marți, 11 aprilie 2017

VIATA BISERICEASCA ORTODOXA IN BASARABIA SUB STAPANIREA TARISTA

Tags

Starea Bisericii la 1812. La momentul anexării, în stânga Prutului au fost inventariate 775 biserici parohiale, din care 40 biserici de piatră, una de cărămidă şi 734 locaşuri de cult din lemn. Preoţimea nu era salariată, trăind din darurile credincioşilor şi din roadele pământului parohial (suprafeţe diferite de la o comună la alta). Enoriaşii erau obligaţi să lucreze gratuit pământul bisericesc. De la stat erau retribuite doar activităţile legate de desfăşurarea învăţământului religios pe lângă biserica respectivă. Majoritatea candidaţilor pentru preoţie se recruta din diaconi şi cântăreţi, după un examen organizat de episcopie. Clericii aveau studii elementare efectuate în cadrul unor şcoli parohiale sau particulare. La 1822, în Basarabia erau 31 protopopi şi 1604 preoţi, din care numai 10 aveau studii teologice.
În zona dintre Prut şi Nistru existau, la 1812, circa 40 de mănăstiri şi schituri (după alte date - 25). Trei dintre acestea (Vărzăreşti, Căpriana şi Ismail) fuseseră întemeiate de domnii români, două (Hâncu şi Suruceni) de boieri, restul fiind ctitorii ale unor călugări şi oameni evlavioşi. Patru locaşuri erau închinate Sfântului Mormânt şi mănăstirilor de pe muntele Athos. Mănăstirile şi schiturile se întreţineau din veniturile satelor donate lor, însă din cauza sărăciei ţăranilor acestea erau insuficiente pentru a asigura condiţii decente călugărilor şi maicilor. Comunităţile mănăstireşti dispuneau şi de venituri provenind din subvenţii de la buget, donaţii băneşti, din comercializarea cărţilor de rugăciune, lumânărilor, covoarelor, produselor obţinute în urma activităţilor agricole, din chiriile pe imobile şi terenuri.
Biserica ortodoxă sub administraţia ţaristă. În viziunea autorităţilor ţariste, religia ortodoxă trebuia utilizată în sensul apropierii spirituale a autohtonilor de noua stăpânire pravoslavnică. Acestui obiectiv i-au servit atât modul de organizare rusesc al Bisericii din Basarabia, cât şi conducerea ei superioară. Oficial, Eparhia Chişinăului şi a Hotinului a fost înfiinţată în urma deciziei sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, din 21 august 1813. În fruntea acesteia se afla „exarhul" şi mitropolitul Gavriil, ajutat de un vicar, cu titlul de episcop al Benderului şi Akkermanului. Funcţia de vicar a fost desfiinţată în 1821, însă, în urma intervenţiei episcopului Antonie, a fost reînfiinţată în 1868, deţinătorul acesteia purtând titlul de episcop al Akkermanului. Vicariatul a funcţionat doar cinci ani, episcopul Pavel dispunând ca această funcţie să rămână vacantă „până la noi dispoziţiuni". În anul 1882, din cauza faptului că arhiepiscopul Serghie Leapidevski, membru al sinodului, a fost reţinut pentru o perioadă mai lungă la Petersburg, vicariatul a fost reanimat, instituţia funcţionând până la sfârşitul stăpânirii ţariste. În anul 1909, a fost înfiinţat al doilea vicariat, cu sediul la Ismail.
La 30 septembrie 1813 a fost creat un organ administrativ intitulat „Exarhiceasca dicasterie a Chişinăului", transformată în 1852 în Consistoriu eparhial. Consistoriul funcţiona după regulamentul din 1841, care a fost modificat în anul 1883. Mitropolitului i se subordonau numeroşi protopopi (instituţie desfiinţată în 1859) care efectuau controlul asupra blagocinilor (preoţi evlavioşi, supraveghetori) de cerc. Aceştia din urmă erau obligaţi să supravegheze activitatea şi viaţa particulară a tuturor preoţilor de la cele 10-15 biserici ale cercului, să stimuleze dorinţa lor de perfecţionare şi să raporteze mitropolitului toate abuzurile şi devierile de la comportamentul ortodox ale clericilor. De asemenea, blagocinii efectuau anchete privind starea bisericilor, veniturile şi cheltuielile lor, colectau dările impuse de consistoriu etc.
Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, urmărindu-se o implicare mai mare a preoţimii în chestiunile comunităţilor pe care le păstorea, a fost înfiinţată instituţia congreselor eparhiale ale preoţimii. Iniţial, congresele eparhiale (primul a avut loc în martie 1868) urmau să supravegheze şi să susţină dezvoltarea şcolilor parohiale, însă treptat, clericii au ajuns să dezbată practic toate problemele ce vizau funcţionarea eparhiei. De pildă, în 1905, a luat hotărârea ca, în satele cu populaţie românească, preoţii să rostească predici în „limba moldovenească", iar aceasta să fie introdusă ca obiect de studiu în seminar şi în şcoala de cantori bisericeşti. În anul 1867, au fost înfiinţate şi congresele protopopeşti, care luau în discuţie diverse aspecte legate de modul de organizare şi activitate a parohiei, rolul clericilor în viaţa religioasă şi socială a comunelor etc.
Măsuri de aşezare pe temeliile pravoslavniciei au fost luate şi în domeniul vieţii monastice. Astfel, la 1814, mitropolitul Gavriil a dispus ca în călugărie să fie primite doar persoanele înclinate să se dedice totalmente slujirii lui Dumnezeu. Egumenilor li s-a atras atenţia să supravegheze riguros asupra ordinii şi liniştii în mănăstiri, pentru a asigura călugărilor posibilitatea „să se depărteze de viaţa ispititoare şi să se îndeletnicească în dumnezeiasca slavoslovie şi în munca pentru folosul comun al lor şi al locaşului". În 1819, arhiereul a emis o circulară prin care impunea în toate mănăstirile basarabene introducerea vieţii comune, interzicând stareţilor şi stareţelor să dispună de gospodărie separată de cea a mănăstirii, precum şi să „nu se îndeletnicească nici cu creşterea vitelor, nici cu munca câmpului, nici cu negustoria, deoarece toate acestea sunt oprite de pravilele monastice".
La începutul anilor '20 ai secolului al XIX-lea, în Basarabia funcţionau 12 mănăstiri (de călugări) şi 13 schituri (8 de maici şi 5 de călugări). În vederea introducerii regulilor monastice ruseşti, în fruntea multor mănăstiri basarabene au fost numiţi egumeni ruşi. Potrivit unor date, la începutul anilor '50, din cele 11 mănăstiri de călugări existente, stareţi moldoveni erau numai în cinci, în celelalte şase fiind ruşi. În plus, cei trei blagocini însărcinaţi cu supravegherea acestor mănăstiri erau tot ruşi. Autorităţile considerau că egumenii „dintre ruşi au mai multă pricepere şi tragere de inimă pentru ocârmuirea şi învăţătura rusească şi că ei pot să fie mai nepărtinitori în supraveghere asupra fraţilor localnici şi pot avea mai puţină simpatie pentru unele obiceiuri locale".
Administraţia ţaristă a considerat că mănăstirile trebuie să se implice în viaţa comunităţii şi să contribuie la acţiunile de caritate. Astfel, aziluri pentru copii orfani ai clericilor şi pentru copii din familii cu stare materială precară au funcţionat pe lângă mănăstirile din Hârbovăţ, Hârjăuca, Dobruşa, Curchi, Japca, precum şi pe lângă schiturile Răciula, Hirova şi Coşelăuca. Iar în anul 1907, de pildă, mănăstirile din Basarabia au participat la acţiunea de întrajutorare a persoanelor afectate de foamete în guberniile ruseşti.
Conducătorii eparhiei basarabene. În timpul dominaţiei ţariste, Biserica ortodoxă din Basarabia a avut în fruntea sa 13 arhierei. Rolul cel mai important, prin iniţiativele şi realizările sale, poate fi atribuit celui ce a pus bazele Eparhiei Chişinăului şi Hotinului. Gavriil Bănulescu-Bodoni (21 august 1813 - 30 martie 1821) s-a născut în anul 1746, în oraşul transilvănean Bistriţa. Cu studii la Năsăud, Budapesta, Kiev şi în diverse instituţii din Grecia, după 1776, el a fost profesor la Năsăud, Iaşi, Poltava. Din 1784, a ocupat diverse funcţii în cadrul Bisericii ortodoxe moldoveneşti. În anul 1788 Bănulescu-Bodoni a fost numit rector al Seminarului eparhial din Poltava şi profesor de greacă. În timpul războiului ruso-turc (1787­1792), când Principatele române fuseseră ocupate de armatele ţariste, Sinodul rus l-a numit, în februarie 1792, Mitropolit al Moldovei. După încheierea războiului, Patriarhul de la Constantinopol a obţinut de la sultan un ordin de arestare a lui Bănulescu, considerat drept „agitator insolent şi uzurpator al autorităţii mitropolitane". Sub presiunea ambasadorului Rusiei la Poartă, Gavriil a fost pus în libertate, plecând în Rusia unde a ocupat înalte funcţii bisericeşti (Mitropolit al Ekaterinoslavului, al Kievului etc.) până în august 1803, când s-a retras din viaţa publică. În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, a fost readus în prim-planul politicii bisericeşti a guvernului ţarist, devenind, în martie 1808, „Exarh în Moldova, Valahia şi Basarabia".
Între 27 martie 1808 şi 16 mai 1812, Gavriil Bănulescu a condus Biserica din Moldova şi Muntenia, exercitând şi importante atribuţii politice în fruntea Divanelor boiereşti. Chiriarhul a dorit şi, parţial, a reuşit introducerea în Biserica românească a unor principii, elemente de organizare şi a unor practici de cult, împrumutate de la Biserica rusească. De asemenea, din Rusia au fost aduşi profesori pentru învăţământul teologic. În multe cazuri preoţii români au fost înlocuiţi cu clerici invitaţi din eparhiile ruseşti. Spre exemplu, în 1812, la catedrala din Chişinău, din 18 clerici, 16 erau originari din Rusia.
Ulterior, istoricii români ai vieţii bisericeşti aveau să-i reproşeze râvna cu care s-a dedicat cauzei rusificării Bisericii româneşti. La rândul său, Avksentii Stadniţki, reprezentant al istoriografiei filoţariste, întreba retoric: „În definitiv, ce este rău în acest fapt?". Evident, unele practici, care au fost preluate din Rusia, erau binevenite: introducerea, pe lângă biserici, a evidenţei botezurilor, cununiilor şi înmormântărilor sau a registrelor de venituri şi cheltuieli în parohii, aplicarea unor reguli severe în ceea ce priveşte hirotonisirea personalului bisericesc etc. Totuşi, politica sa religioasă tindea spre transformarea unor Biserici cu un inconfundabil caracter naţional - cele din Principatele Române - în una, eventual două, gubernii bisericeşti, „atârnate" de Petersburg.
Potrivit datelor prezentate de G. Bănulescu în anul 1812, în viitoarea eparhie a Chişinăului şi Hotinului se aflau 749 de biserici, dislocate în 755 de sate şi oraşe. Gavriil a insistat pe lângă autorităţile ţariste ca noua dieceză să aibă rang de Mitropolie. Decretul imperial de înfiinţare a Eparhiei Chişinăului şi Hotinului a fost semnat la 21 august 1813. Însă, după moartea lui Bănulescu, pe toată durata ocupaţiei ruseşti, Biserica din Basarabia n-a mai fost condusă de mitropoliţi, fiind coborâtă la nivelul unei eparhii ruseşti obişnuite, condusă de episcopi sau arhiepiscopi.
Printre meritele lui Bănulescu s-a numărat construirea a circa 200 de biserici (construcţie simplă, cu temelie din piatră, cu pereţi de lut, acoperite cu şindrilă, uneori cu paie sau cu trestie), înfiinţarea a celor două cutii bisericeşti (prima, pentru ofrande în folosul parohiei, cea de-a doua, pentru adunarea banilor în favoarea săracilor), precum şi înfiinţarea unor instituţii de învăţământ. Încă la 31 ianuarie 1813, la Chişinău, a fost întemeiat un seminar eparhial, destinat, în principal, copiilor de clerici. Printre disciplinele obligatorii se numărau şi câteva limbi: „Cu prioritate şi obligatoriu rusa, ca limbă dominantă; limba naţională, cea moldovenească (...); latina, fiind aceasta cea din care se trage şi se poate îmbogăţi limba naţională; greaca, fiindcă în ea sunt scrise dogmele şi învăţăturile legii creştine; celelalte, la alegere". Acceptarea limbii române era dictată de realităţile etno-lingvistice ale ţinutului şi de prevederile proiectului de înfiinţare a eparhiei, care specifica faptul că aceasta urma „să fie administrată pe temeiul obiceiurilor locale, dar nu în contradicţie cu principalele aşezăminte civile şi bisericeşti din Rusia".
Printre realizările importante ale Mitropolitului Gavriil trebuie menţionată întemeierea tipografiei mitropolitane şi înfiinţarea Secţiei pentru Basarabia a Societăţii Biblice Ruseşti. Potrivit raportului adresat de Bănulescu Sinodului rusesc la 25 septembrie 1813, întemeierea tipografiei eparhiale era dictată de lipsa pe care o duceau bisericile parohiale, mănăstirile şi schiturile de cărţi de „zidire duhovnicească", pentru clerici şi mireni, dar şi de cărţi de cult, precum şi de utilizarea unor cărţi tipărite în Austria, în ţinuturile „uniate", care, pe lângă unele imperfecţiuni lingvistice, conţineau şi devieri de la dogmele ortodoxe. După obţinerea aprobării, tipografia a fost inaugurată solemn la 31 mai 1814. în timpul păstoririi lui Bănulescu-Bodoni, aici s-au publicat numeroase titluri religioase şi laice. Astfel, în anul 1815, a fost tipărit Slujebnicul (Liturghierul), despre care istoricul literar Petre Haneş avea să spună că a fost „unul din stâlpii puternici ai românismului în Basarabia"; Bucoavna ruso-română (1814) - cel mai vechi manual şcolar din ţinut din perioada stăpânirii ruseşti; Molebnicul (1815); Catehismul (1816); Te-Deum în ziua Crăciunului (1816); Ceaslovul (1817); Mineiul de obşte (1819); Rânduiala Sfinţirii Bisericii (1820) ş. a. Tipografia eparhială din Chişinău a funcţionat, cu mici întreruperi, până în 1883, editând de la înfiinţarea sa circa 42 de titluri de lucrări laice şi clerice în limba română (cu caractere chirilice). Instituţia a fost închisă de Arhiepiscopul Serghie Leapidevski, cel care a apreciat că „pentru Basarabia nu mai sunt necesare acum cărţi de slujbă moldoveneşti, iar în Chişinău există multe alte tipografii". De altfel, în Basarabia tipărirea cărţilor în limba română fusese sistată de mult.
Secţia pentru Basarabia a Societăţii Biblice Ruse (societate creată în anul 1812, după modelul celei britanice) a fost înfiinţată în anul 1817. Societatea şi-a propus tipărirea Sfintei Scripturi în limbile naţionale. Pentru editarea unei Biblii în limba „moldovenească", Mitropolitul Gavriil a propus drept model Biblia de la Blaj, din 1688. Textul acesteia din urmă, cu modificări nesemnificative, mai mult de ordin gramatical, a devenit originalul Bibliei româneşti din Petersburg, editată în anul 1819. Biblia a constituit o contribuţie importantă la unitatea limbii vorbite de către românii din Imperiul Ţarist. Apariţia acestei cărţi a reprezentat un eveniment şi pentru Principate, care aveau nevoie de noua ediţie a cărţii sfinte.
Este greu de spus cât din devotamentul lui Bănulescu faţă de autorităţile ruseşti pornea dintr-o convingere sinceră şi cât dintr-o anumită flexibilitate politică. Gavriil a căutat să convingă enoriaşii şi, posibil, pe sine că, datorită eforturilor sale, Basarabia a dobândit autonomia locală, graţie căreia s-au menţinut legile, tradiţiile şi obiceiurile naţionale, dar şi limba română.
De la moartea lui Bănulescu-Bodoni (30 martie 1821) şi până în anul 1918, Eparhia Chişinăului şi Hotinului, care a fost redusă la rangul de Arhiepiscopie, a fost condusă numai de ierarhi slavi.
Dimitrie Sulima (18 iunie 1821 - 4 august 1844), devenise vicarul lui Gavriil încă de pe vremea când acesta păstorea la Iaşi (1811), ajungând, în scurt timp, „mâna lui dreaptă". Ucrainean fiind, el a învăţat la perfecţie româna, ţinând predici şi realizând traduceri din slavonă şi rusă în această limbă. Subiectele centrale ale cazaniilor sale erau:       adevărurile
creştinismului, viaţa evlavioasă şi dragostea faţă de ţar. Sulima a înfiinţat numeroase şcoli elementare, în care erau numiţi profesori cunoscători ai limbilor rusă şi română. Printre obligaţiile cadrelor didactice se număra supravegherea elevilor cu scopul ca aceştia să nu discute în limba maternă, ci numai în limba rusă. De asemenea, în anul 1823, episcopul Dimitrie a reorganizat Seminarul teologic, depunând eforturi pentru aducerea unor profesori cunoscători ai limbii române şi pentru a cultiva cadrele necesare din rândurile autohtonilor la Academia din Kiev. La 11 mai 1830, arhiereul a pus piatra de temelie, iar la 15 octombrie 1836 a sfinţit Catedrala din Chişinău. În timpul păstoriei sale s-au ridicat şi catedralele din Chilia, Ismail, Bender, Akkerman şi Hotin. Dacă la 1821, în Basarabia existau 862 de biserici, către sfârşitul arhipăstoriei lui Dimitrie (1843) în ţinut funcţionau 905 locaşuri de cult. La finele anului 1829, bisericile au obţinut, prin lege, dreptul de a avea sesii parohiale de cel puţin 33 de desetine. În comunele în care terenurile aparţinând ţăranilor erau mai întinse, sesia putea ajunge până la 99 de desetine (în cazul în care media loturilor sătenilor era depăşea 15 desetine). În aşezările bulgăreşti, unde coloniştii primiseră suprafeţe întinse, bisericile primiseră terenuri parohiale de câte 120 de desetine.
La fel ca şi mitropolitul Gavriil, episcopul Dimitrie a acordat mare atenţie reorganizării vieţii monahale. Viaţa monahală a fost organizată în spiritul sistemului rusesc, adică de viaţă comună, în timp ce tradiţia locală era viaţa individuală. Din lipsă de mijloace financiare, au fost închise două mănăstiri şi cinci schituri.
Irinarh Popov (12 septembrie 1844 - 17 martie 1858), a fost mutat la Chişinău din eparhia Vologdei. După şase luni de la numire, a fost ridicat la rangul de arhiepiscop. Era considerat drept un om sever şi pretenţios. A restaurat reşedinţa chiriarhală şi paraclisul acesteia, a construit un cămin pentru seminariştii săraci, a extins fabrica de lumânări care asigura cea mai mare parte a veniturilor eparhiei. Arhiepiscopul Irinarh a continuat opera predecesorilor săi în domeniul ctitoririi unor noi biserici în locul celor vechi, care erau închise. De regulă, cele noi erau construite din piatră, reducându- se ponderea celor de lemn. În 1858, în eparhia Chişinăului existau 865 de biserici, din care 314 din piatră şi 551 din lemn. În cele 21 de mănăstiri basarabene funcţionau 31 biserici din piatră şi 3 din lemn.
Sub arhipăstoria lui Popov, slujbele se oficiau în limba română, însă tendinţele de rusificare a vieţii bisericeşti au început să predomine asupra acelora de cultivare religioasă. Mulţi protopopi moldoveni au fost înlocuiţi cu clerici ruşi aduşi din alte părţi ale imperiului. Tipografia eparhială a fost neglijată, tipărindu-se puţine cărţi moldoveneşti. În martie 1857, arhiepiscopul Irinarh a predat, în mod oficial, autorităţilor ieşene cele 124 de biserici aflate în judeţele de la gurile Dunării, retrocedate Moldovei în 1856. Preoţilor li s-a comunicat oficial de Irinarh că şi după această dată ei vor beneficia de dreptul de a întreţine şcoli ruseşti.
Antonie Sokotov (17 martie 1858 - 13 martie 1871). Rus sau ucrainean, el a fost transferat în Basarabia din scaunul de Episcop de Orenburg şi Ufa. Episcopul Antonie a continuat politica predecesorului său, numind în diverse parohii preoţi aduşi din Rusia. A dispus ca în localităţile româneşti serviciul divin să fie oficiat pe jumătate ruseşte. De asemenea, în 1864, pentru fete de clerici, a înfiinţat la Chişinău o şcoală în care predarea se realiza numai în limba rusă. În 1866, cu aceeaşi limbă de predare a fost inaugurată şcoala spirituală pentru băieţi în oraşul Bălţi. În anul următor, autorităţile ţariste au obţinut eliminarea limbii române din planul de învăţământ al Seminarului teologic. Administraţia n-a ţinut cont de doleanţele corpului profesoral şi nici chiar de opinia episcopului Antonie, care au solicitat ca „limba moldovenească" să se studieze măcar în clasele superioare, din cauza faptului că „populaţia nu înţelege altă limbă şi slujba se face în limba locală".
De activitatea lui Sokotov sunt legate două evenimente importante. Primul - oficializarea venerării icoanei Maicii Domnului, „Făcătoare de minuni", de la Mănăstirea Gârbovăţ. Icoanei i s-a stabilit un regim special, conform căruia iarna ea era adăpostită de paraclisul „mitropoliei", restul anului devenind itinerantă, prin localităţile basarabene, fiind găzduită atât de lăcaşurile de cult, cât şi de casele enoriaşilor. Al doilea eveniment l-a constituit inaugurarea buletinului oficial al eparhiei: KuwuHeBCKue EnapxuanbHbte BedoMocmu / Buletinul Eparhiei Chişinăului, în ediţie bilingvă ruso-română. Lui Antonie i se datorează construirea unei frumoase capele a Seminarului teologic şi înfiinţarea unei instituţii de caritate şi misionarism „Frăţia Sf. Alexandru Nevski".
Pavel Lebedev (23 iunie 1871 - 16 iulie 1882) a fost mutat la Chişinău din capitala imperiului, unde funcţionase ca vicar al eparhiei de Sankt Petersburg, cu titlul de Episcop de Ladoga. Trimiterea unui emisar energic (avea împliniţi doar 44 de ani) în Basarabia poate fi interpretată ca o dorinţă a capitalei de a grăbi procesul de asimilare bisericească şi naţională a românilor basarabeni, de integrare deplină a acestei dieceze în cadrul
Bisericii ruseşti pravoslavnice. Conceptele creştine, religiozitatea au fost puse pe planul doi, deviza episcopului Pavel fiind rusificare accelerată. Astfel, în 1871 el a suprimat partea românească a buletinului oficial al eparhiei. Ca şi predecesorii săi, Lebedev a adus în provincie un număr însemnat de clerici şi funcţionari ruşi. Din anul 1872, în Basarabia toate registrele bisericeşti au fost redactate în limba rusă. Tot el a dispus ca în toate parohiile şi chiar în mănăstirile moldoveneşti serviciul divin să se oficieze nu numai în limba română, ci şi în slavonă. Totuşi, preoţii basarabeni nu se grăbeau să execute ordinul episcopului Pavel, considerând că propovăduirea într-o limbă pe care sătenii n-o înţelegeau va diminua numărul enoriaşilor. Un raport confidenţial al şefului Direcţiei de Jandarmi a Guberniei Basarabia, din 21 iulie 1875, consemna că, din totalul de 777 biserici ortodoxe, în 313 serviciul divin se oficia exclusiv în limba română, în 270 în slavonă şi în română şi „numai" în 194 în limba slavonă. Înaltul funcţionar ţarist constata că, „în pofida existenţei semiseculare a Seminarului teologic din Chişinău, clerul din judeţele cu populaţie moldovenească nu cunoaşte încă limba rusă şi, prin urmare, nu poate fi promotorul învăţământului în spirit rusesc".
Aplicând măsurile prevăzute de reforma bisericească din anii '60-'70 (vezi capitolul Reformele ...), episcopul Pavel a reorganizat eparhia, reducând numărul parohiilor. În funcţii au rămas 433 preoţi parohi, 169 au fost transformaţi în ajutori de parohi, 144 au fost trecuţi ca supranumerari, iar 32 au fost disponibilizaţi. Episcopul a dispus strămutarea clericilor rămaşi fără parohii în guberniile interioare ale Rusiei. Evident, printre aceştia s-au numărat adevăraţi patrioţi basarabeni, de care arhiereul s-a grăbit să se despartă. Din acest motiv, ulterior a circulat zvonul potrivit căruia episcopul Pavel ar fi dat dispoziţia să fie închise circa 340 de biserici româneşti şi că în sobele reşedinţei chiriarhale au fost arse mii de cărţi de cult moldoveneşti, adunate de prin mănăstirile şi bisericile ţinutului.
Spre deosebire de predecesorii săi, el s-a preocupat şi de rusificarea celor 18 mănăstiri şi schituri basarabene. Lebedev a dispus sistarea procedeului de alegeri pentru funcţiile de egumen, introducând sistemul de numiri, a schimbat mai mulţi stareţi, mutându-i la alte mănăstiri sau scoţându-i din slujbe. Întreaga viaţa monahală a fost supusă unui control riguros din partea protopopilor ruşi. Pe lângă mănăstiri au fost înfiinţate şcoli ruseşti, privite cu nemulţumire de călugării de rând.
O problemă importantă a reprezentat-o pentru episcopul Pavel integrarea clericilor din cele trei judeţe dunărene, reanexate Rusiei în 1878. Autorităţile române au predat 127 de biserici (cu trei mai multe decât fuseseră retrocedate Moldovei, în 1857) cu un efectiv de 143 de preoţi. Acestora li s-a cerut ca în doi ani să înveţe limba rusă, iar copiilor lor li s-au oferit locuri la şcolile eparhiale de băieţi şi la cea de fete. Clericii ostili au fost mutaţi în alte părţi ale provinciei.
În anul 1882, pentru meritele sale faţă de guvern şi pravoslavnicie, el a fost numit în funcţia de Exarh al Georgiei.
Serghie Leapidevski (21 august 1882 - 12 ianuarie 1891) fusese Arhiepiscop de Kazan. Bun predicator, el a obligat preoţii să se implice în activitatea şcolilor săteşti, aflate sub îndrumarea Bisericii. Adept al formelor populare de educaţie religioasă pentru adulţi, Leapidevski a organizat seri de meditaţie şi conferinţe duhovniceşti pe lângă biserica Sf. Teodor Tiron (Ciuflea) din Chişinău. De numele lui este legată închiderea tipografiei eparhiale, sub pretext că „peste tot în bisericile eparhiei s-au introdus slujbele în limba slavă". Tentativa călugărilor de la mănăstirea Chiţcani (Noul Neamţ) de a continua tipărirea cărţilor moldoveneşti a suferit eşec din cauza opoziţiei episcopului şi autorităţilor civile. În rest, arhipăstorirea lui Leapidevski la Chişinău a fost destul de ştearsă.
Isakie Polojenski (12 ianuarie 1891 - 21 noiembrie 1892) a venit în Basarabia după ce a ocupat funcţia de Episcop de Tomsk. Sub îndrumarea sa s-au efectuat reparaţii la catedrală şi la paraclisul reşedinţei; s-au pus temeliile unui comitet de conducere şi îndrumare a activităţii de combatere a sectelor. Şi-a încheiat misiunea în urma unui accident vascular.
Neofit Nevodcikov (21 noiembrie 1892 - 26 ianuarie 1898) a ajuns în fruntea eparhiei basarabene după ce a păstorit dieceza Turkestanului. În pofida faptului că arhipăstorirea lui nu s-a remarcat prin fapte deosebite (merită reţinută înfiinţarea şcolii spirituale de clerici la Ismail), Neofit a fost o personalitate remarcabilă. Ducând o viaţă de ascet, el scria versuri şi era preocupat de cunoaşterea trecutului ţinutului şi tradiţiilor locale.
În timpul arhipăstoririi lui Iacov Peatniţki (26 ianuarie 1898 - 12 august 1904), a fost terminat un nou edificiu al Seminarului teologic, a luat fiinţă Societatea istorico-arheologică bisericească din Basarabia, a fost întemeiată o nouă instituţie caritabilă şi misionară „Frăţia Naşterii lui Hristos". Sub auspiciile acesteia din urmă au început să apară foi volante şi broşuri în limbile română şi rusă, cu caracter creştin-ortodox. A fost reluată tipărirea cărţilor de cult în limba română. Către începutul secolului al XX- lea, se îmbunătăţise calitatea corpului de clerici basarabeni. Astfel, în 1903, din cei 1 008 preoţi ai eparhiei, 3 protoierei ţi 10 preoţi aveau studii academice, 15 protoierei şi 805 preoţi absolviseră seminarul din Chişinău, 74 erau absolvenţi ai unor seminare din România, 9 aveau diplome eliberate de şcoli normale, 92 urmaseră cursuri necomplete de seminar.
Sub Vladimir Sin'kovski (12 august 1904 - 16 septembrie 1908) a continuat tipărirea cărţilor de cult româneşti. Profitând de evenimentele revoluţionare din Rusia, în noiembrie 1905 congresul preoţimii din Basarabia a hotărât înfiinţarea unei tipografii eparhiale, care să editeze cărţi în limba română pentru a apropia clerul de enoriaşi şi a ridica nivelul cultural al păstoriţilor. La 20 octombrie 1906 a fost inaugurată noua tipografie eparhială moldovenească. Datorită intervenţiei lui Vladimir pe lângă autorităţile de la Petersburg, „Frăţia Naşterii lui Hristos" şi-a întemeiat, în ianuarie 1908, propriul organ de presă - revista «Luminătorul», iar în seminar, în clasele V-VI, s-a introdus „limba şi cântarea moldovenească". În pofida faptului că transferarea la Novocerkassk putea fi interpretată ca o avansare, a circulat zvonul că episcopul Vladimir a fost îndepărtat din Basarabia din cauza simpatiei sale faţă de populaţia autohtonă.
Serafim Ciceagov (16 septembrie 1908 - 20 martie 1914) fusese predestinat prin tradiţia de familie carierei militare şi a ajuns până la gradul de colonel. Era nepotul amiralului Pavel Ciceagov. Nu se cunoaşte cauza abandonării serviciului militar şi a călugăririi sale, dar s-a afirmat că a ajuns episcop datorită protecţiei unor doamne influente de la curtea ţarului. A sosit în Basarabia într-o perioadă de redeşteptare naţională atât pe plan civic, cât şi bisericesc. Astfel, în momentul numirii sale în Basarabia, superiorii săi l-au informat asupra situaţiei din provincie, prezentându-i „tendinţa existentă în clerul moldovenesc spre separatism şi autocefalie a bisericii moldoveneşti, precum şi mişcarea naţională din Basarabia, manifestate prin dorinţa preoţilor de a face serviciul religios pe limba lor, prin traducerea cărţilor bisericeşti şi a manualelor în limba moldovenească, prin editarea revistei bisericeşti moldoveneşti, prin formarea cantorilor bisericeşti în moldoveneşte şi în predarea în şcolile parohiale şi în şcolile spirituale a limbii moldoveneşti".
Din această cauză, Ciceagov a urmărit să lupte „contra grupului separatist, care tinde să înveţe pe moldoveni limba românească cultă". Episcopul Serafim raporta că „partidul moldovofililor" este compus „din 15-20 preoţi, dar spre părere de rău din cei mai talentaţi, puternici, muncitori, cu influenţă în eparhie". Cu scopul de a suprima influenţele naţionale, chiriarhul a trecut la represalii: protopopul Constantin Popovici a fost îndepărtat de la catedrala din Chişinău, preotul Ion Bălteanu a fost destituit din funcţia de blagocin, protoiereul Alexei Baltaga a fost marginalizat etc.
De asemenea, episcopul Serafim a sistat dreptul preoţilor de a alege protopopii, asumându-şi dreptul de a-i numi personal. În pofida nemulţumirilor indigenilor, el a preluat controlul şi administrarea veniturilor eparhiale, a repictat catedrala cu sfinţi ruşi, a adus din Rusia şi a impus mănăstirilor şi bisericilor diverse icoane şi moaşte de sfinţi ruşi.
Urmărind reducerea influenţei naţionale a revistei «Luminătorul», în jurul căreia se grupaseră patrioţii care simţeau nu numai „moldoveneşte", ci chiar şi „româneşte", ieromonahul Gurie Grosu, considerat „capul separatiştilor", a fost exilat, la 16 decembrie 1909, la o mănăstire retrasă din gubernia Smolensk. Ca urmare, revista se va transforma într-o tribună de propagandă a pravoslavniciei, fără accente naţional-româneşti.
Pe de altă parte, Serafim a fost preocupat de anihilarea „inochentismului" sau „mişcării de la Balta". Pericolul mare era reprezentat de caracterul naţional al acestei mişcări şi mai puţin de devierile dogmatice. Totuşi, sub presiunea exemplului oferit de predicile şi slujbele ţinute numai în „moldoveneşte" de reprezentanţii „inochentismului", care atrăgeau sute şi mii de români basarabeni, biserica oficială s-a văzut nevoită să facă anumite concesii. Serafim a ordonat arhiereilor vicari ca, în timpul vizitelor canonice, să predice, fie şi parţial, „moldoveneşte". Congresul preoţilor, convocat la 5 martie 1913, la Chişinău, a luat hotărârea privitoare la necesitatea propagării Bibliei în limba română atât în biserici, cât şi în şcolile primare. Din 21 iulie 1913, potrivit ucazului lui Nicolai al II- lea, basarabenii au obţinut dreptul de a asculta sfânta liturghie în limba naţională.
Platon Rojdestvenski (20 martie 1914 - 9 decembrie 1915) a avut de făcut faţă condiţiilor create de pe urma declanşării Primului război mondial. Biserica a fost chemată să susţină caracterul „just" al acestuia, să contribuie la cimentarea moralului populaţiei. Platon a lansat o mare colectă publică menită adunării de fonduri pentru construirea unui orfelinat care să-i adăpostească pe copiii celor căzuţi pe front. Proiectul n-a fost realizat, soarta sumelor colectate rămânând necunoscută.
Ultimul ierarh trimis de Sinodul rusesc în Basarabia a fost Anastasie Gribanovski (16 decembrie 1915 - 14 iunie 1918). A rămas în memoria basarabenilor ca un ascet sever şi canonic riguros, devotat pravoslavniciei. Simion Mehedinţi, ministrul Cultelor în timpul Unirii Basarabiei, s-ar fi exprimat că dacă, în 1918, Anastasie ar fi acceptat propunerea să facă parte din Sinodul român, această instituţie ar fi avut numai de câştigat.
Toţi ierarhii ruşi sau filo-ruşi (Gavriil Bănulescu-Bodoni), care au păstorit în Basarabia, au servit regimul ţarist cu râvnă şi devotament. Despre nici unul dintre ei nu se poate spune că s-a identificat în întregime cu spiritul şi aspiraţiile românilor basarabeni, ei urmărind transformarea „turmei" în una care să gândească şi să simtă ruseşte.



loading...