loading...

duminică, 21 ianuarie 2018

Noi repere HIV/SIDA



 Sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI au fost şi sunt dominate  încă de acele boli care “sfâtşesc repede şi aduc durere îndelungată”. Altfel spus, boala incurabilă face reacţia celui care o şi are să fie specifică, aşa cum şi cei din jurul său, cât şi comunitatea, acceptă, acţionează, reacţionează şi se resemnează în faţa unui asemenea caz. Cu alte cuvinte “balanţa suferinţei” se echilibrează. Şi pentru că întotdeauna arma cea mai eficientă de apărare,  a fost atacul, bolnavul incurabil reacţionează, caută, cunoaşte, se pregăteşte şi se apără , astfel încât, să fie pregătit pentru acel necunoscut ce se apropie sau/şi vine, fără a mai dori să mai plece.  Cu alte cuvinte copingul este un răspuns la  evaluarea unei ameninţări şi se defineşte  ca un ansamblu de eforturi cognitive şi comportamentale pentru a putea răspunde cererilor specifice interne şi/sau externe evaluate ca fiind epuizante sau excesive pentru ressursele persoanei. “Construirea apărării” pare a fi preocuparea persoanei bolnave, deoarece ea doreşte să înţeleagă marele mister al “DE CE”-ului, astfel încât, găsirea unui presupus vinovatsă fie palpabilă, cu toate că în cele mai multe cazuri, ilar pare totul, dar speranţa continuă să dăinuie.   În acest context, Popescu-Brumă S.(2005) aminteşte despre cele cinci mari clase de strategii legate de coping: 
a)-căutarea informaţiei  ce reprezintă o strategie cognitivă elementară care răspunde, la anumite persoane, unei reale nevoi de a cunoaşte pentru a putea atribui o semnificaţie coerentă evenimentelor şi în felul acesta se poate continua lupta raţiunea de a trăi.  
b)-organizarea acţiunii se constituie ca un ansamblu de conduite  interne şi externe care orientează comportamentul subiectului în mediul său de viaţă, în funcţie de scopurile proiectelor şi de soluţiile  reprezentate  pentru rezolvarea unei dificultăţi; stategia reflectă cererea unei proiecţii în viitor şi se opune improvizării, având efectul de tampon între eveniment şi persoană.   
c)-inhibiţia acţiunii este utilizată în faţa bolii atunci când subiectul nu poate să-şi organizeze o acţiune pe termen lung, putând fi trăită ca o decizie luată pentru a salva stima de sine şi calitatea vieţii pe termen scurt, deoarece proiecţia viitorului pe termen lung este prea dificilă pentru subiect.
            d)-procesele intrapsihice se constituie într-o categorie vastă de strategii care înglobează pe de o parte procesele cognitive destinate reglării emoţiilor, iar pe de altă parte, strategii cognitiv-comportamentale.   
e)-utilizarea suportului social ce reprezintă căutarea unei proximităţi relaţionale şi sociale cu care subiectul să împartă îngrijorările şi în care să se simtă susţinut şi protejat.  Pornind din acest punct, putem repera noi dimensiuni legate de boala incurabilă.  Astfel, e necesar a menţiona faptul că , literatura de specialitate, atât cea medicală cât şi psihologică, acordă spaţii tot mai largi şi optici tot mai complexe problemelor legate de boala incurabilă, în cazul nostru-HIV/SIDA şi cancer. De aceea, nu vom relua elementele deja cunoscute, ci încercăm a da o nouă perspectivă cunoaşterii în acest domeniu, oprindu-ne asupra sindromului imunodeficienţei dobândită (SIDA) ce în foarte multe cazuri apare ca o rezultantă a infecţiei cu  virusul imunodeficienţei (HIV). Boala se declanşează în urma infectării organismului cu retroviruşi care afectează celulele imunitare ale sistemului nervos. Infecţia care se produce la nivelul sistemului nervos central, determină dezvoltarea sindroamelor neuropsihice, adăugându-se efecte organice cât şi sindroame psihiatrice independente şi diferite forme de stres psihosocial. O astfel de sumară prezentare, răspunde strict cunoştinţelor medicale, ceea ce este interesant în receptarea corectă a fenomenului  SIDA, se constituie a fi modelul de sănătate (filosofie) a lui Richard Ebert care face acceptarea în sine a ideii, mult mai accesibilă şi coerentă pentru o mare parte din eşantionul de populaţie interesat în perceperea corectă a bolii şi a consecinţelor.  De fapt, totul poate fi redus la sugerarea faptului că starea de sănătate ar reprezenta o intersecţie a şase cercuri fiecare fiind important faţă de celelalte. Interdependenţa celor şse cercuri reprezintă faptul că orice persoană  într-o parte a fieţii sale (cercul) se  repercutează asupra celorlalte părţi (cercuri). Orice decizie luată de o persoană legată de sănătatea ei fizică, de exemplu, se va repercuta asupra celorlalte părţi ale sănătăţii persoanei respective.
Cele şase dimensiuni ale sănătăţii se găsesc enumerate sub forma: 
   a)  - fizicul  sau  b) - fizică    - mentalul            -intelectuală            ( psihică)   - emoţionalul                  - emoţională   - socialul                                            - socială   - eticul                   - spirituală      - vocaţionalul                  - ocupaţională, identităţi sub care, pot apărea în construcţia “Florii sănătăţii”    
            1) Emoţională:  Dimensiunea emoţională pune accentul pe conştientizarea şi acceptarea sentimentelor (trăirilor) unei persoane. Sănătatea emoţională include măsura în care cineva are o atitudine pozitivă şi entuziastă în raport cu propria sa persoană şi cu viaţa în general. Include capacitatea unei persoane de a-şi coordona sentimentele şi comportamentele corelate cu acestea, inclusiv evaluarea (aprecierea) într-o manieră realistă a limitelor persoanei respective, dezvoltarea spiritului de autonomie şi priceperea de a face faţă stresului în mod eficient. Persoana sănătosă din punct de vedere emoţional, menţine relaţii satisfăcătoare cu ceilalţi.
2)  Fizică:  Dimensiunea fizică încurajează activitatea fizică regulată, stimulează asimilarea de cunoştinţe despre alimente şi alimentaţie, descurajează activităţiile care îşi   
aduc aportul la câştigarea unei excelente sănătăţi, incluzând autoîngrijirea medicală şi folosirea corectă a sistemului de asistenţă medicală.
3)  Ocupaţională:  Dimensiunea ocupaţională este implicată în pregătirea pentru muncă în care o persoană poate dobândi satisfacţie personală şi bunăstare materială. Dimensiunea ocupaţională e legată de atitudinea pe care o persoană o are faţă de munca pe care o prestează.  
4) Intelectuală (psihică)        Dimensiunea intelectuală încurajează activităţile creative care stimulează activitatea mentală. O persoană sănătoasă din punct de vedere intelectual, foloseşte resursele disponibile pentru a-şi lărgi sfera cunoaşterii şi a cunoştinţelor. O persoană sănătoasă din punct de vedere intelectual, utilizează activităţile intelectuale şi culturale împreună cu resursele umane disponivile în cadrul comunităţii căreia îi aparţine persoana respectivă. 
5) Spirituală: Dimensiunea spirituală presupune căutarea sensului şi scopului existenţei umane. Ea include dezvoltarea unei aprecieri profunde a duratei vieţii şi a forţelor naturale care există în Univers. Presupune de asemenea dezvoltarea unui puternic sistem de valori de către fiecare dintre noi.
6) Socială: Dimensiunea socială încurajează participarea la ambientul uman ţi fizic şi al unei persoane pentru bunăstarea generală a comunităţii din care face parte persoana respectivă. Include de asemenea urmărirea realizării armoniei în familie. Este evident faptul că, modelul filosofic prezentat presupune:  a) –luarea deciziilor ce conduc spre o viaţă sănătoasă şi în special spre prevenirea SIDA (implicit, infectarea cu virusul HIV); b) –necesitatea  informaţiei corecte; c) –înţelegerea faptului că toate deciziile pe care le luăm, afectează diferit viaţa noastră şi de aceea ele trebuie luate cu foarte mare grijă;     
  Întreaga desfăşurare a bolii, de fapt evoluţia sa, este în cea mai mare parte cunoscută, surprinzând momente ce  caracterizează infecţia HIV prin: - manifestări stadiale începând cu infecţia acută şi continuând cu diverse semne de boală, unele mai mult sau mai puţin caracteristice, până la stadiul final care este SIDA; - apariţia unor semne de boală determinate direct de HIV şi a altora care ţin de scăderea imunităţii, respectiv, numeroase infecţii cu viruşi, bacterii, ciuperci, paraziţi; - persistenţa pe viaţă avirusului în persoana infectată, durata infecţiei cu HIV putând să extindă şi peste 10 ani; - o perioadă de incubaţie lungă în general şi variabilă în funcţie de numeroşi factori, dintre care au importanţă deosebită, calea de transmitere, vârsta în momentul infecţiei cât şi subtipul de virus.  Ajungem la atitudinea bolnavilor SIDA, Iamandescu I.B. (2002) în funcţie de trăsăturile lor de personalitate, vor reacţiona diferit. Bolnavii defensivi vor deveni izolaţi, depresivi, resemnaţi, nepăsători, inactivi, anxioşi, se autoculpabilizează şi, în final, se desocializează. Bolnavii ofensivi  sunt revoltaţi, (împotriva celor care I-au îmbolnăvit), agresivi, răbdători şi asfel se antisocializează.
Se declanşează astfel un modul de a reacţiona al fiecărui individ la impactul şi perceperea bolii, psihologoii stabilind o anumită “ierarhie” pornind de la :
a) şocul = persoana se simte copleşită de implicaţiile aflării rezultatului pozitiv al testului. Apare sentimentul de stupoare, de gol imens, o stare de toropeală, o lipsă de interes general, persoana nu mai este receptivă la ceea ce o înconjoară;
b) negarea = prezenţei bolii, a severităţii simptomelor, de evitare a realităţii. În fapt, este un mecanism de apărare, o etapă cu o lungime variabilă în funţie de perioada asimptomatică a bolii;
c) furia = este începutul acceptării seropozitivităţii şi se manifestă prin reacţii verbale greu tolerate de anturaj, căutarea vinovatului sau  a ţapului ispăşitor ţi nu în ultimul rând, furia îndreptată asupra sinelui dacă el reprezintă şi sursa infecţiei;
d) depresia = manifestată prin semne vegetative (plâns, facil, tristeţe); la un moment dat, persoana realizează că nimic nu va funcţiona, se simte fără speranţă, se izolează de toată lumea şi poate avea idei sinucigaşe; 
e) negocierea = reprezintă o manifestare a ideii de “tărguială” pentru o şansă, pentru  amânarea posibilităţii morţii, găsirea unor soluţii; acesta este momentul, mai ales pentru punerea în aplicare  a unor proiecte, a unor acţiuni militante de angajare în luptă, de acceptare a terapiei;
f) acceptarea = este etapa în care toată lumea acceptă că este infectat HIV pozitiv, se împacă cu situaţia şi realizează planuri de viitor care să-I redea sensul vieţii prin acţiuni concrete; Aceste etape descrise anterior, nu se derulează întotdeauna în ordinea amintită  şi nici nu sunt trăite la aceeaşi intensitate. Căderile şi revenirile provocate de diferite evenimente din viaţa celor apropiaţi acestuia precum: rezultatele proaste ale unor analize, prescrierea unei noi terapii, aşteptarea unor rezultate pozitive datorate tratamentului, pierderea  unui prieten etc.  Unii pot rămâne furioşi pe tot parcursul bolii, alţii pot reveni şi oscila între două, trei faze (etape). Pot trece de la negare la acceptare şi apoi din nou la negare. Nu există o delimitare strictă a acestor etape, iar apariţia lor este declanşată de evenimente din viaţa socială a  individului şi care ţin şi de starea lui de sănătate.
Că este copil şi/sau  adult, bolnavul în cazul nostru, îşi formează în timp o structură aparte, atât prin atitudinea faţă de cei din jur, cât şi legat de el însuşi. Întrebările curg începând cu cea legată de “a spune sa a nu spune ceea ce are”, de a “rămâne sau nu în comunitatea sa (şcoală, facultate, familie) de a mai lupta pentru a acuza pe cineva sau nu”. De fapt, esenţa a cea ce se întâmplă în acest caz, este dacă EL devine sau este deja o PARIA. Şi din acest moment, se poate structura o strategie în care: gândirea pozitivă, curajul, înţelegerea, acceptarea şi lupta trebuie să caracterizeze perioada în care împreună vor fi, EL, şi restul (familia, prietenii, comunitatea). Abundă întrebările, apare graba pentru  a face tot ce n-a reuşit să facă, dar poate exista şi dorinţa  de a trăi, sfidând tot ce l-ar duce spre regres şi neputinţă.           Şi-atunci, lupta împotriva fricii, a panicii şi neputinţei, se declanşează. Se stabilesc elementele de psihoterapie atât pentru bolnav cât şi pentru familie, ştiind că încercarea, durerea şi suferinţa, se instalează atât de-o parte cât şi de cealaltă. Familia începe “s-adune” amintirile şi tot ce lasă urma celui care a plecat să nu dispară (camera copilului lăsată aşa, fotografii peste tot, doliu, tipărirea unor poezii ce i-au aparţinut, apariţia unor fundaţii), înţelegând că acceptarea situaţiei ca face trecerea şi durerea mai nornală. De fapt, prin consilierea şi psihoterapia aplicată, particularizată fiecărei familii, se abordează pierderea la dimensiunea ce crează declanşarea durerii, important fiind ca ea să nu devină patologică, iar implicaţiile să nu complice “curgerea evenimentelor”. Copilul care-i pierde pe cei dragi din cauza acestei boli, încearcă a “strămutarea” durerea pe dorinţa de a trăi clipa şi de-a găsi acel “înger păzitor” care-i aduce împăcarea , înţelegerea şi liniştea. De fapt, atât perceperea ca atare a bolii cât şi evoluţoa sa, sunt sub semnul înţelegerii, acceptării şi raportării bolnavului la ea. E greu să găseşti calea spre sufletul celui aflat în “catacombele” acestei  boli şi de aceea, alături de tratamentul medicamentos, cel psihoterapeutic este absolut necesar.  Interesantă pare a fi perceperea bolii de cel sănătos, astfel încât accepţia prezintă alte considerente. Am ales din multitudinea de psihoterapii, povestea terapeutică, Paşca M.D. (2004), care se adresează ca expresie verbală atât copilului cât şi adultului, dând şi posibilitatea celui bolnav vs. sănătos, a scrie povestea sa care cu siguranţă implică şi îl implică.  Apare ca remarcată în acest caz, povestea unui copil sănătos, Laura,11 ani care în 2004 scria cu toată responsabilitatea vârstei sale, povestea. Lectura ei, dar mai ales mesajul ce-l conţine, considerăm că nu mai implică explicaţii şi interpretări:  Povestea mea, Filmul meu preferat este “Prietene şi rivale”. Aici se vobeşte despre SIDA. Am auzit că SIDA este veşnică şi cum zice colegul meu de bancă, Adrian, “nu trece ca o simplă răceală”.  I-am spus şi Cristinei că nu se transmite prin atingere, aşa că, abia aştept să mergem cu toţii la copiii doamnei noastre de la spital şi să ne jucăm. Ce să vă spun vouă? Cu mintea mea? Că, atât cât ai această boală, trăieşte cât mai ai de trăit, da fi fericit în toate clipele. Lângă mama şi tata, lângă prietenii adevăraţi ce sunt şi la bine şi la necaz şi mai ales, găseşte fericirea.  Copile, eşti bolnav? Contează pe ziua de azi şi fi fericit! 
        Comentariul nu-şi găseşte locul dar implicarea da, atunci când, întrebată o fetiţă de 7 ani, infectată HIV, ceşi doreşte când se va face mare, mi-a răspuns repede, dar cu multă responsabilitate şi dorinţă de a trăi:     -Când voi fi mare, îmi doresc să “mă fac…bunică”.          Şi cred că, am spus TOTUL. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Romania - Activitățile economice. Transporturi.

Industrie -           în luna februarie 2016, producția industrială, a crescut cu 0.8% față de luna februarie 2015 -           creș...

loading...