loading...

duminică, 21 ianuarie 2018

Compartimentări ale tipologiei umane



După Sillamy N.(1996)-Larousse, tipologia reprezintă studiul caracterelor fizice şi mentale ale fiinţelor umane, clasate într-un anumit număr de tipuri. Există astfel tipologii care se bazează pe: a) – studiul organizării specifice corpului utilizând măsurătorile morfologice şi datele fiziologice; b) – conduite şi atitudini faţă de lume;
De asemenea, în aceeaşi contextualitate a tipologieie, autorul mai identifica: 
1)-pe planul valorilor socio-culturale:     a)-cei care caută puterea politică şi economică;     b)-cei pasionaţi de idei;     c)-cei ce se devotează semenilor;         d)-cei care vor să unifice lumea şi pe oameni;    
2)-pe plan politic:     a)-tipul radical, care doreşte schimbarea sistemelor stabilite;     b)-tipul conservator;    
3)-pe plan medical:     a)-hiperactivii (tipul A), întotdeauna zoriţi, nerăbdători, ambiţioşi;     b)-placizii (tipul B), destinşi, aşezaţi;  Este evident faptul că, enumerarea tipologică având un anumit punct caracteristic, nu s-a terminat aici.
Astfel, cea mai “vehiculată” tipologie, aparţine compartimentului dinamico-energetic, fiind temperamentul, având caracter înăscut, care structurează din punct de vedere formal, conduita umană, şi care reprezintă o sinteză a diferitelor grupuri ale forţei, mobilităţii  şi  echilibrului:
 1) Forţa reprezintă energia, capacitatea de lucru şi surprinde:    
a)-tipul puternic = suportă tensiunea psihică, ferm, stăpân pe sine, energic în executarea acţiunilor;
  b)-tipul slab = nu rezistă la efort, uneori este temător, nesigur, irascibil, sensibil, emotiv;
 2) Mobilitatea reprezintă rapiditatea înlocuirii reciproce a excitaţiei şi inhibiţiei şi surprinde:         
 a)-tipul mobil = trece uşor de la o formă de lucru la alta, îşi formează rapid noile deprinderi, le modifică şi le înlocuieşte pe cele vechi, ia decizii rapide, are iniţiativă;        
 b)-tipul inert = suportă greu variaţiile în succesiunea activităţilor, schimbărilor şi vitezelor mari, surprizele, îşi formează greu noile deprinderi, mişcările sunt lente; preferă activităţile tipice şi fără variabilitate; 
            3) Echilibrul se produce  între excitaţie şi inhibiţie şi reprezintă cantitatea de energie mobilizată:   
  a)-tipul excitat = neechilibrat, cu energie tumultuoasă, agresiv, irascibil, nechibzuit;   
  b)-tipul normal = mişcări  proporţionale cu solicitările; directe şi suficient de rapid, vorbire echilibrată şi expresivă;    
 c)-tipul inhibat = se concentrează greu, oboseşte repede, învaţă încet;
 Pornind de la aceste considerente, putem clasifica ceea ce începuse Hipocrat, ajungându-se practic astăzi, la a delimita cele patru tipuri temperamentale: 
1)- coleric = puternic-mobil-neechilibrat;   
 2)- sangvin = puternic-mobil-echilibrat;   
 3)- flegmatic = puternic-inert-echilibrat; 
 4)- melancolic = slab-mobil/inert-neechilibrat, recunoscute prin reacţii ca: 
 1)-colericul-reacţii emoţionale puternice şi reactivitate motorie accentuată;
 -impulsiv şi uneori chiar violent, agresiv;         
-face risipă de energie,reuşind însă să-şi dovedească rapid capacităţile;
 -inconstant cu relaţiile cu ceilalţi;  
-vorbire inegală, înclinaţie spre exagerare;  
 2)-sangvinicul-vioi, vesel, bine dispus, trece totuşi rapid de la o trăire afectivă la  alta;                          -se adaptează rapid, reuşind să se stăpânească relativ uşor, ceea ce îi permite stabilirea rapidă de relaţii sociale;               
-abundenţă a expresiei verbale şi fire comunicativă;      
-ia uşor decizii, simţind nevoia variaţiei situaţiilor;  
3)-flegmaticul-calm, imperturbabil, chiar lent;                           
-echilibru emoţional, fiind puţin reactiv din acest punct de vedere, dar cu sentimente durabile;
-caracterizat de răbdare şi toleranţă;                          
-se adaptează mai greu  şi trece cu o oarecare dificultate de la o activitate la alta;        
-meticulos, înclinat spre rutină;   
4)-melancolicul-emotiv şi sensibil, are dificultăţi de adaptare;        
-capacitate de lucru redusă, dar obţine un randament progresiv          
-înclinat spre reverie şi interiorizare; 
-puternic afectat de insuccese, compensează insuccesele prin închiderea în sine;         
-capabil de activităţi de migală; 

Configuraţii ale tulburărilor de personalitate       
  Continuînd investigaţia, subliniem faptul că Ey H.(1963) consideră personalitatea, o istorie ce se construieşte ca o biografie care înlănţuieşte într-o serie de evenimente, modalităţile de a fi ale Eului, punând accent pe conştiinţa de sine ca fundament al dezvoltării persoanei, evidenţiind: a) –conştiinţa propriu-zisă, ce se referă la actualizarea experienţei trăite; b) –conştiinţa care se dezvoltă în sistemul personalităţii, astfel încât personalitatea apare ca o achiziţie ulterioară şi superioară, reprezentând în plus, sistemul de valori integrative, ca şi intenţionalitatea după care se organizează experienţa trăită.  Este de remarcat acest fapt deoarece acelaşi autor apreciază că tulburările personalităţii sunt inversiuni şi dezorganizări ale “fiinţei” şi ale raporturilor sale, care au fost constituite pe baza unui statut şi criteriu valoric personal.   Asfel, remarca lui Ey vine apriori de la cea ce DSM-IV-1994 înscrie “tulburarea de personalitate este un pattern persistent de experienţă interioară  şi comportament care deviază în mod clar de la aşteptările pe care le avem din partea insului; acest pattern este persuasiv şi inflexibil, cu debut în adolescenţă sau timpuriu în viaţa adultă, stabil în timp şi care determină disfuncţionalitatea”. În demersul nostru conceptual, se identifică şi ceea ce subliniază Iamandescu I.B.(2002), tulburarea de personalitate este o deviaţie semnificativă sau extremă de la modelul sau modelele de comportament   existente   în   grupul   socio-cultural respectiv; absenţa răspunsurilor emoţionale profunde în corelaţie cu poziţia egocentrică şi neputinţa de a profita de experienţă, alături de lipsa de respect şi considerare a normelor sociale.  Adăugăm ceea ce I.C.D-10-1992 notează  şi anume, tulburarea specifică de personalitate este o perturbare severă în constituţia caracteriologică  şi tendinţele comportamentale ale individului, implicând de obicei mai multe arii ale personalităţii şi asociate aproape întotdeauna cu o considerabilă disrupţie personală şi socială. Tulburarea de personalitate tinde să apară în copilăria tardivă sau în adolescenţă şi continuă să se manifeste în viaţa adultă. Din această cauză, este improbabil ca diagnosticul de tulburare de personalitate să fie cel corect pentru un pacient care nu a împlinit încă 16 sau 17 ani. 
Mai concis decât cele enunţate, Tudose Fl. şi Gorgos C.(1985) susţin că tulburările de personalitate au ca elemente definitorii:
- controlul incomplet al sferelor afectiv-voliţionale şi instructive;
- nerecunoaşterea defectului structural;
- incapacitatea de integrare armonioasă în mediul social, bazate pe trăsăturile de personalitate care arată o persistenţă maladaptativă  şi inflexibilitate.
După Tudose Fl.(2000) trăsăturile de personalitate sunt patternurile durabile ale comportamentului, atenţionând asupra faptului că:
 a) –trăsăturile nu sunt patologice şi nici nu sunt diagnosticabile ca tulburări mintale;
b) –recunoaşterea acestor trăsături  poate fi folositoare oricărui medic în înţelegerea reacţiei faţă de stres, boală sau oricare altă situaţie cu implicaţii medicale. În practică, medicul se întâlneşte cu elemente ce duc implicit spre tulburări de personalitate. Astfel, identificare la timp a unor caracteristici care pot orienta medicul spre o ipostază diagnostică privind tulburările de comportament este mai mult decât utilă, devenind absolut necesară. După Tudose Fl.(2000) caracteristicile obişnuite ale pacienţilor cu tulburări de personalitate sunt: - modele de comportament cronice şi durabile, nu episodice; - blamarea constantă a altora; - uşor de înfuriat sau de făcut geloşi; - ego-sintonic; - funcţia socială şi ocupaţională tulburată; - dependenţă sau independenţă excesivă; - frecvent “dezamăgiţi” de către partener;  - impulsivi sau compulsivi; - exarcerbare produsă de afecţiunile SNC, traumatism cranian şi stres; - standarde şi opinii inflexibile; - iritabilitate; - abilităţi empatice reduse; - înşelarea persoanelor pentru a ajunge la un rezultat final; - egocentrism; - deseori, rezistenţă la tratament; - trecere de la subevaluare la supraevaluare; - relaţii interpersonale tulburi sau instabile;  În contextualitatea celor menţionate anterior, este important a cunoaşte atât de către medic cât şi de psiholog, şi a “relaţiei cauzale” ce poate interveni între temperament şi boală, privită ca un preambul al depistării tulburărilor de personalitate ce pot apărea la un viitor pacient.
 Astfel, Torris G.(1954) surprinde, chiar dacă pare empirică sistematizarea astăzi, caracterologia Heymass-Wiersma-La Senne (după Athanasiu A.(1983), astfel:  
1)-Nervoşii sunt anxioşi în faţa bolii:ei se alarmează şi se calmează tot atât de uşor. Nu urmăresc cu perseverenţă vindecarea, schimbă des tratamentele şi medicii, preferă câteodată pe “vindecători”. Tind a impune medicului o interpretare personală a bolii şi chiar un anume tratament.  
2)-Sentimentalii sunt înclinaţi către ipohondrie. Pot stabili un raport afectiv deosebit de strâns cu medicul dacă acesta nu-i înhibă, dar au faţă de el o atitudine critică sau de suspiciune şi pot fi uşor dezamăgiţi, nu sunt totuşi fideli. Boala este pentru sentimentali, un eveniment grav. Se autoobservă şi-şi expun detaliat suferinţele; reţin date utile în anamneză  şi documente privind bolile din trecut. Sentimentalii au mai multă încredere în medic decât în medicină şi n-au încredere în propria lor soartă.  
3)-Colericii, anxioşi şi ei în faţa bolii, recurg la medic fără întârziere; exagerează şi sunt lipsiţi de curaj. Boala le apare nu numai ca un obstacol ci chiar un scandal. Fidelitatea faţă de medic pare accentuată, dar-în fond, este fragilă; colaborarea cu medicul este satisfăcătoare, însă atitudinea colericului este deseori uşor insolentă.  
4)-Pasionaţii nu alcătuiesc un grup omogen-unii sunt apropiaţi de tipul sentimental, alţii de constituţia paranoidă. Interesul pasionatului este îndreptat asupra operei la care lucrează, ajungând uneori la neglijarea propriei sănătăţi. Când s-a decis să facă apel la medic, dă dovadă de perseverenţă, de bunăvoinţă şi de spirit de colaborare. Încrederea sa faţă de medic este deplină, însă eventuala decepţie este resimţită profund; de multe ori renunţă la medicul respectiv chiar fără să-i dea nici o explicaţie. Este curajos în faţa actului medical.  
 5)-Sangvinicii sunt cei mai puţini anxioşi în faţa bolii. Ei se supun tratamentului cu oarecare înţelegere, dar aşteaptă “ultimul moment”  pentru a se consulta. Sunt indiferenţi faţă de boală şi relativi, sănătoşi.  
6)-Flegmaticii consultă doar pentru tulburări precise, având o atitudine ce poate fi corectă sau “indiferentă” în sensul de a lăsa medicul să suporte tot greul tratamentului. Dacă sunt fideli, constanţi şi ascultători , acest fapt este legat mai mult de un anumit simţ al datoriei, decât de participarea afectivă la propria dramă.  
            7)-Amorfii sunt nerăbdători în faţa bolii, conştiincioşi în aplicarea prescripţiilor , fideli, ei sunt legaţi de obişnuinţă şi de ascultare mai curând decât de încredere şi de raţiune. Totodată ei sunt relativ inerţi iar comunicarea lor în dialogul medic-pacient este redusă.  
8)-Apaticii se prezintă de obicei cu o simptomatologie abundentă, expunerea ei fiind confuză. Atitudiea lor este un complex de indiferenţă  şi de supunere. Persoana lor îi interesează destul de puţin, iar persoana medicului, deloc. Tendinţele lor conservatoare îi fac să ia medicamentele cu regularitate, până la obişnuinţă sau toxicomanie. Nu caută să influenţeze pe medic.  
În aceeaşi notă de implicare a temperamentului în a cunoaşte tiparul psihologic al individului-PăunescuPodeanu A.(1981) pe baza tipologiei lui Pavlov(după Athanasiu A.(1983), întrevede modalităţile lui de comportare în calitate de pacient: în faţa bolii şi în faţa ordonanţei terapeutice. Se poate conta, în boală, pe psihicul indivizilor puternic echilibraţi, fie ei mobili sau  inerţi (adică sangvini sau flegmatici), implicit pe reacţiile lor psiho-vegetative şi biologice, care sunt pozitive, favorabile, utile în genere; dar nu pe al indivizilor puternici dar dezechilibraţi (colerici) şi mai ales pe al indivizilor stabili (melancolici), ale căror reacţii sunt nearmonice, apatice, dezordonate. Cel echilibrat tare, mobil, se observă conştiincios, urmează conştiincios prescripţia, dar trebuie susţinut prin comenzi repetate (având tendinţa de a abandona repede un lucru început). Colericul este nedisciplinat, “pacient incert” care se cere supravegheat. La melancolic , ca disciplină terapeutică trebuie “susţinut, stimulat, revigorat”.  Reţinem faptul că acelaşi autor e preocupat de o clasificare ,(după Schweisshamer, modificată) a oamenilor chiar după tipul lor psihoreacţional la boală, deosebind profiluri: - nepăsătorul; - nerăbdătorul; - grijuliul (hiperconştiinciosul, meticulosul); - ipohondricul; - normalul (echilibratul); (după Athanasiu A.-1983).  Modalitatea de cunoaştere a personalităţii umane  în general şi în cazul de faţă, special, având ca punct de pornire, tulburările de personalitate, face ca întrepătrunderea unor fenomene, reacţii, exprimări cognitive să realizeze în final, o atitudine pozitivă de acceptare şi cunoaştere de către medic, a pacientului, sub toate aspectele sale, atât evolutive cât şi involutive, astfel cunoaşterea personalităţii umane înscriindu-se în ecuaţia valorii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Romania - Activitățile economice. Transporturi.

Industrie -           în luna februarie 2016, producția industrială, a crescut cu 0.8% față de luna februarie 2015 -           creș...

loading...