loading...

duminică, 21 ianuarie 2018

Durerea-preambulul suferinţei şi bolii



 Ne întrebăm de multe ori dacă durerea  este începutul bolii sau dacă ea, sfârşeşte odată cu frământările şi gândurile noastre morbide. Oricum, durerea a fost, este  şi poate va mai fi încă un “punct nevralgic” care-l leagă pe medic de pacient. Suscitând interes, durerea a trecut şi trece  încă, prin fazele definiţiilor, a caracteristicilor cât  şi a perspectivelor pe care le poate implementa (cea psihologică cât şi cea  medicală). De aceea, considerăm că putem porni în demersul nostru structural  legat de durere de la faptul că ea poate imprim acei 5 W şi fiind codificată şi sub forma:  - unde apare? - când apare? - cum apare? - de ce apare? - cât ţine? realizându-se, în final  o relaţie între cauză şi efect, pornind tocmai de la primele elemente de identitate ale acesteia.  Astfel, am putea considera durerea un sentiment? Poate, atunci când reuşim să trăim  unii stimuli dureroşi ca pe nişte sentimente şi/sau emoţii în timp ce-ar putea declanşa  o senzaţie.  Poate fi durerea  şi un comportament? Răspunsul necesită confirmarea lui DA, atunci când fenomenul agresiv devine semnificantul durerii, iar situaţia este trăită ca o reacţie afectivă. Cu alte cuvinte, Athanasiu A.(1983), durerile elementare, acute, organice, cronice, duc în clinică, la comportamente variabile după vârstă, nivel, cultural, profesiune,boală, ca şi după motivaţii, tendinţe, educaţie, etc. În acelaşi context, durerea elementară este, în multe cazuri (după Athanasiu A.1983) “păzitoarea vieţii şi a sănătăţii” (Foerster), “sentinela protectoare” (Bergson)-dar uneori “un obstacol în calea vieţii” (Buytendij K.), un fenomen ce face mai penibilă  şi mai complicată o situaţie irevocabilă” (Leriche). Este un semn înşelător. Durereacomportament, în algiile cronice rebele, în suferinţele morale şi psihogene, acoperă de multe ori o situaţie de eşec. Omul suferind este mai preocupăat de durere decât de ceea ce se ascunde sub ea.  Celor amintite, Loebel J.(1935) le adaugă definind durerea ca o senzaţie umană deosebit de importantă care asigură reacţii adecvate ale individului  faţă de elementele agresive ale mediului şi care acţionează ca un gen de consilier care ne avertizeză asupra pericolelor. Şi,ajungem în timp, a defini durerea Iamandescu I.B.(1997) ca fiind o senzaţie particulară, de obicei dezagreabilă, însoţită de o serie de fenomene somato-vegetariene reflexe şi de o coloratură psihoafectivă negativă, determinată de acţiunea unor stimulim nociceptivi asupra receptorilor specifici (sau asupra oricăror receptori, dacă se depăşeşte un anumit prag  de intensitate şi durată).  Poate fi liniştită durerea? Amintindu-ne vorbele lui Hipocrate –“Sedare dolorem-divinum opus”-se pare că da, dar, găsind loc în “reţetar”, atât medicamentului clasic cât şi psihoterapiei.  Clasăm durerea după ceva? De-a lungul studiului, durerea a ajuns Athanasiu A.(1983) să fie primară resimţită imediat, acut şi localizată cu uşurinţă, secundară care “implică personalitatea”, Zborowski M.(1952) naturală care desemnează senzaţia dureroasă provenită de la o boală sau de la un traumatism şi aplicată, acceptată şi aşteptată  de individ în cursul unei activităţi   culturale,   cât   şi   Ferster,   ţinând   cont  de subiectivitatea individuală, în superficială , cu o tonalitate clară, rece (nete, ascuţite, tranşante) şi profunde, cu o tonalitate “închisă”, de tip arsură, imperioase, încărcate afectiv. Totodată, întâlnim, dureri apropiate de Eu ”ichnah”, cele de la cap, torace, abdomen şi dureri depărtate  de Eu -”ichfern”, cele de la membre, Iamandescu  I.B.(1997).  Şi cu toate acestea, cea mai cunoscută şi uzuală clasificare, după autorul amintit, este cea anatomofiziologică ce permite decelarea celor două mari clase de dureri: 
a)-cea cu suport real-unde există cu certitudine un agent nociceptiv (extern sau intern) care interacţionează cu organismul; ce la rândul ei poate fi: - somatică = ce rezultă din acţiunea unor stimuli (potenţial) nocivi asupra receptorilor dureroşi - neuropatici = care rezultă din lezarea/degenerarea căilor   somatosenzoriale,    fapt   ce   duce   la existenţa/persistenţa senzaţiilor dureroase, în absenţa unui stimul nociv; 
b)-psihogene-aceste dureri pe lângă faptul că nu se pot pune în evidenţă nici un fel de modificări de natură organică sau acţiunea unui sistem nociceptiv, extern sau intern, se mai caracterizează şi prin aceea că apariţia lor reprezintă practic un simptom cu valoare, diagnostică în psihiatrie, tratamentul lor fiind de competenţa medicului psihiatru;  Din multipla şi variata prezentare a faţetelor durerii, se remarcă faptul că e absolut necesar a privi fenomenul, din punctul nostru de vedere, mai ales din perspective psihologice recunoscând că ea face parte atât din viaţa normală cât şi patologică a individului.
 De aceea, importantă este şi tipologia creată de Fervers (1940) implementată în cazul tratamentului şi care surprinde anumite “tipuri” ce-şi găsesc în mare parte corespondentul   în   cotidianul  atât   medical   cât   şi  psihologic. Astfel, Fervers (1949) se opreşte la (după Athanasiu A.-1983):      
a)-tipul “tetanic”-reacţionează la durere prin agitaţie (hipermotrică), revoltă, fiind posibilă o atitudine “duşmănoasă” faţă de partea bolnavă (mai ales la schizotimi şi introverţi). Este un tip simpaticotonic şi afectiv. Persoana se interesează de pronostic, priveşte critic măsurile terapeutice, este mai greu de tratat. Tensiunea afectivă-motorie se poate sublinia:durerea poate da pinteni creaţiei.     
            b)-tipul patic “se plânge”-este hipotonic, are tendinţă de colaps, dar şi răbdare. Se gândeşte la moarte, doreşte linişte, caută un “tu” pe care să se sprijine, este sinton (stabilind relaţii afective cu persoanele ce-l înconjoară). Dacă este autostăpânit, se resemnează. Tipul patic oscilează între inactivitatea depresivă şi o stare de cvasibeţie euforică; are nevoie obiectivă de medicamente.  Surprinde astfel, modalităţile de prezentare şi catalogare a durerii, fiind posibilă, cu toate că la prima încercare de explicare a cuvântului durere, nu ne-am duce mai departe de: incomod, disconfort, neplăcere sau “ceva  ce trebuie să treacă cât mai repede”.
  În această contextualitate a timpului durerii apare o nouă tipologie propusă de Corman şi Tossot (după Athanasiu A.-1983)-construită în funcţie de reacţiile individului la durere, deosebind:   
a)-un tip hipoexcitabil, la care “leziunea depăşeşte iritaţia” ceea ce face ca manifestările clinice să fie frustre, vagi, neclare, incomplete, înşelătoare, tardive din puncul de vedere al posibilităţilor de intervenţie; 
  b)-un tip hiperexcitabil la care suferinţele nu sunt proporţionale cu intensitatea leziunii şi nu au valoare prognostică.  Încetul cu încetul, reacţia pacientului la durere începe să prindă conturul  unor noi manifestări atitudinale care devin cu fiecare etapă, particularizate astfel încât putem nota faptul că se ajunge la un adevărat “arsenal al durerii” pornind de la pragul durerii, vs. suportabilitatea stării de fapt, creată de un anumit sistem.  Cum suportă copiii durerea? Câtă importanţă-i dau? Cât ignoră tinerii durerea? Când se implică adultul în procesul nesfârşit uneori al durerii? De ce  pragul pentru durere  este mai coborât la bărbaţi decât la femei? Ce facem cu durerea? Iată cei 5 W care pot atenţiona  apariţia pragului durerii. Iamandescu I.B.(1997) sublinia faptul că, în ansamblu se poate spune că durerea este o senzaţie foarte personală, ce poate fi teoretic descrisă de la individ la individ, prin descompunerea ei în elementele componente: a) –calitatea (tăioasă, surdă, sfredelitoare); b) –localizarea  şi extinderea (scuţită, punctiformă, regională); c) –procesualitatea  (ritmică, stabilă, fulgerătoare); d) –intensitatea (vagă, slabă, medie, puternică); Remarcăm însă faptul că, în practică, ea nu este o simplă sumă, ci un summum al acestor parametrii, pe care se mulează personalitatea fiecăruia.   Concluzionând, am putea remarca faptul că, chiar dacă prin prezentarea mai ales tipologică, durerea pare a fi statică, ea este de fapt, vie, chiar foarte vie, declanşând: reacţii, sentimente, atitudini, comportamnte, ce-o transformă, prefigurând apariţia suferinţei.  În această situaţie, perceperea sferinţei incumbă o complexitate a fenomenului. Dacă am porni de la simpla remarcă că unele persoane nu pot trăi o suferinţă şi până la implicarea credinţei, drumul suferinţei este cu siguranţă interesant şi poate chiar, imprevizibil. Astfel, periplul suferinţei, nu neapărat într-o cronologie strictă a evoluţiei fenomenului, poate începe şi cu Balzac  care scria că ”cei ce au suferit mult, au trăit mult” şi cu omul ce-şi pune probleme existenţiale atunci când suferinţa devine miezul vieţii conştiente. În acelaşi demers, Athanasiu A.(1983) creştinismul  tinde să considere suferinţa ca pe  o valoare; ea poate fi învinsă, dominată odată cu progresul spiritual  la care contribuie şi venind în contra punct cu ateii care consideră suferinţa ca lipsită de sens în măsura în care nu are utilitate biologică, ajungând în căutarea noastră până la Dartiques  care spunea că dacă am asculta glasul Pământului, am auzi rumoarea suferinţei. Existenţa suferinţei în lume constituie şi astăzi un prilej constant de meditaţie şi de argumentaţie pentru filosofii atei cât şi pentru oamenii religioşi, aşa cum s-a notat anterior. Se poate fără suferinţă? Grea întrebare şi preţios răspuns,,atunci când, în cele mai multe cazuri, durereasuferinţa, sunt preambulul bolii.
De aceea, boala poate fi percepută de: (Athanasiu A.-1983)
- omul sănătos-ca un spectru ameninţător ori de câte ori recepţionează informaţii verbale sau scrise despre stări morbide;  
- omul bolnav-nu numai ca o limitare a libertăţii sale actuale, ci ca o perturbare posibilă în realizarea speranţelor sale de viaţă.  Din alte perspective, boala poate  fi o prevestire  a morţii, a rupturii afective cu mediul, a separării şi îndepărtării de o ambianţă dragă, a frustrărilor privind plăcerile sau şi datoriile vieţii; ea este o atingere  a narcisismului (cea ce explică reîntărirea acestuia, manifestată prin egocentrism) surprinde “meticulos” fenomenologia bolii-Schneider P.B.-1963, fapt care duce la apariţia, în literatura creştină, a unor cugetări de genul: “Dumnezeu îngăduie boala nu ca să ne înjosească, ci pentru  a ne face mai buni, mai înţelepţi şi deplin supuşi voii Sale, căci acestea sunt temeiurile mântuirii noastre”, cât şi “Mai mult decât  suferinţa în sine, ceea ce-l macină pe om este durata bolii şi mulţimea necazurilor aduse de ea. Ele strecoară în suflet: gânduri negre, deznădejde, tristeţe, akedie, nerăbdare, iritare, revoltă”.   Şi  toate converg spre vorbele înţelepte ale Sfântului Ioan Gură de Aur care spunea că:”dacă sufletul este sănătos, boala trupească nu-i poate pricinui omului nici o pagubă”.  Şi-atunci retoric întrebând, durerea-suferinţa şi boala, paradoxal, mai pot aduce alinare trupescului? 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Romania - Activitățile economice. Transporturi.

Industrie -           în luna februarie 2016, producția industrială, a crescut cu 0.8% față de luna februarie 2015 -           creș...

loading...