Global Rabota

marți, 11 aprilie 2017

Vocatia sacrului la Sadoveanu

Tags

Emblema sacralitatii marcheaza adesea în opera sadoveniana
componentele fundamentale ale universului circumscris ei si ne introduce în
ceea ce Aurel Codoban numea „câmp al realitatii exemplare” în care
„transcenderea, care este continutul sacrului la nivelul fiintei umane, se
precizeaza mai mult primind structuri spatiale si temporale”. 1
Una dintre lucrarile sadoveniene în care suflul religios este deosebit de
pregnant, constituindu-se ca o permanenta în pagi-nile sale, este Fratii
Jderi. Cercetatorii au remarcat noua viziune pe care Sadoveanu o aduce
asupra istoriei, realizând ceea ce Constantin Ciopraga numeste
„mithistorie”, adica „o privire sintetizatoare, aliaj de pamântesc si
transcendent, o noua realitate, întregita mitic”. 2 Supradimensionând
elementul mitic, Ciopraga, asemenea altor cercetatori ai operei sadoveniene,
a trecut mult prea repede peste elementul religios omniprezent, cel putin în
pagi-nile trilogiei, asimilându-l de multe ori miticului si eludându-l în acest
fel.
În Fratii Jderi, Moldova este evocata într-o perioada privilegiata a
istoriei sale, când pronia divina a transformat-o într-un pamânt binecuvântat.
Chiar din primele capitole Sadoveanu vorbeste despre „o întocmire neclatita
asezata de Dumnezeu”, care influenteaza benefic stihiile. Moldova
traverseaza, astfel, o perioada fasta, în care
„ploile cadeau la timp, iernile aveau omaturi îmbielsugate,
iazurile stateau linistite în zagazuri; morile si pâraiele
cântau în vai; prisacile se înmulteau în poienile padurilor”.
În mod semnificativ pentru traiectoria luminoasa pe care se înscrie
destinul Moldovei în timpul domniei lui Stefan cel Mare, percepem mereu în
paginile trilogiei un „duh al sarbatorii” crestine, timpul cotidian alternând,
periodic, cu unul festiv, legat de derularea sarbatorilor religioase, „puncte
luminoase ale unui calendar în care timpul are nu atât valoare cantitativa, cât
una calitativa”3.
De altfel, începutul trilogiei se identifica, în mod simbolic, cu
sarbatoarea Sfintei Înaltari; numele acesteia sugereaza „legatura cu
absolutul” în care Ernest Bernea considera ca rezida esenta sarbatorii
crestine în societatea arhaica româneasca, „un timp sacru, în care om si
natura se transfigureaza”.4 Sfânta Înaltare reprezinta hramul Manastirii
Neamtului, „cea mai puternica vatra monahala româ-neasca” 5 în perioada
aceea; sarbatoarea este un prilej ca aici sa se adune „un mare numar de
norod”, acesta bucurându-se de belsugul ce îndreptateste „faima de primire
de oaspeti a manastirii”. Oamenii adunati aici asteptau cu emotie sosirea
domnitorului si se degaja din aceste prime pagini ale lucrarii acel „sentiment
luminos al împartasirii tuturor din acelasi sens” 6, specific, conform opiniei
lui Vasile Bancila, trairii sarbatorii la români.
Bucuria comuniunii depline cu celalalt este însotita de euforia naturii,
caci sarbatoarea sub semnul careia plaseaza Sadoveanu începutul trilogiei
sale coincide, calendaristic, cu momentul în care se reediteaza ceva din
splendoarea edenica a acelui „illud tempus auroral” (Mircea Eliade):
„În livezile manastirii mai erau meri înfloriti; soarele îi
patrundea de o aburire trandafirie”.
Peisajul pare aureolat de o lumina ireala, sugerata si prin sintagma
„puzderie de soare”. În termeni blagieni am putea vorbi despre „perspectiva
sofianica” conform careia în lumea româneasca se manifesta un „duh al
împreunarii bisericii cu natura”.7 Astfel, la sosirea domnitorului, lumina de
o intensitate neobisnuita care transfigureaza peisajul este dublata, în registru
auditiv, de un element la fel de înaltator: „vazduhul primaverii s-a umplut
deodata de freamatul clopotelor”. Sadoveanu realizeaza, asadar, un decor în
consonanta cu solemnitatea ceremonialului religios de întâmpinare a
voievodului:
„Pe când suna înca axionul, vladica Iosif înainta,
cadelnitând între facliile diaconilor; apoi, primind Sfânta
Evanghelie de la cei care o purtau, o înfatisa mariei sale ca
sa îi sarute icoanele de smalt, asezate în chip de cruce”.
Sadoveanu preia viziunea populara asupra timpului, care nu mai e „o
însiruire de clipe desarte, aducatoare de cazne sau distrugatoare de bucurii,
ci e înaltat la rangul de maiestate, fiindca în fagasul lui sunt prinse
sarbatorile”8, cum observa Vasile Bancila. Durata epica a romanului Fratii
Jderi va fi marcata si de alte sarbatori crestine, când oameni si natura
cunosc aceeasi stare harica. Astfel, o alta sarba-toare evocata de autor,
consacrata Sfintilor Împarati Constantin si Elena , este pentru oameni o
alta zi „de petrecere si odihna”; cuvântul petrecere are în acest context un
sens diferit de acela pe care i-l atribuim astazi. Încercând sa salveze si acest
cuvânt „îngropat în uitare”, daca avem în vedere sensurile sale prime,
Constantin Noica releva marea bogatie de întelesuri pe care el o avea în
limba veche; dintre acestea, acela de „întelegere, prietenie, însotire” 9 este
re-actualizat aici de Sadoveanu pentru a surprinde unitatea comunitatii de la
Timis, solidaritatea, impresia de organicitate pe care o lasa prin trairea
timpului sacru al sarbatorii.
Natura cunoaste acum
„asa cumpana a vazduhului, încât toate pareau mai pline de
farmec decât aiurea. Peste apa cea de gheata a Moldovei
plutea o limpezime asa de curata în care ciocârliile dadeau
slava lui Dumnezeu, suind si coborând pe trepte de cântec”.
Si de aceasta data sublimul naturii este relevat, vizual, prin elemente
care poarta conotatia luminii, iar auditiv, în mod comple-mentar
transcendentului care coboara”, adica prin cântec.
Remarcam din nou sensul ascensional al elementului auditiv,
transformat în glas de lauda adusa lui Dumnezeu. Asemenea lui Blaga,
Sadoveanu a intuit în cazul ciocârliei elemente care reverbereaza în zona
sacrului. Urmatoarele consideratii ale poetului-filosof par cel mai pertinent
comentariu al imaginii ciocârliei în viziunea sadove-niana: „Zborul
ciocârliei este singurul act din regnul animal care poate fi interpretat ca act
ritual. Zborul ciocârliei este o spirala înaltatoare, care închipuie o
arhitectura religioasa. Ciocârlia cladeste în fiecare zi un fel de turn
babilonic, dar nu spre a înfrunta pe Dumnezeul luminii, ci spre a-l
preamari”10. Astfel, parafrazându-l pe G. I. Tohaneanu, „Ceahlaul” prozei
se lasa „straluminat” de un alt „luceafar” al poeziei noastre. Proiectând o
astfel de viziune asupra naturii, Sadoveanu demonstreaza ca acea purificare
si transfigurare pe care o presupune sarbatoarea „nu se opreste numai la om;
sarbatoarea schimba lucrurile, schimba totul, om si natura, le tonifica si le
înfrumuseteaza”11.
Patosul sarbatorii crestine îsi pune pecetea si asupra frazei
sadoveniene; fragmentele mentionate impresioneaza nu doar prin
reprezentarile imagistice pe care le vehiculeaza, ci si prin tonalitatea ampla,
maiestuoasa a frazei, prin dispunerea într-un impetuos crescendo a
segmentelor sintactice; aceste elemente confera textului sadovenian
înaltatoare vibratii imnice, trimitând, adesea, la mladierile melodice solemne
ale unor vechi cântece de strana.
Sânpetru devine în trilogia Fratii Jderi un alt prilej de
împreuna-petrecere în spiritul sobornicesc al ortodoxiei. Frecventarea
bisericii se face cu piosenie, fapt redat într-un mod pe cât de simplu, pe atât
de semnificativ, prin utilizarea unei sintagme tipice limbajului cucernic al
drept-maritorilor crestini: „sfânta biserica”. Trairea înaltatoare sub semnul
sarbatorii crestine este exprimata prin aceleasi inspirate îmbinari lexicale, de
mare efect expresiv: „ceas de alinare” sau „suflete îmblânzite”, Sadoveanu
surprinzând si subliniind din nou starea dominanta aferenta sarbatorii
crestine: evlavia; aceasta reiese si din tinuta îngrijita a oamenilor „îmbracati
curat ca într-o sfânta zi”, precum si din actul hieratic în care se transforma
cinstirea oaspetilor adunati în curtea Jderilor; aici ospatul de sarbatoare,
adica „comesenia”, considerata de Nicolae Steinhardt ca fiind
consubstantiala colec-tivitatii crestine, ia un aspect frugal, devenind un fapt
de o mare simplitate, dar si de o mare încarcatura simbolica:
„Jupâneasa Ilisafta Jderoaia s-a sculat cu grabire si s-a dus
sa deie porunca de colacei proaspeti, miere limpede si apa
de izvor, pentru oaspetii sai”.
Este acesta si un mod de celebrare a împlinirii sub semnul careia, prin
binecuvântarea divina, stau elementele firii în acest „cap de vara” pe care îl
reprezinta Sânpetru.
Sadoveanu surprinde cu o arta deosebita momentul de plenitudine al
naturii, când ipostaza paradisiaca este reactualizata prin viziunea ampla
asupra acesteia; el reda, caleidoscopic, „livada cu ciresii în pârg”, teii
înfloriti de la poarta Jderilor, „iarba înflorita într-o mie de fete”- toate
acestea împresurate de „o mireasma calda ce umbla în tot cuprinsul”.
Aceeasi stare euforica o cunosc si vietui-toarele, de la albinele „care treceau
ca un suvoi înalt de la prisaca spre fânaturile din ses si îndarat” la pasarea
„care învata sa fluiere” sau la „o pereche de veverite care fugeau rasucit pe
un trunchi de fag batrân”.
O impresionanta amplitudine cunoaste în Fratii Jderi sarba-toarea
Sfintei Adormiri a Maicii Domnului , cu care se încheie, într-un mod
apoteotic, seria sarbatorilor estivale evocate de Sadoveanu în paginile
acestei opere. Ziua de 15 August devine, din porunca domneasca,
sarbatoarea întregii tari si semnificatia ei religioasa este completata cu o
puternica nuanta doxeologica, ea devenind si un prilej de preamarire a lui
Dumnezeu pentru revarsarea îndurarii Sale nemarginite asupra oamenilor si
tarinelor, care au dat miraculos belsug de roade:
„Spicele erau mari cât degetul mijlociu al unui barbat
plugar. La treier boabele se desfaceau grele si tari, c-un
sunet de sticla”.
Oameni si vietuitoare se bucura într-un echilibru al firii care aminteste,
în acest ceas binecuvântat al supremei împliniri, armonia si pacea dintru
începuturi.
Natura devine iarasi, din aceeasi perspectiva sofianica, o imensa
catedrala în care oamenii aduc slava lui Dumnezeu pentru marea Sa
milostivire, aratata tuturor, deopotriva:
„A iesit Tara în miristi sub soarele asfintitului verii ca sa
dea închinare si lauda Domnului Dumnezeu pentru
holde.[…] Preotii binecuvântau noroadele adunate, ridicând
crucea. Paserile cerului si dihaniile pamântului primira si
ele bine-cuvântare, dupa rânduiala acestui pamânt al
Moldovei”.
Sadoveanu reliefeaza din nou un moment privilegiat, de dumnezeiasca
transfigurare a omului si a firii, marcat de un cere-monial grandios, la care
participa, într-o unitate deplina, toate cele însufletite.
Duhul sarbatorii palpita, cu aceeasi forta emotionala, si în paginile
altor opere sadoveniene. În Valea Frumoasei apare noaptea unica a Sfintei
Învieri, celebrata printr-un ceremonial de dimensiuni cosmice, în care
stralucirii de o suprafireasca maretie a cerului i se adauga, pe pamânt,
facliile purtate cu cutremur de oameni cuprinsi de fiorul marii sarbatori,
acesta vibrând si în glasurile înfratite care înalta catre slava cereasca sfânta
cântare pascala:
„Între noptile senine, aceasta s-a întâmplat sa fie cea mai
înalta, cu toate constelatiile licarind ca niste flori de gheata.
Toti prietinii care ne aflam acolo am iesit cu faclii de brad,
înconjurând cu lumini si cântari casa. S-a proclamat pentru
ziua sfânta pace deplina în paduri si ape.”
Pluralul lumini, sintagmele cu conotatii din aceeasi sfera semantica,
dublate, auditiv, de un alt plural, cântari, sugereaza, apoteotic, valoarea
Sfintei Învieri de sarbatoare a sarbatorilor, Sadoveanu exploatând, imagistic,
în mod inspirat valoarea luminii de simbol pascal.
Frumusetea celei mai mari sarbatori a Bisericii Ortodoxe se rasfrânge,
în viziunea sadoveniana, si asupra naturii; în Tara de dincolo de negura, de
pilda, sunt evocate florile Pastelui, „ca niste zâmbete de zapada”, lexemul
zapada transformat în estem dobân-dind bogate semnificatii din aceeasi arie
semantica a luminii. Delicatele reprezentari florale puse sub semnul marii
sarbatori reprezinta un mod de celebrare a acesteia prin sublimul unui alb
extatic, de parca realitatea terestra s-ar fi metamorfozat într-o lume de
aeriene ingenuitati.
În Noptile de Sânziene exista o pagina antologica, consacrata de
Sadoveanu unei alte nopti de sarbatoare în care, printr-o impetuoasa
revarsare de lumina, se produce o infuzie de sacru în lumea terestra:
„În noaptea aceea a Sfântului Ion de vara, se schimba
crugul cerului dupa porunca cea prea înalta; în acel ceas al
cumpenei, Dumenezeu a orânduit pace între toate animalele,
jiganiile si paserile. Ca dintr-o toaca de la o manastire din
cer, s-a auzit de trei ori: toc-toc-toc. Din vazduhul miezului
noptii începu sa ninga o lumina alba”.
Miracolului naturii îi corespunde, sub pana prozatorului-poet,
transformata, de data aceasta, în penelul unui pictor impresionist, un
adevarat miracol al cuvântului. Nu doar realitatea, ci si cuvintele limbii
române se sadovenienizeaza (Zaharia Sângeorzan) prin utilizarea lor în
sintagme imprevizibile, de o neobisnuita putere expresiva. Una dintre
acestea apare în propozitia „[…] începu sa ninga o lumina alba”; verbul a
ninge îsi schimba aici statutul morfologic, devenind tranzitiv, iar efectul
acestei schimbari îl reprezinta o imagine cu puternice reverberatii biblice,
amintind de lumina taborica.
Asupra sarbatorii Sânzienelor Sadoveanu revine în lucrarea intitulata
chiar 24 Iunie; de data aceasta natura este redata în plina zi si autorul
surprinde o alta ipostaza a acesteia, cu o puternica tenta edenica, conferita
de imaginea torentului floral proiectat, feeric, pe un fundal luminos:
„Era o gradina salbatica, înflorita din nou de la nuferii din
balta pâna la malurile usor înclinate. Volburi se rasuceau pe
trestii, irisi galbeni deschideau carari, boschete de tamarix
îsi atârnau strugurii dulce mirositori. Dupa salcii urmau
pâlcuri de salcâmi înfloriti înca, al caror parfum parea ca se
târaste nevazut si nesimtit pe oglinda luciului”.
Bogatele reprezentari imagistice florale sunt învaluite de efluvii
olfactive care sporesc vraja cu care se încarca din nou pagina sadove-niana.
Si iarasi se impune lumina, a carei intensitate neobisnuita în plin anotimp
estival este subliniata si prin tautologia „oglinda luciului”.
Acordând o atât de mare atentie sarbatorii crestine, Sadoveanu nu
putea ignora ziua de duminica, „sarbatoarea prin excelenta” (Ernest
Bernea) în mediile arhaice de viata. În romanul Neamul Soimarestilor
exista doua secvente în care autorul prezinta satul Soimaresti în zi de
duminica si face acest lucru de fiecare data din perspectiva eroului principal,
Tudor Soimaru, reîntors în locurile sale natale. Vechiul sat razasesc apare,
de fiecare data, ca un tot omogen, armonios, învaluit într-o atmosfera calma,
luminoasa:
„Satul cu casele mari acoperite cu stuh, case curate,
razasesti, se întindea într-o vâlcica, sub poale de padure.
Apa Rautului curgea pe vale, subtire si limpede. Nuci mari
se ridicau din vii si un grangur cânta în pacea satului, în
lumina diminetii. Era o zi de duminica si toaca începu sa
sune în clopotnita bisericii albe c-o duruire melodioasa”.
Remarcam multimea sintagmelor relevante pentru ideea de puritate si
liniste asociate acestor locuri: case curate, apa limpede, lumina diminetii,
pacea satului. Atentia autorului se opreste asupra bisericii, perceputa drept
centru luminos în jurul caruia pulseaza viata satului. În acest sens este de
un mare efect expresiv epitetul albe, desi, din punct de vedere stilistic, este
de o simplitate extrema.
Elementul auditiv corelativ bisericii, o duruire melodioasa care se
împrastie în vazduh din clopotnita, genereaza impresia de maretie,
augmentata de verbul la imperfect din propozitia :”Clopotele bisericii
cântau”. Remarcam din nou sensibilitatea auditiva iesita din comun
caracteristica lui Sadoveanu, precum si predilectia acestuia pentru
elementele din aceasta arie de perceptie, menite a sugera extazul religios, ca
stare dominanta a locuitorilor satului în luminata zi de sarbatoare, când pasii
lor se îndreptau cu piosenie catre sfântul locas.
Edificatoare pentru cucernicia crestinilor din Soimaresti sunt si
imaginile picturale prin care Sadoveanu surprinde amanuntit vestmintele lor
sarbatoresti:
„Femei si fete cu cataveici de vulpe si cu fuste de lâna,
dungate cu vrâste galbene si rose pe fond negru, veneau la
leturghie. Femeile aveau broboada cafenie pe cap; fetele
erau cu capetele goale, gatite cu flori de gradina. […]
Veneau si razesi în urma lor, îmbracati în straiele cu care
aveau obiceiul sa iasa la oaste: ciubote de piele rosa,
pantaloni largi si încretiti în jurul mijlocului dintr-un siac
cafeniu si ilice negre cu nasturi rotunzi din argint”.
Rafinamentul vestimentatiei somptuoase întareste ideea ca slujba de
duminica, leturghia, este un act de o solemnitate grava, trait cu evlavie de
întreaga colectivitate rurala.
În aceleasi coordonate este evocata si o alta descindere a lui Tudor
Soimaru în satul sau natal. Desi e toamna, satul apare aureolat de aceeasi
stralucire calma:
„Un soare blând rasari a doua zi, într-o duminica, s-o lumina
prietinoasa se împânzi peste sat, asupra casutelor albe s-a
livezilor desfrunzite”.
Iar sunetele grave, patrunzatoare, ale clopotului accentueaza caracterul
înaltator al zilei de sarbatoare:
„Clopotul suna în turnul bisericii vechi prelung, si tremura
cântarea lui pâna la mari departari, unde se amesteca cerul
si pamântul într-o bruma alburie si-ncepe spre Mare
salbatica stepa”.
Reverberatiile cosmice ale clopotului genereaza cutremurul sacru al
întregii firi într-o imagine în a carei realizare verbele la timpul imperfect
dobândesc, din nou, un contur expresiv deosebit.
Deoarece în traditia ortodoxa cultul mortilor ocupa un loc însemnat,
exista în calendarul ortodox si sarbatori speciale consacrate acestora, unele
dintre ele regasindu-se si în opera lui Sadoveanu:
„[…] de Sfântu Alexandru, la noi e mare praznuire pentru
morti. Ies muierile cu pomeni pe toate mormintele” ( Noptile
de Sânziene).
În satul Soimaresti, unde tintirimul se afla în vecinatatea bisericii,
fiecare sarbatoare în care oamenii vin la biserica este si un prilej de
aducere-aminte si cinstire a mortilor:
„Slujba, dupa tipicul cel mare, se petrecu în liniste si
gospodarii iesira în tintirimul larg. Pe morminte cazusera
florile si putrezeau. Femeile umblau, îsi cautau mortii si le
aprindeau candele. Iar batrânii, rezemati în toiegele lor,
graiau încet, privind cum trec peste locasurile vesnice fire
lungi si argintii de matasea mortilor”.
Astfel, în viziunea sadoveniana, cimitirul, departe de a fi un loc
dezolant, îndeamna, dimpotriva, la calma reculegere, sub irizarile blânde ale
unei zile de toamna târzie.
Sarbatorile au în societatea arhaica, evocata constant de Sadoveanu în
creatiile sale, si semnificatii pragmatice, ele jalonând diferite activitati
specifice acesteia. De pilda, în Fratii Jderi se precizeaza, la un moment dat,
ca „la Sântilie, prisacarii bat matcile slabe si le scot fagurii”; în aceeasi
lucrare, parintele Stratonic cauta doua ierburi de leac, omagul si fumul
pamântului, într-o sfânta zi, aceasta fiind ziua Sfintei Înaltari. Prelucrarea
radacinii de omag sta, de asemenea, sub pecetea sacrului, aceasta fiind
„binecuvântata si tinuta nouazeci si noua de zile la icoana facatoare de
minuni”.
Si în Noptile de Sânziene sarbatorile crestine regleaza mersul
existentei în comunitatea rurala, aspect despre care vorbeste Sofronie Leca:
„Daca îmi da voie maria ta, am sa îi marturisesc ca eu n-am
adoptat calendarul nou. La Sfântu Ilie trebuie sa înfatisez la
curte papusoi nou de copt; la Foca nu ni-e îngaduit sa
lucram, ca sa nu ni se aprinda girezile; la Sfântu
Pantelimon dau caciuli si cojoace slujitorilor la oi si la vite,
caci, desi caldura e în toi, pentru ei s-a aratat semnul iernii”.
Sarbatorile crestine stravechi marcheaza în comunitatea arhaica si
derularea anotimpurilor, a ciclurilor de viata ale naturii, si astfel, în
calendarul crestin ortodox succesiunea sarbatorilor reflecta, în buna parte,
marile schimbari ale firii din cursul unui an. Venirea toamnei, de exemplu,
este anuntata de ziua Taierii Capului Sfântului Ioan Botezatorul în care
„ca si cum s-ar fi produs o catastrofa simbolica si nesim-tita,
lumina si-a schimbat aurul, au trecut pe sub cer nouri
învalmasiti care au scuturat burniti si ploi, s-au ciocnit
vârtejuri de vânturi contrare” (Povestile de la Bradu
Strâmb).
Remarcam modul în care aspectele dramatice ale naturii sur-prinse în
prag autumnal (nori învalmasiti, vârtejuri de vânturi) intra în rezonanta cu
semnificatiile tragice ale sarbatorii crestine.
Pentru muntenii din opera sadoveniana, începutul iernii coincide cu
sarbatoarea Sfintilor Arhangheli, iar sfârsitul ei se identifica cu Sfânta
Înviere, când muntele începe, treptat, sa-si regaseasca animatia si prietenii:
„Dar dupa Sfintii Arhangheli, muntele e aproape singur.
Stânile, odaile si casele se pustiesc; ramân numai câtiva
paznici cu muierile si pruncii; si îi închide iarna acolo sus.
De abia la aprilie ne ducem sa îi mai vedem ce fac, îi
întrebam de caprioare si ciute, de cucosi de munte si
pastravi, de lupi, jderi si râsi – s-apoi petrecem cu ei Sfânta
Înviere”(Povestile de la Bradu Strâmb ),
sarbatoare care însoteste, asadar, începutul miraculoasei renasteri a naturii .
Chiar si la nivelul vechii familii de tip rural, evocata adesea de autor,
evenimentele care au loc în sânul ei sunt raportate de membrii acesteia tot la
sarbatorile religioase. Edificatoare în acest sens este familia de oieri de pe
valea Tarcaului, în care s-a permanentizat obiceiul ca stapânul casei,
Nechifor Lipan, sa plece la Dorna pentru negotul cu oi pe la Sâmedru si sa
se întoarca la ai sai în prejma sarbatorii Sfintilor Arhangheli.
Aducând o viziune complexa asupra sarbatorii, pe care o extinde, de
cele mai multe ori, asupra întregii firi, Sadoveanu acorda o atentie mica
sarbatorilor hibernale. Iar atunci când se opreste, totusi, si asupra vreunei
sarbatori circumscrise acestui anotimp, el o plaseaza într-o perspectiva
temporala mult mai ampla, asa cum procedeaza în Baltagul, când se refera
la ziua de Boboteaza, în care
„parintele Daniel Milies a binecuvântat fântânile, si
izvoarele, si toate apele; […] padurea de pe Magura era
îmbracata în promoroaca, cerul se boltea verde, râpile erau
pline de troiene”.
În mentalitatea straveche a oamenilor acelor locuri, splendoarea liliala
a naturii este de bun augur pentru anul care tocmai începe, ei crezând „ca
promoroaca în ziua de Boboteaza arata an îmbielsugat”.
Despre corespondentele tainice dintre anotimpurile care au, drept
embleme, sfintele sarbatori, Sadoveanu aflase înca din anii copilariei:
„Dupa vechi stiinti, daca într-un an Sfântu Neculai nu-i
podar, atunci vremea aspra întârzie pâna la Boboteaza. De
la mama stiu ca:
De la sfântu Timoftei
Tarca-si face cuibul ei.
Daca la Sfântu Timoftei – cap de fevruarie – nu-si cladeste
cuib, atunci coada iernii se prelungeste. Dumneaei mai
cunoaste ca „daca-i vara la Craciun, apoi va fi iarna de
Pasti” (Anii de ucenicie).
Semnificatii din sfera sacrului confera Sadoveanu naturii si atunci când
o evoca în momente obisnuite, adica fara încarcatura religioasa. În multe
dintre operele sale gasim o viziune speciala asupra naturii, prin care el
ilustreaza conceptul de crestinism cosmic prin care acela care l-a lansat,
Mircea Eliade, sintetizeaza ideea ca natura nu mai este „lumea pacatului”, ci
este „opera lui Dumnezeu”, metamorfoza care s-a produs „dupa Întrupare,
când lumea a fost restabilita în gloria ei initiala” 11.
Natura devine adeseori pentru Sadoveanu un mijloc de relevare a
maretiei divine; asemenea marilor mistici, el percepe faptul ca aceasta „este
darul lui Dumnezeu” si „trebuie sa-l întrevedem prin dar pe Cel ce
daruieste”12 si nu întâmplator una dintre cele mai importante lucrari
consacrate naturii, Tara de dincolo de negura, începe cu versete dintr-un
psalm, în care Dumnezeu este preamarit pentru frumusetea zidirii Sale :
„Doamne, Dumnezeul meu,
zic chipurile si privelistile aceste,
ca si David, regele – poet;
mare si minunat esti Tu;
cu slava si cu stralucire împodobit”;
sau, în aceeasi ordine de idei:
„Cât de minunate-s lucrurile Tale,
Doamne,
toate cu întelepciune le-ai facut
si e plin pamântul de faptura Ta”
Lucrarea mentionata, al carei titlu contine aluzii la sfera divina, a fost
conceputa de Sadoveanu ca „un tribut de pietate Celui care elibereaza
necontenit minunile, de la margaritarul din scoica oceanului pâna la
zâmbetul delicat al unei fecioare din muntii Bucovinei”.
Pentru Sadoveanu natura echivaleaza cu posibilitatea îndepar-tarii de
toate nimicniciile vietii obisnuite si de atingere a puritatii. Mai ales
ascensiunea în regiunile montane înseamna adesea o eliberare de tot ceea ce
este derizoriu: „Cel care suie în Calimani, ori pe Retezat, ori pe Ceahlau a
trecut în zona fara de prihana a altei lumi”, iar în singuratatile din jurul
Izvorului Alb „Parea ca sta în tacere duhul lui Dumnezeu si al
muntelui”(Fratii Jderi).
Si tot astfel, „în afundurile Deltei, oamenii stau fata în fata cu natura si
cu Dumnezeu” (Tara de dincolo de negura). Adeseori în cuprinsul lucrarii
mentionate autorul însusi traieste cu intensitate aceasta benefica experienta:
„deodata ne-am simtit desfacuti de toate cele din vale si ne-am adaos
oarecum albastrimilor curate”. Sintagma cu care se încheie pasajul citat este
edificatoare pentru starea de liniste, de calm, de senina contemplare.
Semnificatii identice deslusim si în alte îmbinari lexicale din cuprinsul
aceleiasi lucrari, realizate cu o deosebita ingeniozitate asociativa: „linistile
sfinte ale lui Dumnezeu” sau, în Povestile de la Bradu Strâmb, „tacere
luminoasa”.
Sadoveanu manifesta predilectie pentru Muntele Ceahlau, transformat
în opera sa într-un spatiu sacru, evocat în pasaje cu ample reverberatii
emotionale din sfera religiosului:
„În asfintit, când deasupra Ceahlaului se arcuieste nimb de
purpura si aur” sau
„… piscul ramas în lumina nins, dincolo de lume si singur,
ca o clopotnita a lui Dumnezeu” ( Povestile de la Bradu
Strâmb)
Pacea deplina a naturii, sugerata prin verbul la imperfect din propozitia
„Adâncurile muntelui taceau”, permite o adevarata regasire de sine. Iar
epitetele sus, respectiv jos, din fragmentul urmator au nu doar semnificatii
aferente conceptului de spatiu, ci, mai ales, vehiculeaza semnificatii
moral-spirituale dintre cele mai elevate:
„Suind sus, în regiunile curate de la Braniste, eu si
tovarasul meu simteam bucurii pe care oamenii de jos le-au
uitat” (Valea Frumoasei).
În mod simbolic, Sadoveanu asociaza, constant, lumina cu înaltimile:
„Locul nostru de sus râdea de lumina ca un cristal curat”( Valea
Frumoasei). Chiar si elementele auditive, pe masura ce se produce
ascensiunea lor pe verticala, se încarca de sublim, fapt reliefat de Sadoveanu
prin aceleasi elemente din perimetrul semantic al luminii. Astfel, cântecului
tulburator al ciocârliei prozatorul îi asociaza, cu obisnuita sa ingeniozitate,
epitetul cu valoare metaforica de foc si, drept termen de comparatie, o
revarsare stralucitoare. (Ciocârlia).
Acest mod de a prezenta aspecte din natura, caracteristic lui Mihail
Sadoveanu, este în perfecta consonanta cu conceptia Rasari-tului ortodox,
sintetizata astfel de Mircea Vulcanescu: „Dumnezeu e aratat si apropiat ca
Dragoste, iar lumea toata, cu lucrurile si cu temeiurile ei, nu sunt decât
produsele acestei Dragoste”13. Întâlnim în opera sadoveniana nu putine
înfatisari ale naturii care ne trimit cu gândul si cu sufletul la Dumnezeu cel
„iubitor, creator si tiitor din dragoste al lumii si raspânditor de har” 14.
Prin revarsarea harului divin, întreaga fire cunoaste o frumusete
suprafireasca, devenind o imensa hierofanie; pentru a o surprinde în aceasta
binecuvântata ipostaza, Sadoveanu se transforma într-un poet al
limpezimilor cristaline si înfatiseaza procesul miraculos de pulverizare si
decantare a materiei, de metamorfozare a ei într-o curata, orbitoare lumina.
Versul lui Lucian Blaga „Lumea toata e un singur alb” are un corespondent
perfect în urmatorul pasaj sadovenian, consacrat, de asemenea, unui peisaj
hibernal, în care albul devine culoarea halucinanta a irealului:
„Noi însine trecuram din pâcla opaca, printr-o minune de
vis, într-o tacere de zapada si de argint […]; printre
trunchiurile batrâne, deasupra omatului, se înfiora o lucire
fumurie si violeta care curgea în sus printre crengi, catre
vazduhul lumii” (Tara de dincolo de negura).
Printr-o mutatie pe cât de surprinzatoare, pe atât de spectacu-loasa,
pamântul emana o lumina care curgea în sus, fapt semnificativ pentru
intensitatea ei neobisnuita; irizarea fumurie, violeta a acesteia are o
semnificatie similara.
Si în alte scrieri sadoveniene planul celest, sacru, pare a se contopi cu
cel terestru, profan, iar elementul de jonctiune este, de asemenea, lumina
fulminanta:
„În acest munte s-ar fi aflând o punte de trecere necunoscuta
altor padurari si vânatori. El, batrânul, era tânar când, din
întâmplare, a descoperit trecerea si s-a aflat dintr-o data
într-o singuratate înfricosata. Era acolo o lumina lina care
curgea de sus, fara sa se vada soarele de nicaieri.[…] asa ca
acolo se alcatuia un loc cald si blând”. ( Valea Frumoasei)
Impresia de coplesitor este sugerata si de aceasta data de un verb,
având, semantic, o puternica nuanta cantitativa, curgea, verb cu care
substantivul lumina intra într-o relatie semantica cu un coeficient ridicat de
expresivitate stilistica. Remarcam si sintagma lumina lina în care adjectivul
cu valoare stilistica de epitet accentueaza, atât prin sonoritatea sa diafana,
cât si prin sens, ideea ca ne aflam în fata unui loc cald si blând. Nu este
lipsit de relevanta nici faptul ca titlul capitolului din care este selectat
fragmentul în discutie este chiar Raiul.
Expansiunea infinita a spatiului în reprezentarile imagistice
sadoveniene, deschiderea acestuia catre nemarginire si inefabil se produce
uneori si pe axa orizontala si atunci acesta se pierde într-o pâcla trandafirie
sau se mistuie în albastru, culoarea nemarginirii :
„Peste luncile arse de bruma pluteau funigei în linistea zilei.
Erau atâtea nuante de galben si ros si zarea era asa de larga
si transparenta înspre munti, soarele risipea atâta melancolie
de aur, încât ma simteam împovarat de ideea ca toate sunt
unice si ca peste o clipa toate vor cadea în vesnicie” ( Tara
de dincolo de negura).
Prin transformarea prozatorului într-un subtil poet al luminii, capabil sa
exploateze în aceasta directie si nuantele coloristice incandescente la care
apeleaza, acesta ne face iarasi partasi la miracolul sintezei efemerului cu
eternul, a finitului cu infinitul.
Un moment binecuvântat pe care-l traieste întreaga fire este rasaritul
soarelui, totdeauna magnific în paginile sadoveniene: „La rasarit cresteau
zarile în cununa de aur” sau „puzderia de aur a rasari-tului”, imagine
metaforica reluata si multiplicata: „explozii de puzderii de aur” ( Valea
Frumoasei). Observam în exemplele de mai sus recurenta epitetului de aur,
elocvent pentru ideea de maretie, asociata de autor rasaritului. În alte situatii
Sadoveanu îi consacra „imagini concret analitice” redate gradat, prin „ample
metafore sarbatoresti”15
„Acolo pe deal, în zarea departata, tâsnisera, ca doua coarne
fantastice, manunchiuri argintii de raze fine si chiar pe zare
lanuri subtire de nouri ardeau patrunse ca de un foc
subteran. Curând toate se înecara într-o lumina mare, si la
linia orizontului aparu fruntea soarelui fulgerând lumea.”
(Valea Frumoasei).
La capatul acestui parcurs se impune observatia, cu valoare de
concluzie, ca numitorul comun al timpului si spatiului plasate de Sadoveanu
sub efigia sacrului este lumina, apanajul unei lumi unde între transcendent si
imanent nu exista nici o fisura ontologica, ci doar punti, vami; se realizeaza
astfel în opera sadoveniana ceea ce parintele Dumitru Staniloae considera
drept „relevarea Logosului divin în natura” care face posibila „contemplarea
lui Dumnezeu în natura, treapta premergatoare contemplarii nemijlocite” 16
sau „tri-unghiul Dumnezeu, om si natura”, în interiorul caruia este posibila
„depasirea contrariilor”, refacerea armoniei dintre materie si spirit care „s-a
sfarâmat prin pacat”.17
N O T E
1. Aurel Codoban, Conceptul de sacru, revista „Steaua”, nr. 1-2 / 1994,
p . 42
2.Constantin Ciopraga, Mihail Sadoveanu. Fascinatia tiparelor
originare, Bucuresti, Editura Eminescu, 1981, p. 223
3. Ernest Bernea, Spatiu, timp si cauzalitate la poporul român ,
Bucuresti, Editura Humanitas, 1997, p. 197
4. ibidem, p. 197
5. Ieromonah Ioanichie Balan, Vetre de sihastrie româneasca ,
Bucuresti, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, 1982, p. 56
6. Vasile Bancila, Duhul sarbatorii, Bucuresti, Editura Anastasia, 1996,
p. 56
7. Lucian Blaga, Opere 9. Trilogia culturii, Bucuresti, Editura
Minerva, 1985, p. 270
8. Vasile Bancila, ibidem, p. 65
9. Constantin Noica, Cuvânt împreuna despre rostirea româ-neasca ,
Bucuresti, Editura Eminescu, 1987, p. 52
10. Lucian Blaga, Elanul insulei, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977, p.
198
11. Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Bucuresti, Editura Univers,
1978, p. 161
12. Olivier Clement, Puterea credintei, Târgoviste, Editura Pandora,
1999, p. 21
13. Mircea Vulcanescu, Logos si eros în metafizica crestina, în vol.
Pentru o noua spiritualitate filozofica, Bucuresti, Editura Eminescu,
1996, p. 84
14. ibidem, p. 84
15. G. I. Tohaneanu, Arta evocarii la Sadoveanu, Timisoara, Editura
Facla, 1979, p.109


loading...