loading...

duminică, 21 ianuarie 2018

Rolul medicamentului în intervenţia terapeutică



 Pentru încă foarte mulţi dintre noi, medicul cel mai bun este cel care “ştie” să scrie medicamente, adică, nu se poate să pleci de la cabinet, doar cu starea de bine creată printr-o discuţie plină de substanţă şi gândire pozitivă, ci e nevoie de un reţetar întreg în a sublinia că de fapt, tu, ca pacient, raportezi binele, încrederea  şi sănătatea, la medicament cu “M mare de tipar”. Astfel, se ajunge ca la un moment dat, fără coerenţă şi substanţă, să catalogăm şi ierarhizăm corpul medical după cantitatea  de medicamente prescrisă şi nu calitatea acestora. În acest context, Reymand P. (1966) după Tudose Fl. (2003), dincolo de funcţia sa terapeutică, medicamentul a devenit un obiect social şi economic considerabil de care trebuie să ţinem cont în mare măsură, în mod egal psihologic şi psihopatologic. Adesea, medicamentul a devenit simbolul nivelului de viaţă dintr-o ţară. Cu acest titlu, el poate fi considerat,  pe drept cuvânt, drept un factor de progres. Cu toate acesta, trebuie reţinut că populaţia unei ţări mari consumatoare de medicamente, nu este şi populaţia cea mai bine îngrijită.  Apar aceste considerente de ordin mai mult economic şi raportat la comunitatea de consum, chiar dacă după definiţie Larousse (1996)-medicamentul este “o substanţă administrată ca remediu, destinată combaterii unei tulburări sau leziuni şi, în final, să conducă la obţinerea vindecării”.
În acest caz, putem remarca cele două aspecte ale medicamentului, legat de acţiunea sa: - medicamentoasă - psihologică, astfel încât, activitatea sa să fie suportată atât organic, dar şi să “lucreze” din punct de vedere psihologic asupra remedierii sănătăţii pacientului aflat în terapie medicamentoasă.  Astfel, înainte de a prescrie medicamentul în sine, imaginea sa face în unele cazuri, eficienţa să fie în strânsă legătură cu aceasta. Putem remarca existenţa unei imagini: a) interne-Tudose Fl.(2003), ca o reprezentare inconştientă cu puternică încărcătură afectivă care este elabortă pe parcursul dezvoltării individului, prin mecanisme de introiecţie şi rejecţie cât şi faptul că imaginea medicului şi a locului pe care-l ocupă în ierarhia reprezentărilor pacientului, influenţează starea de fapt; b) externe-care se raportează  la industria farmaceutică ce promovează prin reclama publicitară , efectul şi durata soluţiei medicamentoase produsă clientului. De fapt, Tudose Fl.(2003), între imaginea externă a medicamentului, aşa cum este ea difuzată în media, aşa cum este ea receptată de către utilizator şi proprietăţile sale farmacologice, avându-se în vedere că se insistă asupra succesului pe care îl va avea medicamentul în funcţie de parametri precum: culoarea, prezentarea, modul de utilizare, etc. De fapt, în cele mai multe cazuri, pornind de la copil şi până la adult, se practică “stilul arici” sau “broască ţestoasă” sau “melc” în ideea că există aceea reacţie mai puţin controlată şi conştientă de refuz a medicamentului, indiferent pe ce cale este administrat. Şi în congruenţă cu cele amintite anterior, vine de fapt experienţa primară pe care a avut-o pacientul faţă de medicament. El va fi considerat, bun sau rău, acceptat necondiţionat sau nu, va vindeca sau distruge, toate găsindu-şi “refugiul” pe modelarea ce are loc plecând de la structura personalităţii pacientului.
Astfel spus, în funcţie de cultura şi formaţia sa, de educaţia şi implicarea sa şi în final, de credibilitatea actului medical în sine, incluzând şi terapia medicamentoasă, pacientul va reacţiona pozitiv sau negativ în faţa identităţii medicamentului. Fie că e pastilă colorată, de dimensiuni variate, cu reclamă sau nu, pregătirea psihologică pentru acceptarea terapiei medicamentoase trebuie să primeze. Realizarea unei relaţii bipolare între :            -sănătate                medicament (vindecare) va duce în final la remodelarea unei atitudini, faţă de medicament, ştiind că percepţia sa psihologică este foarte importantă.  Din acest punct de vedere, se poate realiza o altă relaţie care se stabileşte direct între:   medic               pacient având la bază şi fiind susţinută de , aşa cum distingea Iamandescu I.B.(1995): 
a)-momentul prescrierii  desfăşurat în cadrul unei veritabile confruntări între aşteptările bolnavului şi argumentele medicului, unde “cererea” şi “oferta” oscilează între o veritabilă “tocmeală amorsată”  de experienţele pacientului şi “dezamorsată” de asigurările date de către medic, referitoare la utilitatea sau inutilitatea medicaţiei aflate în discuţie;    
b)-momentul acţiunii farmacologice a medicamentului, capabil să genereze reacţii subiective sau obiective din partea pacientului şi interpretate de către acesta pe baza, fie a unei culturi medicale, fie a experienţei anterioare  a administrării aceluiaşi medicament sau a altor medicaţii. În acest punct se poate vorbi deja despre reacţia psihică pro şi contra medicamentului implicând direct pacientul în efectul scontat sau dincontră;    
c)-momentul bilanţului   când bolnavul poate aprecia ca o reuşită, acţiunea benefică a medicamentului, căpătând încredere pentru eventualele readministrări ale acestuia în cazul unor recidive, şi, invers, când bolnavul poate fi decepţionat de eşecul tratamentului primit şi trebuie să reia  sisific tratamentul cu un nou medicament , având nevoie să fie asigurat de către medic că “a pierdut o bătălie, dar nu un război”.  Necesar dar de multe ori controversat, medicamentul rezistă şi face “istorie”, reţinând marca şi amprenta atât prin prisma medicului care este cel ce decelează în administrarea lui, cât şi de psihologul ce încearcă a”asana” tărâmul aplicării lui, din punct de vedere psihic.  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Romania - Activitățile economice. Transporturi.

Industrie -           în luna februarie 2016, producția industrială, a crescut cu 0.8% față de luna februarie 2015 -           creș...

loading...