loading...

duminică, 21 ianuarie 2018

Relaţia între/dintre medic-pacient vs. pacient-medic



 Ca o constantă, Ionescu G.(1973) susţine că şi astăzi, cheia de boltă a psihologiei medicale, o reprezintă relaţia medic-pacient care, spre deosebire de o relaţie psihologică obişnuită, în care o persoană nu intră în legături subiective cu o alta sau cu un grup, aici, în cadrul acestei relaţii interpersonale, bolnavul întâmpină o  altă persoană, care vine în ajutorul lui. Actul intersubiectiv care se naşte din întâlnirea celor două persoane, are o anumită semnificaţie şi conţine întotdeauna o contradicţie neantagonică; ea se datoreşte faptului că cele două persoane se află pe planuri diferite în traiectoria lor socială. 
De aceea, Tudose Fl. (2003), relaţiile dintre doctori şi pacienţi implică o varietate de impresii, comentarii, mergând de la idealizarea romantică şi până la disperarea clinică. După modul în care fiecare pacient îşi joacă rolul, bazat pe diferite expectaţii, se pot crea premizele, fie pentru o relaţie satisfăcătoare şi eficientă, fie pentru alta suspicioasă cu frustrări şi dezamăgiri. Relaţia dintre cei doi este şi trebuie să devină în timp, una specială, deoarece, liantul este boala fapt care şi determină un  anumit comportament. Rolul atât a medicului cât şi a pacientului, se concentrează pe depistarea focarelor ce-au dus la apariţia bolii, fapt care necesită a fi luat în considerare.
Astfel, Tudose Fl.(2003) după Lipkin (1989) medicul e nevoie a face uz în relaţia sa cu pacientul de întrebări care, prin provocarea unor răspunsuri, încep a decodifica anumite structuri comportamentale:
1. –Care  este problema dumneavoastră?
2. –Ce credeţi că  a provocat-o?
3. –De ce credeţi că a început în acel moment?
4. –Prin ce vă supără boala?
5. –Cât de severă este? Ce evoluţie a avut?
6. –De ce vă temeţi cel mai mult în legătură cu suferinţa dumneavoastră?
7. –Care sunt dificultăţile esenţiale pe care boala vi le provoacă?
8. –Ce fel de tratament ar trebui să primiţi? Care sunt cele mai importante rezultate pe care le speraţi de la tratament?
9. –Ce aţi făcut până acum pentru a vă trata boala? Şi aceste întrebări pot fi considerate un început atunci când anamneza stă la baza  cunoaşterii pacientului de către medic, având totodată posibilitatea ca pe lângă folosirea empatiei în beneficiul relaţiei, să se folosească şi de respect, ca fiind încă una din calităţile terapeutice  esenţiale, după Carl Rogers (1989).
El amintea câteva reguli legate de respectul medicului faţă de pacient, şi anume:
1.-să te prezinţi clar şi să specifici motivul pentru care te afli acolo;   
2.-să te interesezi cum resimte pacientul situaţia în care se află (internat, aflat în cabinetul de consultaţii, etc.);   
3.-să discuţi stând la nivelul pacientului, într-un loc în care poţi fi uşor urmărit, văzut şi auzit;   
4.-să previi pacientul înainte de a face manevre medicale dureroase, în timpul examinării  fizice şi atunci când, în cadrul anamnezei, vă veţi referi la lucruri care ar putea provoca suferinţă morală;   
5.-să reacţionezi astfel încât pacientul să fie conştient că ai auzit ce spune;  Ar putea părea anoste şi aride aceste reguli altele care vor mai veni, într-un aşa zis “calup”, dar ele pot decodifica pentru tânărul medic căruia îi sunt adresate structuri comportamentale ale personalităţii pacientului, fiind un bun îndreptar, de bună practică medicală. Numai prin respectarea unor coduri scrise sau nescrise, medicul vs. pacientul, pot relaţiona între ei, făcând 
posibilă şi o relaţie psihologică ce poate certifica la un moment dat, actul medical în sine, consultanţa. Astfel, Tudose Fl.(2003) medicul trebuie să înveţe să accepte faptul că, oricât de mult ar dori să controleze totul în îngrijirea pacientului, această  dorinţă nu se poate realiza niciodată deplin, evitând de asemenea, eschivările din anumite situaţii în care consideră că le este foarte greu să se descurce datorită propriilor susceptibilităţi, prejudecăţi sau ciudăţenii, atunci când  aceste probleme sunt importante pentru pacient.  Ca un argument în plus la cele amintite anterior, Ionescu G.(1973) precizează faptul că “…e necesară reechilibrarea denivelării relaţiei medic-bolnav şi stabilirea unei comuniuni printr-un efort reciproc de înţelegere. Medicul va trebui să înţeleagă starea subiectivă a persoanei din faţa sa, tratând omul-indiferent de afecţiune- ca pe o existenţă cu un înalt grad de subiectivitate. La rândul său, bolnavul va trebui să înţeleagă sensul actului investigaţiei sau terapeutic şi să-l accepte, cu convingerea utilităţii şi eficienţei sale".  Putem vorbi astfel în literatura de specialitate, de existenţa unor modele ce fac trimitere la relaţia şi comportamentul celor doi în timpul acţiunii medicale. Tudose Fl. (2003) vorbeşte despre modelul:    a)-activ/pasiv = Completa pasivitate a pacientului şi preluarea de către medic a tratamentului. Pacientul nu îşi asumă virtual nici o responsabilitate pentru propria îngrijire şi nu participă la tratament. Acest model este adecvat atunci când pacientul este inconştient, imobilizat sau în delirum.    b)-profesor/student = Dominarea de către medic,  al cărui rol este paternalist şi de control. Rolul pacientului este în mod esenţial unul de dependenţă şi aşteptare. După punerea diagnosticului, medicul dirijează, îndrumă într-o manieră mai mult sau mai puţin autoritară şi apreciază cooperarea pacientului; pacientul poate decide să aibă o opinie prin care să demonstreze că apreciază şi înţelege cele ce i se spune (dar se  constată  că el greşeşte adesea în aprecierile pe care le face).    c)-modelul participării mutuale = Implică egalitatea între medic şi pacient, ambii având nevoie şi depinzând de aportul celuilalt. Această participare presupune un model psihologic foarte complex şi mai evoluat: pacientul poate aprecia ceea ce-i recomandă medicul, iar medicul trebuie să evalueze cât mai corect trebuinţele momentane sau cele constante ale pacientului.         d)-prietenia = Reprezintă adesea o problemă psihologică primară şi de profunzime care are o nevoie emoţională în a schimba îngrijirea pentru pacient într-o relaţie de împărtăşire mutuală a informaţiilor personale şi a dragostei. Acest model adesea implică o perpetuare nedeterminată a relaţiei şi o ştergere a graniţelor dintre  profesionalism şi intimitate, mai degrabă decât un sfârşit adecvat.
Derulate şi acceptate în mare măsură, modelele şi tipologiile relaţiei medic-pacient, se pot identifica într-o căutare perpetuă a celui care desfăşoară un act medical în sine, punând în aceeaşi balanţă: cunoştinţele medicale, pregătirea psihologică, responsabilitatea, corectitudinea, acceptul reciproc, dar şi adevărul  privind anunţarea sau nu a unei veşti neplăcute bazate pe diagnosticul medical confirmat, alături de secretul profesional mai ales în situaţia bolnavului incurabil.  Importantă ni se pare a reliefa dacă medicul respectiv are pregătirea psihologică necesară comunicării unui diagnostic. Cât se implică emoţional şi ce atitudine profesională şi personală ia? Cum gestionează sentimentele pacientului? Unde pot duce dizarmoniile comportamentale ce pot apărea? Este necesar a comunica diagnosticul şi de ce? Iată întrebări la care practica medicală are răspunsuri pro şi contra.
 Comunicarea veştilor proaste incumbă respectarea unor reguli, în ideea menajării atât cât este posibil, atât a unei părţi cât şi a celeilalte. Astfel, Tudose Fl., Badea M.(2000) propun o serie de asemenea reguli de respectat în comunicarea veştilor rele şi anume:
1. –Stabiliţi un moment cât mai puţin dureros pentru pacient.
2. –Comunicaţi vestea personal, nu prin telefon.
3. –Alocaţi un timp adecvat pentru discuţia în care se vor comunica veştile.
4. –Folosiţi un limbaj simplu şi clar.
5. –Evitaţi tentaţia de a minimaliza o problemă.
6. –Asistaţi starea emoţională a pacientului.
7. –Exprimaţi păreri de rău pentru ce i se întâmplă pacientului. Continuaţi discuţia.
8. –Urmăriţi sentimentele pe care pacientul le are după ce a primit veştile rele.
9. –Reasiguraţi pacientul că şi în continuare sunteţi disponibil cu tot ce vă stă în putere.
10.-Comunicaţi planul de îngrijire, dar nu promiteţi o vindecare.  Ajungem astfel şi la elementul de confidenţialitate care prezent şi în jurământul lui Hipocrate, stipulează că “cee ce văd sau aud în cursul tratamentului sau chiar în afara tratamentului legat de viaţa oamenilor, ceea ce cu nici un chip nu trebuie răspândit, voi păstra pentru mine, considerând aceste lucruri ruşinoase pentru a fi răspândite”.  Atunci oare, n-ar fi mai bine de a avea un medic “purtător de cuvânt al diagnosticurilor” ce oscilează între adevăr şi secret profesional? Oricum, oricare ar fi răspunsul, practica medicală relevă faptul că, nu orice medic ştie a comunica în plenitudinea sa profesională, un diagnostic. Dar, în timp, experienţa, acumularea şi etica profesională, vor aduce răspuns şi la această întrebare.  În acest ultim context, Ionescu G.(1973) vorbeşte despre relaţia devenită triunghiulară, bolnav-medicmedicină, realizând din bolnav un aliat, medicul va îndrepta dezechilibrul aprioric al relaţiei, situând-o pe o bază nu numai afectivă, ci şi cognitivă, susceptibilă să-i confere caracterul etic necesar.
Acelaşi autor remarcă cu un deosebit spirit profesional ca “Aşezarea relaţiei medic-pacient pe o bază afectivo-cognitivă va răspunde nu numai dezideratului etic al actului medical, ci va asigura şi confortul moral al bolnavului; consecinţele pozitive ale unei astfel de relaţii asupra bolii sunt mult mai profunde şi mai importante decât par în perspectiva unei aprecieri teoretice, întru-cât  dialectica dialogului socratic dintre  medic şi bolnav, în  autentica sa comprehensiune, va duce nu numai la ameliorarea penibilei situaţii morale a bolnavului, ci va avea şi consecinţe terapeutice favorabile”.  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Romania - Activitățile economice. Transporturi.

Industrie -           în luna februarie 2016, producția industrială, a crescut cu 0.8% față de luna februarie 2015 -           creș...

loading...