţie, transformând o cale neinflaţionistă de acoperire a deficitului bugetar într-o cale inflaţionistă.

3)         Banca statului – în sensul evoluţiei băncilor centrale, aceasta este prima funcţie strâns legată de necesitatea finanţării cheltuielilor publice.
Chiar şi în prezent, în cadrul relaţiilor de credit ale băncii centrale, statul ocupă un loc important, adică este principalul beneficiar de credit. Banca centrală creditează statul fie prin finanţare directă (deschiderea unor linii de credit care asigură flexibilitatea gestiunii bugetare curente, când Trezoreria nu reuşeşte să încaseze cum cheltuieşte), fie prin finanţare indirectă, prin cumpărare de titluri de stat (banca centrală influenţează chiar cererea şi oferta de titluri de stat prin vânzarea şi cumpărarea acestora). În România, de exemplu, banca centrală poate credita trezoreria pe termen scurt în limita a 10% din bugetul de stat, fără a percepe dobândă pentru aceste credite. Mai mult, în ţările în care statul nu are consolidat un serviciu de trezorerie separat, banca centrală a preluat atribuţiile de casier al statului, adică administrează contul curent al statului, însă nu bonifică dobândă pentru soldul de casă (sau bonifică o dobândă foarte mică), dar nici nu percepe comisioane pentru operaţiunile efectuate.
Forma de proprietate a capitalului băncii centrale este de stat. În ţările în care statul nu deţine capitalul social al băncii centrale, sistemul legislativ a făcut din banca de emisiune instrumentul statului.

În calitatea de bancă a statului, banca centrală reprezintă statul în relaţiile financiare internaţionale:
-                   participă în numele statului la tratativele şi negocierile externe în probleme financiare, monetare şi de plăţi;
-                   poate negocia şi încheia acorduri privind împrumuturile şi efectuarea de operaţiuni swap cu celelalte bănci centrale, bănci comerciale sau instituţii monetare internaţionale;
-                   poate să participe la organizaţii internaţionale cu caracter financiar, bancar şi monetar şi să devină membră a acestora.
În acest sens, B.N.R. a preluat relaţia cu Fondul Monetar Internaţional, participă la programele Băncii Internaţionale de Reconstrucţie şi Dezvoltare şi ale Băncii Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare, iar în calitate de membru fondator al Băncii Reglementelor Internaţionale este reprezentată la reuniunile guvernatorilor băncilor centrale ale lumii.

4)         Centru al politicii monetare şi valutare – banca centrală concepe şi implementează politica monetară, ce trebuie să se integreze în politica economică, alături de politica financiară, de producţie, de preţuri, de venituri, în vederea atingerii obiectivelor generale ale economiei. Se urmăreşte realizarea echilibrului monetar pentru asigurarea unei creşteri economice neinflaţioniste.
Stabilitatea monedei înseamnă stabilitatea puterii de cumpărare pe plan intern şi a cursului de schimb pe plan extern. Echilibrul monetar intern este strâns legat de echilibrul extern, al balanţei de plăţi. Cu alte cuvinte, politica valutară este o componentă a politicii monetare şi este tot o atribuţiune a băncii centrale, ce se realizează prin participarea activă la tranzacţiile de pe piaţa valutară, banca centrală influenţând cererea şi oferta de monedă de pe această piaţă. Tot banca centrală stabileşte restricţiile cu privire la: limitarea şi controlul plăţilor în devize, controlul şi efectuarea schimburilor valutare, formarea rezervelor valutare. Controlul valutar se poate realiza fie prin constituirea unui departament special la nivelul băncii centrale (ca în Germania, România), prin constituirea unui organism independent (în Olanda, Belgia), sau prin cooperarea cu structurile guvernamentale (cazul Elveţiei, Franţei, Italiei).

5)         Coordonarea şi reglementarea sistemului bancar – banca centrală reglementează întreaga activitate bancară, prin: autorizarea înfiinţării băncilor şi suspendarea acestei autorizări, stabilirea normelor de desfăşurare a operaţiunilor bancare, prevenirea riscurilor bancare prin limitarea operaţiunilor riscante. De asemenea, banca centrală asigură derularea normală a plăţilor între băncile comerciale, atât prin reglementarea circuitului instrumentelor de plată, cât şi prin asigurarea cadrului instituţional de derulare a tranzacţiilor monetare şi a documentelor de plată.
Coordonarea sistemului bancar implică relaţia bine conturată cu toate celelalte bănci. Pe lângă reglementarea administrativă a acestora, banca centrală reglementează şi gestionează lichidităţile celorlalte bănci, deţinute într-un cont deschis la aceasta. Este vorba de rezervele minime obligatorii, a căror obligativitate s-a generalizat după criza din ’29-’33 care a determinat falimente bancare răsunătoare în S.U.A.
Obiectivul central al activităţii de autorizare, reglementare şi supraveghere prudenţială a băncilor îl constituie realizarea stabilităţii întregului sistem bancar prin stabilirea unor norme şi indicatori de prudenţă bancară şi urmărirea respectării cu stricteţe a acestora, precum şi eliminarea din sistem a băncilor neviabile.

Îndeplinirea funcţiilor băncii centrale depinde de elaborarea legislaţiei conform standardelor internaţionale în organizarea şi derularea activităţii bancare. Este necesară statuarea independenţei băncii centrale, scoaterea sa de sub controlul politic.

Instituţii parabancare ale sistemului bancar românesc

Restructurarea sistemului bancar în România implică nu numai formarea unui sistem bancar pe două trepte, ci şi reducerea ponderii capitalului de stat, adică privatizarea băncilor româneşti. În vederea pregătirii societăţilor bancare cu capital de stat pentru privatizare, a fost înfiinţată, în 1998, Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare (A.V.A.B.), cu o durată de funcţionare de 5 ani, şi posibilitatea prelungirii acestei durate pe încă 2 ani. Ulterior devine Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare[1]. Agenţia funcţionează pe baza alocaţiilor de la bugetul de stat, a creditelor cu garanţia statului contractate pe piaţa internă sau externă şi a sumelor recuperate din valorificarea activelor.

Practic A.V.A.B. preia de la societăţile bancare cu capital de stat (la care statul este acţionar cu 50 % +1 din acţiuni) creanţele neperformante ale acestora, achitând contravaloarea lor la valoarea netă (valoarea nominală mai puţin provizionul de risc şi rezerva generală de risc de credit). Creanţele neperformante sunt creditele şi dobânzile evidenţiate în conturile din bilanţ în categoria „îndoielnic” şi „pierdere”, precum şi creanţele evidenţiate în conturi extrabilanţiere. În vederea valorificării acestor active neperformante, Agenţia şi-a propus să finalizeze procedura de executare silită, în cazul în care aceasta a fost începută de bancă, sau să iniţieze procedura de executare silită dacă aceasta nu a fost începută. Nu este exclusă nici negocierea creanţelor sub forma reeşalonării scadenţelor sau conversia creanţelor în acţiuni.
Înfiinţată cu sprijinul Băncii Mondiale, A.V.A.B. a fost privită cu încredere, la început, în condiţiile restructurării Bancorex şi Băncii Agricole; performanţele sale nu sunt la fel de încurajatoare, mai ales dacă avem în considerare faptul că A.V.A.B. ar trebuit să-şi încheie activitatea în anul 2003 (5 ani de la înfiinţare), însă şi-a continuat activitatea devenind A.V.A.S., respectiv şi-a extins obiectul de activitate asupra valorificării tuturor activelor statului.

Fondurile de garantare


Sistemul bancar românesc s-a confruntat pentru prima dată cu lipsa unei garanţii concrete în privinţa restituirii depozitelor clienţilor în anul 1996 în cazul băncii Dacia Felix. Pentru a proteja deponenţii în cazul incapacităţii de plată a unei bănci s-a înfiinţat în acelaşi an (1996).
a)                 Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar. Este vorba de deponenţi persoane fizice, rezidenţi şi nerezidenţi pentru care se garantează depozitul şi dobânda aferentă (până la suma de 100.000 euro, echivalent în lei), constituit la o societate bancară autorizată de B.N.R. Prin depozit se înţelege orice tip de cont bancar (la vedere sau la termen) sau certificate de depozit nominative; nu sunt garantate deci certificate de depozit la purtător sau alte titluri emise de bancă pe termen lung, cum ar fi obligaţiunile. Resursele financiare se constituie din contribuţia tuturor băncilor: o contribuţie iniţială de 1% din capitalul social subscris şi o contribuţie de 0,8% din suma totală a depozitelor persoanelor fizice, existente în sold la data de 31 decembrie a anului precedent. Dacă o bancă se angajează în politici bancare riscante, contribuţia anuală la Fondul de Garantare se poate majora (prin decizia acestuia) până la 1,6% din totalul depozitelor persoanelor fizice. În situaţii excepţionale, dacă Fondul nu poate face faţă restituirii depozitelor garantate, acesta poate solicita B.N.R. deschiderea unei linii de credit.
După reorganizarea cooperativelor de credit, şi depozitele din sistemul cooperatist se garantează printr-un fond de garantare a depozitelor.
b)                 Fondul Român de Garantare a Creditelor pentru Întreprinzători privaţi, înfiinţat în 1992, ca o societate pe acţiuni cu scopul de a susţine agenţii economici cu capital privat prin garanţiile suplimentare oferite acestora la solicitarea creditelor. În condiţiile în care proiectul întocmit de agentul economic îndeplineşte condiţiile minime de profitabilitate, Fondul de Garantare a Creditelor poate acorda garanţii în limita a 70% din valoarea nominală a creditului solicitat. Este vorba de linii de credite, credite pentru nevoi sezoniere sau temporare, credite pentru export etc.
c)                 Fondul de Garantare a Creditului Rural, constituit tot ca o societate pe acţiuni, având ca scop susţinerea producătorilor privaţi. Limita de garantare este stabilită la 50% din volumul creditului solicitat băncii.
Strict legat de sprijinirea bunei funcţionări a sistemului bancar putem menţiona o altă instituţie: Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor ce funcţionează din 1999. Băncile, dar şi alte instituţii financiare, ca de exemplu fondurile de investiţii, societăţile de investiţii, societăţile de valori mobiliare, societăţile de asigurări şi reasigurări, au obligaţia de a transmite informaţiile privind spălarea banilor, adică schimbul sau transferul de valori, ori dobândirea, posesia sau utilizarea unor bunuri ce provin din săvârşirea unei infracţiuni.
Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării banilor colectează informaţiile din teritoriu transmise de instituţiile mai sus menţionate, identificate prin tranzacţiile clienţilor lor ce depăşesc echivalentul a 15.000 de euro sau prin tranzacţiile în privinţa cărora există suspiciuni.



[1] O.U.G. nr. 51/1998, republicată în M.O. nr. 948/24.12.2002.

Instituţii ale sistemului bancar românesc

Înainte de a prezenta reforma sistemului bancar românesc, este necesară prezentarea acestuia înainte de 1990, ca unul dintre cele mai rigide sisteme din fostele ţări socialiste. A fost un sistem lipsit de eficienţă şi controlat de stat. Banca Naţională a României îndeplinea funcţiile unei bănci centrale deopotrivă cu câteva funcţii ale unei bănci comerciale. În colaborare cu alte instituţii de stat, B.N.R. elabora proiecte de creditare şi urmărea punerea lor în practică, respectiv extinderea creditelor către întreprinderi şi organizaţii economice ce aveau cont deschis la B.N.R.
Celelalte patru bănci specializate: Banca Română de Comerţ Exterior, Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară, Banca de Investiţii, Casa de Economii şi Consemnaţiuni beneficiau de credite pentru suplimentarea resurselor de la B.N.R., cu excepţia C.E.C-ului, care depunea banii colectaţi de la populaţie prin constituirea de depozite la B.N.R..

Banca Română de Comerţ Exterior (B.R.C.E.), înfiinţată în 1968 prin reorganizarea Departamentului operaţiunilor din cadrul B.N.R., primea şi acorda credite întreprinderilor şi organizaţiilor române cu activitate de comerţ exterior, cumpăra şi vindea în ţară şi în străinătate valută, titluri de valoare emise în valută; de fapt toate operaţiunile privind străinătatea se derulau prin B.R.C.E.

Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară (B.A.I.A), înfiinţată tot în 1968, avea ca obiectiv acordarea de avansuri băneşti unităţilor agricole de stat şi cooperatiste pentru realizarea producţiei contractate livrată ulterior la fondul de stat; dacă avansurile băneşti acordate unităţilor agricole nu puteau fi recuperate, acestea se transformau în credite.

Cooperativele de Credit şi Economii, înfiinţate în 1948, în locul băncilor populare (lichiditate, ca de altfel toate băncile cu capital privat), acordau împrumuturi pentru dezvoltarea producţiei agro-alimentare în gospodăriile proprii şi pentru satisfacerea unor nevoi familiale ale cooperatorilor; de asemenea, pentru simplificarea operaţiunilor de încasări şi plăţi, cooperativele de credit acţionau ca mandatare ale B.A.I.A., efectuând aceste operaţiuni pentru organizaţiile de masă şi obşteşti din mediul rural, casele de ajutor reciproc ale salariaţilor şi pensionarilor.

Banca de Investiţii (B.I.), înfiinţată în 1948, pe structura Creditului Naţional Industrial, avea ca sferă de activitate finanţarea şi creditarea investiţiilor, a marilor şantiere şi a lucrărilor de construcţii montaj. Prin calculul indicatorilor de eficienţă, Banca de Investiţii stabilea oportunităţi şi apoi aviza investiţiile.
Casa de Economii şi Consemnaţiuni (C.E.C) avea ca obiect de activitate atragerea economiilor băneşti ale populaţiei în conformitate cu planul de casă şi de credite al Băncii Naţionale pentru asigurarea creditării economiei naţionale.
Specializarea excesivă a băncilor pe anumite operaţiuni, conform denumirii lor, a îngrădit mecanismul bancar, spiritul de iniţiativă şi concurenţă, autonomia în formarea resurselor şi acordarea creditelor.

Restructurarea sistemului bancar ocupă un loc esenţial în cadrul restructurării economiei naţionale. Transformările perioadei de tranziţie au impus între primele măsuri crearea unui sistem bancar modern pe două trepte:
-                   B.N.R. cu următoarele funcţii: emisiunea monetară, asigurarea stabilităţii monetare, administrarea rezervelor valutare ale ţării, supravegherea activităţii bancare, asigurarea sistemului de plăţi fără numerar. B.N.R. a fost reorganizată prin Legea nr. 34/1991 (Legea de organizare a Băncii Naţionale);
-                   bănci comerciale, rezultate prin restructurarea în societăţi pe acţiuni a băncilor specializate în conformitate cu Legea activităţii bancare nr. 33/1991, intrând în procesul de privatizare a societăţilor comerciale; 70% din capitalul acestor bănci a fost transferat Fondului Proprietăţii de Stat şi 30% către cele cinci fonduri ale proprietăţii private (câte 6% la fiecare fond). Prima bancă comercială înfiinţată în decembrie 1990 este tocmai Banca Comercială Română, prin preluarea operaţiunilor comerciale ale B.N.R. Legislaţia bancară a fost modificată în 1998 când au fost promulgate trei legi bancare: Legea nr. 101/1998 privind statutul BNR, Legea bancară nr. 58/1998, Legea nr. 83/1998 privind procedura falimentului băncilor, iar ulterior în anul 2004: Legea privind statutul BNR: 312/2004 şi 2006: OUG 99/2006 ce reglementează instituţiile de credit, OUG 98/2006 ce reglementează supravegherea suplimentară a conglomeratelor financiare (grupurilor financiare).

În perioada următoare s-a constatat dezvoltarea sistemului bancar în România prin apariţia de bănci noi, unele fiind sucursale ale unor bănci străine renumite în lume. Totuşi extinderea numărului de bănci a fost mai puţin explozivă decât în celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est, probabil urmare a prudenţei în acordarea autorizaţiilor de funcţionare de către banca centrală.

Dimensiunea cantitativă a evoluţiei sistemului bancar nu este însă caracteristica principală a acestei perioade. Aparent contrar realităţii, principala caracteristică a dezvoltării sistemului bancar românesc a fost coerenţa dezvoltării structurale şi calitative a activităţii bancare, în sensul direcţiei ascendente dictate de adaptarea la cerinţele economiei de piaţă. Sincopele constatate pe parcursul acestui deceniu în ceea ce priveşte depresiunea evidenţiată în activitatea unor bănci – Dacia Felix, Credit Bank, Columna, sau falimentul altor bănci – banca Albina, Bankoop nu sunt definitorii pentru întreaga activitate bancară din România.

Imaginea actuală a sistemului bancar a fost conturată de deschiderea economiei româneşti, ceea ce a determinat ajustarea sistemelor de operare la cerinţele şi practicile internaţionale. Băncile şi-au dezvoltat şi şi-au adoptat sistemele de operare în funcţie de impactul factorilor exogeni asupra economiei reale, precum şi de presiunea concurenţei pe piaţa financiar-bancară.

Evoluţia sistemului bancar românesc în ultimul deceniu al secolului XX s-a caracterizat prin dezvoltarea şi diversificarea produselor şi serviciilor bancare, creşterea vitezei şi diversificarea instrumentelor de decontare, modernizarea sistemului de evidenţă şi control, informatizarea sistemelor de transmitere a datelor de natură contabilă, statistică şi a celor din procesul de transfer. Eforturile de capitalizare şi presiunea concurenţială au determinat băncile să-şi modernizeze reţeaua teritorială.

Totodată evoluţia atât de rapidă a sistemului bancar a adus cu sine, în contextul desfăşurării evenimentelor de natură economică, politică, socială şi elementele negative care au lăsat o umbră asupra băncilor româneşti atât pe plan intern cât şi pe plan extern, în relaţiile cu alte bănci din Europa şi din lume.

Din punct de vedere al operaţiunilor desfăşurate, singura bancă care păstrează specializarea ca bancă a populaţiei rămâne Casa de Economii şi Consemnaţiuni reorganizată sub forma unei societăţi bancare pe acţiuni în baza Legii nr. 66/1996, restul fiind bănci comerciale universale.

Trebuie să menţionăm totuşi că fostele bănci specializate până în 1990, au păstrat o specializare, în fapt, câţiva ani după această dată: susţinerea agriculturii prin credite cu dobândă subvenţionată acordate cu garanţia statului s-a realizat prin Banca Agricolă, iar susţinerea exportului s-a realizat prin Bancorex (tot cu ajutorul dobânzii subvenţionate).

De asemenea, şi în ţara noastră, ca şi în alte ţări, odată cu pătrunderea băncilor străine s-au conturat bănci de detaliu (Volksbank) şi bănci corporative (ING Bank, ABN AMRO Bank).
Din anul 2001, sistemul bancar românesc cuprinde şi cooperativele de credit, care după criza traversată în anul 2000 au fost nevoite să se reorganizeze fie prin afilierea la o Casă Centrală a Cooperativelor de Credit, fie prin transformarea în bănci comerciale. Direcţia de Autorizare şi reglementare din cadrul B.N.R. a primit în termenul legal (13.02.2001) zece cereri de constituire de Case Centrale a Cooperativelor de Credit (din 925 cooperative de credit- bănci populare existente în vara anului 2000 au rămas 820 cooperative de credit organizate în reţele) astfel: Casa Centrală a Cooperativei de Credit „Familia”; „Concordia Română”; „Creditul Popular”; „Creditcoop”; „Aurora Română”; „Creditul Românesc”; „Pontica”; „Minerva”; „Star Petroşani”; „Bunăstare şi prosperitate în România”.
Reglementările specifice cooperativelor de credit îşi găsesc corespondentul în reglementările după care funcţionează băncile comerciale: cerinţe prudenţiale, administrare şi supraveghere specială, rezervă minimă obligatorie.
Similar tendinţei pe plan mondial, băncile româneşti şi-au dezvoltat produsele şi serviciile specifice societăţilor de leasing, societăţilor de asigurare prin societăţi distincte (conform legislaţiei în vigoare), formând adevărate grupuri financiare. De exemplu, Grupul Financiar al Băncii Transilvania cuprinde: BT Direct, BT Leasing România, BT Securities, Societate de valori mobiliare, SAR Transilvania (societate de asigurări); Grupul Financiar al Băncii Comerciale Române cuprinde pe lângă banca propriu zisă, BCR, Asigurări S.A., B.C.R. Leasing S.A., B.C.R., Securities S.A. (prin fuziunea a două societăţi de valori mobiliare la care B.C.R. deţinea participaţii, în urma procesului de fuziune între B.C.R. şi Bancorex), B.C.R. Asset Management S.A. (societate de administrare a fondurilor deschise de investiţii, a fondurilor de risc şi a societăţilor de investiţii, autorizată de Comisia Naţională de Valori Mobiliare).

Grupurile financiare având ca nucleu o bancă universală oferă servicii financiare integrale clienţilor lor, fiind capabile în orice moment să găsească soluţii la problemele financiare ale acestora.

Instituţii de credit asimilate. Instituţii parabancare

Definind instituţia de credit o unitate economică având ca funcţie principală intermedierea financiară între agenţi economici, iar banca o instituţie economico-financiară ce are ca funcţie principală comerţul cu bani, desprindem o suprapunere între cele două noţiuni. Totuşi, noţiunea de „instituţie de credit” nu se confundă cu noţiunea de „bancă”. Nu toate instituţiile de credit sunt şi bănci. Parcurgând structura unui sistem bancar modern (par. 8.2) constatăm că unele componente ale acestuia nici nu poartă titulatura de bancă, ca de exemplu: cooperativele de credit, societăţile de investiţii.
Într-adevăr, în unele ţări aceste instituţii de credit nu sunt bănci; criteriul ce delimitează băncile în cadrul instituţiilor de credit este cel al supravegherii bancare (realizată de banca centrală sau, dacă este cazul, de o altă instituţie ce realizează supravegherea bancară).

Instituţiile de credit supuse autorităţii de supraveghere bancară sunt bănci. În funcţie de modul de organizare a pieţei creditului, a pieţei financiare, fiecare ţară stabileşte prin legislaţie competenţa şi întinderea supravegherii bancare. De asemenea, deşi participă la intermedierea financiară, instituţiile de credit non-bancare nu gestionează, de obicei, depozitele la vedere utilizabile prin cec sau viramente.

Cooperativele de credit, intitulate până în anul 2000 şi „Bănci populare” au funcţionat potrivit Legii 109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit, încălcând practic Legea privind activitatea bancară nr. 58/1998 care stipula că: „se interzice oricărei persoane să desfăşoare activitate bancară pe teritoriul României fără o autorizaţie emisă de Banca Naţională a României”. Nefiind supuse supravegherii B.N.R., în anul 2000 unele cooperative de credit au ajuns în imposibilitatea de a restitui depozitele populaţiei, astfel că prin O.G. nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de credit se revine asupra vechii legi a cooperaţiei, considerând prestaţiile acestora ca prestaţii ce intră sub incidenţa legii bancare, în acest scop definindu-se norme de prudenţă bancară pentru cooperativele de credit. Potrivit noului cadru legislativ, băncile populare au fost puse în situaţia fie de a se reorganiza şi a se afilia la o casă centrală a cooperativelor de credit (ce garantează integral obligaţiile cooperativelor afiliate), supuse supravegherii B.N.R., fie de a-şi schimba forma juridică, transformându-se în bănci comerciale.

Societăţile de credit ipotecar; creditul ipotecar intră de obicei în sfera de activitate a băncilor, fie că sunt sau nu specializate. Există însă şi societăţi de credit ipotecar sub forma societăţilor financiare.
O.U.G. nr. 200/2002 stabileşte înfiinţarea, în ţara noastră, a societăţilor de credit ipotecar având ca obiect de activitate pe lângă creditarea de tip ipotecar şi activităţi conexe: administrarea de portofolii de credite ipotecare, executarea sau valorificarea creanţelor ipotecare, respectiv a bunurilor ce fac obiectul garanţiilor, tranzacţii cu instrumente monetare negociabile, inclusiv tranzacţii cu titluri de stat. Societăţile de credit ipotecar nu fac parte din sistemul bancar, nu intră sub reglementarea normelor B.N.R., dar înfiinţarea lor trebuie notificată Băncii Naţionale. Capitalul social minim este echivalent a trei milioane euro, vărsat integral la subscriere, în formă bănească.

Societăţile de investiţii financiare reprezintă de asemenea instituţii de credit care pot să facă parte sau nu din sistemul bancar. Individualizate ca formă distinctă a băncilor de afaceri (investiţii), societăţile financiare s-au dezvoltat ca expresie a intereselor deţinătorilor de capital, pentru a asigura o valorificare optimă a acestuia, în condiţii de securitate. Acţionând atât ca investitori, cât şi ca intermediari ai pieţei financiare, societăţile de investiţii financiare se supun fie autorităţii de supraveghere bancară şi în această situaţie sunt bănci de afaceri, fie autorităţii de supraveghere a pieţei financiare şi atunci sunt instituţii de credit, dar nu sunt bănci; de exemplu, în România societăţile de investiţii financiare sunt supuse supravegherii Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare, autoritate de supraveghere a pieţei financiare.
Aceste societăţi au ca obiect de activitate administrarea unui fond comun de creanţe, plasând capitalul într-un portofoliu de valori mobiliare, ce aparţine în indiviziune grupului de investitori, aceştia fiind coproprietari ai titlurilor financiare. Societăţile financiare au cunoscut o amplă extindere în ţările dezvoltate: în Franţa funcţionează organismele de plasament colectiv în valori mobiliare, ale căror titluri reprezintă aproximativ un sfert din totalul economisirii pe ansamblul economiei, iar în Marea Britanie funcţionează sistemul U.C.I.T.S. (Underbanking for Collective Investment in Transferable Securities).
Dacă participarea la capitalul societăţilor de investiţii este deschisă, adică există posibilitatea de achiziţie a titlurilor acestor societăţi la preţul de emisiune, ele poartă numele de societăţi de investiţii cu capital variabil (în Franţa). Acestea îşi formează resursele de la persoane fizice, uneori şi juridice, emiţând titluri, investind fondurile astfel constituite în principal pe piaţa financiară. Titlurile acestor societăţi de investiţii nu se negociază la bursă, însă li se calculează un curs pe baza cursurilor la bursă ale acţiunilor deţinute în portofoliu raportând activul net la numărul de titluri emise. Persoanele fizice posesoare ale unor astfel de titluri pot să se prezinte pentru răscumpărarea acestora la ghişeele băncii în orice moment. În România există fonduri deschise de investiţii, cu o astfel de funcţionalitate, considerate de asemenea operatori ai pieţei financiare, supuse supravegherii Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare.

Crizele financiare cauzate de aceste societăţi de investiţii din anul 1996 (SAFI) şi din anul 2000 (FNI) au avut efecte extrem de negative asupra populaţiei şi ar trebui să dea de gândit legislativului în ceea ce priveşte organismul de supraveghere şi garantarea economiilor populaţiei la aceste fonduri.
De fapt, în general, şi nu numai în România, instituţiile de credit care nu sunt bănci trebuie supravegheate la fel de atent ca şi instituţiile bancare pentru a nu se crea crize financiare ale sistemului de credite din economie, cu consecinţe extrem de negative pentru populaţie şi agenţi economici.

Instituţiile parabancare sunt instituţiile strâns legate de sistemul bancar, sprijină buna funcţionare a acestuia dintr-o ţară, fie prin contribuţia la dezvoltarea acesteia (produse, resurse), fie prin reglementări specifice. De exemplu:

1)                 Fondurile de garantare reprezintă:
-                   fie instituţii de garantare a creditelor: atunci când agenţii economici nu pot garanta în totalitate creditele solicitate băncilor; fondurile garantează o parte din credit;

-                   fie instituţii de garantare a depozitelor bancare pentru situaţii de faliment a unei bănci; reprezintă un fond constituit pe seama resurselor provenite de la bănci şi care intervine pentru despăgubirea persoanelor fizice şi/sau juridice deponenţi la o bancă ce nu mai poate asigura restituirea depozitelor, aflându-se în stare de faliment

Structura sistemului bancar

Pornind de la definiţia dată sistemului bancar de profesorul Victor Jinga ca fiind „un ansamblu de bănci diferite, organizat în jurul şi sub conducerea băncii centrale, în vederea coordonării activităţii de scont şi rescont, de credite, de plasamente şi de administrare a depozitelor bancare”, desprindem organizarea unui sistem bancar modern format din:
Banca centrală care în majoritatea ţărilor a fost iniţial o bancă particulară (Suedia, Anglia, Franţa) pentru ca ulterior iniţiativa să fie preluată de stat: s-a transformat din bancă de emisiune regională în bancă naţională. Odată cu monopolizarea dreptului de emisiune banca centrală s-a detaşat dintre celelalte bănci şi a devenit instituţia de supraveghere, control şi susţinere a sistemului bancar în ansamblul său. În alte ţări, cum ar fi România, s-a înfiinţat direct ca bancă de emisiune. Actualmente, banca centrală este autoritatea monetară a unei ţări (deţine monopolul emisiunii monetare, conduce politica monetară şi valutară) şi este, de obicei, şi autoritatea de supraveghere bancară, a celorlalte bănci din economie. Există ţări în care supravegherea bancară este realizată de o instituţie independentă sau chiar de Ministerul Finanţelor.

Băncile comerciale care asigură legătura efectivă cu economia: constituie depozite şi finanţează agenţii economici prin acordarea de credite. La rândul lor, băncile comerciale pot să fie:
-                   bănci universale, care au o activitate diversificată, efectuează toate tipurile de operaţiuni bancare;
-                   bănci specializate, instituţii de credit cu un statut legal special, axate fie pe realizarea unei anumite operaţiuni, fie pe finanţarea unui anumit sector al economiei;
-                   bănci de afaceri, de investiţii financiare, care sprijină clienţii lor nu numai prin acordarea de credite bancare, ci şi credite obligatare (cumpără obligaţiuni emise de aceştia) şi chiar participarea la capitalul social al acestora, prin cumpărarea de acţiuni.
-                    
I. Băncile universale (Universal Banking) s-au dezvoltat iniţial în Germania şi Japonia, şi apoi în alte ţări europene. Sistemul de universal banking a contribuit la dezvoltarea economică rapidă a Germaniei în sec. XIX oferind, în afara serviciilor bancare obişnuite, operaţiuni cu valori mobiliare, operaţiuni de asigurări pentru persoane fizice, companii, organizaţii, servicii de administrare a portofoliilor, investiţii financiare şi, în acelaşi timp, participând la capitalul şi chiar la conducerea (prin ponderea la capital) diverselor companii. În prezent, piaţa bancară în Germania este dominată de trei mari bănci: Deutsche Bank, Dreschner Bank şi Commerz Bank, organizate sub forma filialelor comerciale, ipotecare, de leasing, de asigurări, case de economii, de afaceri specializate în fuziuni şi achiziţii, precum şi filiale în străinătate. Pe lângă cele trei bănci există o reţea de bănci regionale, cu activitate limitată.
Japonia este a doua ţară care a dezvoltat sistemul universal banking; băncile sunt legate de societăţile comerciale prin deţinerea reciprocă de acţiuni, sistem numit „Keiretsu”. O altă caracteristică a băncilor japoneze este talia relativ mare: patru dintre băncile japoneze se situează în primele zece din lume, iar 15 dintre ele în primele 30. Restul băncilor sunt bănci regionale, având rolul de a finanţa şi credita colectivităţile locale.
În restul Europei, băncile universale s-au dezvoltat mai târziu decât în Germania: Italia, cu un sector public bancar cu o pondere relativ ridicată (30-40%) dar şi bănci private puternice, Spania, cu o universalitate bancară accentuată dezvoltată în anii ’70, chiar şi pentru casele de economii care şi-au depăşit specializarea, Marea Britanie, cu un sistem bancar foarte concentrat dominat de şase bănci universale: Barclais Bank, National Westminster Bank, Midland Bank, Lloyld’s Bank, Royal Bank of Scotland, Trustee Saving Bank, Standard Chartered Bank.
S.U.A. a fost mult mai reticentă la fenomenul de universalizare bancară, băncile comerciale nu oferă servicii financiare integrale referitoare la tranzacţiile cu titluri, subscrierea acestora etc. Sistemul bancar american este caracterizat de o mare dispersare, cuprinzând aproximativ 14000 de bănci comerciale, care sunt fie bănci mari de talie naţională, fie bănci regionale cu autoritate într-un singur stat şi aproximativ 40000[1] alte instituţii de credit.

II. Băncile specializate în mod tradiţional realizează finanţarea unui sector al economiei, acestea fiind băncile de ramură, ca de exemplu:
1.                 Bănci agricole – finanţează exploatările agricole sub forma creditelor pe termen lung pentru utilaje agricole sau îmbunătăţiri funciare şi sub forma creditelor pe termen scurt pentru seminţe, furaje etc. Băncile agricole pot fi cu capital de stat, situaţie în care prin intermediul acestora statul subvenţionează agricultura (acordarea de credite cu dobândă preferenţială etc.).
2.                 Bănci de comerţ exterior – care mijlocesc decontările internaţionale privind importul şi exportul, facilitează o serie de operaţiuni valutare, de credit, de garanţie şi de comision, privind sprijinirea dezvoltării comerţului exterior.
Băncile de ramură sunt, de obicei, o expresie a politicii statului desfăşurată şi condusă prin sistemul bancar.
De asemenea, băncile specializate pot fi orientate către o anumită operaţiune:
3.                 Bănci ipotecare – realizează creditarea pe termen lung pentru construcţia sau cumpărarea de imobile. În ţările dezvoltate, aceste bănci emit obligaţiuni ipotecare negociate pe piaţa financiară.
4.                 Casele de economii – sunt bănci ale populaţiei, având ca obiect principal de activitate atragerea economiilor băneşti ale populaţiei. În ce priveşte orientarea plasamentelor, casele de economii se adresează tot persoanelor fizice, cumpără titluri de stat şi mai rar, creditează agenţii economici. Sunt de obicei instituţii cu capital de stat, dar pot să aibă şi capital privat. Sistemele bancare din majoritatea ţărilor înglobează în structura lor aceste case de economii: Caisse d’ Epargne în Franţa, Sparkasse în Germania (deţin 22% din totalul pasivului sistemului bancar), Saving House în Marea Britanie (organizare în holdinguri), CARIPO în Italia (aceasta fiind cea mai mare casă de economii din lume), CAIXA în Spania (primul grup financiar naţional rezultat prin fuziuni şi a doua casă de economii din lume), Savings and Loan Associations, Thritfs în S.U.A. (casele de economii sunt dispersate – aproximativ 5.000, ca, de altfel, întreg sistemul bancar-american).
De asemenea, în multe ţări, pe infrastructura poştei se regăsesc constituite forme specifice ale caselor de economii (Germania, Franţa, Luxembourg, Austria).
5.                 Cooperativele de credit – sunt bănci create de micii producători, ce acordă împrumuturi doar membrilor cooperatori pentru producţie sau pentru scopuri personale. Reţeaua cooperatistă este dezvoltată de exemplu în Franţa pe patru componente: creditul cooperatist (Banca Franceză de Credit Cooperatist), creditul mutual cu teritorialitate limitată, băncile populare şi creditul agricol mutual (pentru finanţarea agriculturii şi artizanatului).
În a doua jumătate a secolului XX au apărut o serie de bănci specializate pe anumite operaţiuni: de leasing, de factoring.
6.                 Băncile de leasing (bail) – au apărut în S.U.A.(1952) specializate în finanţarea indirectă a investiţiilor, închirierea de către agenţii economici, pe bază de contract, a unor echipamente care se află în proprietatea băncii, în schimbul unei chirii. Leasingul efectuat de băncile de leasing are caracteristicile unei relaţii de credit, deoarece:
-                   reprezintă plasarea fondurilor constituite de către bancă;
-                   chiria încasată are caracterul unei dobânzi;
-                   operaţiunea de leasing este garantată cu însuşi echipamentul de producţie, similar garantării creditului bancar.
7.                 Băncile de factoring – specializate în acordarea de credite prin preluarea creanţelor de la creditori, urmând să încaseze aceste creanţe de la debitori. Creditul de factoring se acordă pe baza facturilor ce atestă livrarea mărfurilor, prestarea serviciilor, executarea lucrărilor şi a contractului comercial.
Preluarea creanţelor de la creditor are loc la o valoare actuală, mai mică decât valoarea nominală a acestora, diferenţa reprezentând dobânda percepută de bancă. Operaţiunile de factoring sunt avantajoase pentru creditorii cu o activitate sezonieră sau cu o clientelă răspândită în teritoriu.
Similar factoringului, funcţionează creditul de forfetare prin care banca preia creanţele provenite din operaţiuni comerciale, materializate în titluri (cambii şi bilete la ordin), urmând ca banca să recupereze contravaloarea creanţelor de la debitor în momentul în care ele devin scadente; banca nu mai are drept de regres asupra agenţilor economici de la care a preluat creanţele, se poate îndrepta doar asupra debitorului înscris în titlul de credit cumpărat. Costul operaţiunii constă în dobânda percepută de bancă pentru plata creanţei înainte de scadenţă dar şi comisionul cuvenit pentru recuperarea creanţei.

III. Băncile de afaceri (de investiţii financiare) – pe lângă acordarea de credite au ca obiect de activitate achiziţionarea de active financiare.
Rolul băncilor de afaceri nu este numai acela de intermediar, ele implicându-se direct cu propriile resurse în activitatea clienţilor lor, fie prin participarea la capital, fie prin preluarea creditelor obligatare ale acestora. Există mai multe tipuri de bănci de afaceri, în funcţie de gradul de implicare în activitatea clienţilor lor; cele care deţin controlul asupra întreprinderii (51% din acţiuni) se numesc bănci de portofoliu.
Dacă nu doresc obţinerea controlului asupra unor întreprinderi, băncile de investiţii se orientează în achiziţionarea activelor financiare în funcţie de:
-                   lichiditatea acestora, capacitatea de a fi transformate în numerar, limitând cât mai mult riscul pierderii de capital;
-                   vandabilitatea, posibilitatea de a fi vândute rapid şi în acest sens titlurile negociabile la bursă sunt cele mai indicate.
Pe scurt, băncile de afaceri au ca funcţii principale atragerea capitalurilor şi plasarea lor optimă în valori mobiliare.
În ultimul timp, băncile de investiţii financiare (Investment- Banking) s-au implicat tot mai mult în vânzări publice şi private, acţionând pe piaţa financiară ca o legătură între agenţii economici care au nevoie de fonduri şi agenţii economici care au exces de fonduri, căutând şi cumpărători pentru valori mobiliare emise şi oferite spre vânzare. De exemplu, băncile de investiţii financiare Merill Lynch au promovat emisiunea de obligaţiuni a Băncii Comerciale Române din 1997.
În activitatea băncilor din majoritatea ţărilor s-au conturat două categorii de bănci: retail banking, care au răspândire în teritoriu şi constituie depozite cu costuri minime în general de la persoanele fizice şi corporate banking, din centrele mari financiare, care au costuri mai mari, întrucât depozitele acestora sunt procurate fie de la persoane juridice fie de la bănci de detaliu, prin redistribuire pe piaţa interbancară.



[1] Teodor Roşca, Monedă şi credit, Ed. Altip, Alba Iulia, 2001, p. 263.

Romania - Activitățile economice. Transporturi.

Industrie -           în luna februarie 2016, producția industrială, a crescut cu 0.8% față de luna februarie 2015 -           creș...

loading...