loading...

duminică, 21 ianuarie 2018

Pacientul copil-inocenţa



Acestui comportament putem înscrie copilul de la naşterea sa şi până în jurul vârstei de 11 ani. Venirea pe lume face ca mama să se implice în rolul său sau să rămână doar “purtătoarea unui făt”, adică biologică, fără acceptarea  afectivă necesară în acest caz. Noul născut care oscilează între încrederea bazală şi neîncrederea bazală de la naştere şi până la  un an, are nevoie de mama ce-i dă siguranţă, încredere, realizându-se în fapt, un liant între cei doi.   Specialiştii au remarcat de-a lungul anilor de studii, că se formează un concept legat de potrivirea şi nepotrivirea celor doi: mamă-copil-fiind de fapt evidenţiată, compatibilitatea, astfel încât:  
a)-potrivirea parentală-“contabilizează” armonia şi înţelegerea părinţilor cu copilul, creându-se în timp, structuri comportamentale sănătoase; 
b)-slaba potrivire parentală-duce la incompatibilitate şi în timp, la dezvoltarea unor atitudini carenţiale afective;  Putem constata în esenţă, existenţa şi cultivarea unei relaţii pozitive între părinţi şi copil, formându-se deja, familia ce se afla în construcţie până la venirea copilului sau/şi a copiilor, închizându-se cercul conceptual. Copilul creşte, depăşind anumite obstacole pe care, paşii deja iniţiaţi, îl fac să le ocolească. Îndoiala, ruşinea dar şi autonomia (1-3 ani), fac din această  perioadă, un univers aparte. Este momentul în care “desface”, “distruge”, jucării, le duce la gură, le percepe, le cunoaşte şi recunoaşte, fapt care-l conduce în final pe copil, spre lumea sau vârsta întrebărilor “de ce?”, culminând cu propria sa descoperire ca fiinţă, Tudose Fl.(2003), copilul capătă un sentiment de mirare în faţa vieţii şi se simte bine cu propriul rol în această viaţă. Tot acum, creşte rolul părintelui care e necesar a conştientiza responsabilitatea pe care o are, cât şi faptul că jocul îşi găseşte deja locul în viaţa copilului. E iarăşi clipa în care se pun bazele socializării copilului, acesta descoperind prin frecventarea creşei, că există şi altceva la care să se raporteze, în afara familiei, adică apare grupul social.  Înaintând în creşterea şi dezvoltarea sa, copilul între 3 şi 5 ani, descoperă atât iniţiativa cât şi nevinăvăţia, fiind totodată vârsta preşcolarităţii, moment în care, aşa cum aminteam anterior, raportarea se face şi la alt grup decât familia. În întreaga sa evoluţie, un lucru cert apare, acela al dezvoltării sale  complexe, acesta apreciind deja, jocul, independenţa în mişcare, comunicare, relaţionarea, cât şi modul personal  de a descoperi lumea. Ajungem a vorbi despre “psihologia buzunarelor pline”, ca strategie cognitivă a lumii, ce adună tot ce suscită interes şi probează curiozitatea şi imaginaţia, grefate pe-o inteligenţă, ce se apropie de perioada preoperaţională a lui Piaget.  Îşi primeşte identitatea de preşcolar şi Iamandescu I.B. (2002), de la vârsta de  trei ani, se recunoaşte ca individ separat de ceilalţi; are dorinţa de a comunica, este curios, tinde spre dobândirea independenţei; încearcă să placă celor din jur; îi imită pe adulţi în jocurile sale; se identifică cu părinţii care devin un ideal de viaţă; îşi exprimă îndoielile; apare spiritul autocritic;  Vârsta şcolară-6-11 ani-sau copilăria mijlocie, caracterizată prin: activitate, hărnicie, perseverenţă, inferioritate reprezintă  participarea mai aprofundată la un program organizat de educaţie. Participarea ca elev în şcoala primară, îl aduce pe copil, ce-şi transformă statusul social în elev, de a percepe timpul ca timp pedagogic (oră, pauză, semestru, vacanţă, an şcolar), determinând  apariţia etapei operaţiilor concrete, după Piaget, ceea ce duce la modificări structurale ale acestuia. 
Tot după Iamandescu I.B. (2003) în această perioadă, este sensibil, mai puţin egocentrist; devine mai sigur pe el în cadrul familiei; începe să se îndoiască de valoarea părinţilor, răspunde  mai bine la sugestii decât la ordine, îi place societatea, este conştient de diferenţele de sex. Este momentul în care copilul descoperă şi lumea sub alte aspecte, adică, familia sa poate să sufere: un deces, un divorţ, un abandon, sau el ajunge a se simţi sufocat de către o mamă supraprotectivă sau din contră, abandonat de proprii părinţi. Toate aspectele menţionate anterior îl marchează pe copil, dar în mod special, divorţul părinţilor-Tudose Fl, (2003) reprezintă un fenomen care determină tulburări semnificative de tip emoţional şi comportamental la toate grupele de vârstă. În acest context, tipul de dominare parentală, Iamandescu I.B. (2002) îşi pune amprenta pe întregul comportament structural al familiei.
     Identifică autorul părinţi:    
a)-autoritari = care combină autoritatea şi fermitatea în luarea hotărârilor ca o modalitate de relaţie  rezonabilă cu copilul căruia îi cultivă independenţa şi recunoaşterea drepturilor;   
b)-hiperprotectori = superprotecţia parentală apărând în cazurile unui contact excesiv  între mamă şi copil, la vârsta la care ar fi trebuit să se fi instalat relativa lor independenţă; această stare prezentă din timpul copilăriei generează lipsa de eficienţă şi competitivitate socială, tulburări emoţionale şi sexuale la vârsta adultă;  
 c)-indulgenţi = sunt cei care nu reuşesc să controleze adecvat activitatea copilului, acceptând să se supună fără discernământ  cererilor lor; reprezintă un aspect disruptiv al relaţiei părinţi-copii şi survine în situaţii familiale dizarmonice;   
d)-severi = îi recunoaştem după faptul că nu lasă iniţiativa copilului obligându-l să se supună  fără comentarii unor măsuri educative aspre; măsurile de severitate  excesivă conduc la creşterea agresivităţii şi ostilităţii copilului, producând tensiuni şi conflicte între părinţi-copii;
e)-agresivi = sunt cei ce provin din rândul indivizilor cu experienţe dezastruoase în timpul copilăriei, care au situaţii tensionate în familie, neîncadraţi sociali, iar un copil agresat sexual sau victimă a unui incest, prezintă acuze psihosomatice sau tulburări de comportament.  Din aceste adnotări, se desprinde cu uşurinţă calitatea relaţiei părinte-copil  ca fapt definitoriu în dezvoltarea viitoare a celui din urmă, ca purtător  a tuturor genelor familiale, atât genetice cât mai ales, educaţionale.       
 Dacă vorbeam anterior de relaţia dintre părintecopil, o altă diadă se conturează şi anume: a) –copil-boală b) –medic-pacient copil
a)-Faţă de boală, copilul poate manifesta o atitudine, după Athanasiu A.(1983) ce depinde în mare măsură de atitudinea părinţilor. Atitudinea de supraprotecţie, ca şi cea pesimistă, este egal de dăunătoare. De obicei, boala se însoţeşte de o emoţionalitate crescută. Spitalizarea poate complica situaţia prin privaţiune afectivă, ducând la manifestări de ostilitate. O bală îndelungată afectează status-ul social în grupul de copii, stânjeneşte dezvoltarea comportamentului social, crează handicapuri în participarea la joc şi în performanţele şcolare, generează sentimente de frustraţie.  În aceste condiţii relaţia dintre medic şi pacientul copil, trebuie să fie una specială. 
 b)-E necesar ca medicul să cunoască atât etapele de dezvoltare bio-psihologice ale copilului, dar mai ales să dovedească metodă în a aborda copilul, făcându-l cooperant, reuşind a realiza o anamneză eficientă. Va trebui să cunoască relaţia dintre copil şi părinţi vs. părinţi şi copil, să ştie cum îşi petrece acesta timpul liber cât şi cel pedagogic, dar mai ales, să-l trateze pe pacient cu foarte multă responsabilitate. Astfel, medicul e necesar  a aborda sub formă de joc, întreaga consultaţie aceasta ţinând cont de vârsta pacientului având grija de a nu crea  stări de panică şi destructurări comportamentale. De aceea, Iamandescu I.B.(2002), pentru a  creşte eficienţa îngrijirii medicale acordate copilului, este util ca medicul clinician: - să cunoască şi să înţeleagă dezvoltarea copilului; - să evalueze comportamentul copilului având în vedere că multe comportamente sunt doar inadaptări situaţionale sau manifestări normale la o anumită vârstă (în multe cazuri nefiind justificat un consult psihiatric); - să îşi construiască un set de tehnici cu ajutorul cărora să poată rezolva diferite tulburări de comportament, ţinând cont însă de faptul că nu există o tehnică unică, valabilă pentru toţi  copiii şi că aceste tehnici, se modelează după nevoile copilului şi ale familiei sale. În asemenea condiţii,se diminuează atât atitudinea copilului şi implicit a familiei legate de elementul de spitalizare cât şi cel al relaţiei cu medicul, văzute prin prisma unei regresii  a fenomenului de inadaptare şi necooperare la anumite situaţii date. Dar, cel mai important lucru îl reprezintă elementul de cunoaştere, acceptare, înţelegere  şi ajutor reciproc – medic-pacient copil vs.  pacient copil-medic.  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Romania - Activitățile economice. Transporturi.

Industrie -           în luna februarie 2016, producția industrială, a crescut cu 0.8% față de luna februarie 2015 -           creș...

loading...