marți, 11 aprilie 2017

U.R.S.S. constituirea viata politica si dezvoltarea social-economica

Tags

Spre sfârşitul războiului civil, bolşevicii şi-au instaurat puterea aproape pe întreg teritoriul fostului Imperiu rus. Afară de Rusia care era o republică sovietică federativă s-au constituit şi alte formaţiuni statale după acealaşi model:                                                                            Ucraina, Bielorusia, trei republici caucaziene:
Azerbaidjanul, Armenia, Georgia. În Asia Centrală s-au constituit republicile populare Buhara şi Horesm. În martie 1922, regimul bolşevic a format o uniune, pe baze federative, a celor trei republici caucaziene - Republica Sovietică Federativă Socialistă Transcaucaziană (R.S.F.S.T.).
Constituirea U.R.S.S.
Conducerea centrală de la Moscova discuta tot mai des problema formării unui stat care să cuprindă toate formaţiunile existente. I.V.Stalin, comisar pe probleme naţionale în cadrul Consiliului Comisarilor Poporului, era adeptul autonomiei în cadrul Federaţiei Ruse. Lenin s-a opus acestui proiect, văzând în varianta lui Stalin expresia ascunsă a “şovinismului velicorus”, propunând un alt proiect, cel al uniunii de state, creată pe principii federale dar în care, teoretic, fiecare subiect al uniunii adera binevol şi avea dreptul de a o părăsi, aplicând principiul autodeterminării. Toate republicile, inclusiv Federaţia Rusă, urmau să formeze o uniune de state, dispunând de drepturi egale, iar conducerea era exercitată de popor prin intermediul sovietelor, în urma unui sufragiu universal.
La 30 decembrie 1922 a fost convocat Congresul I Unional al Sovietelor, unde a fost adoptat Tratatul unional, semnat de reprezentanţii Federaţiei Ruse, Ucrainei, Bielorusiei şi R.S.F.S.Transcaucaziană. Noul stat s-a numit Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Pentru a stabiliza politic noua formaţiune, în ianuarie 1924 a fost adoptată Constituţia U.R.S.S. Organul suprem al puterii de stat era Congresul Unional al Sovietelor, între congrese - Comitetul Executiv Central (C.E.C.).
La 21 ianuarie 1924 a încetat din viaţă primul conducător al statului sovietic, V.I. Lenin. Deoarece nu a existat un sucesor unic, desemnat în timpul vieţii, după moarte s-a declanşat o adevărată luptă pentru putere. Conducerea se afla în acel moment în mâinile secretarului general al partidului comunist, I.V.Stalin. Profitând de absenţa lui Troţki în momentul funerariililor lui Lenin, unul dintre potenţialii succesori ai lui Lenin, Stalin a reuşit să se impună în faţa conducerii partidului, prezentându-se ca exegetul autorizat al gândirii leniniste.
I.  V. Stalin- succesor al lui V.I.Lenin şi politica noii conduceri sovietice
În fruntea Secretariatului Stalin şi-a dezvăluit talentele sale de manipulator al oamenilor şi mandatelor. El a înlăturat pe membrii opoziţiei dar a promovat în Biroul Politic pe aliaţii săi fideli - Molotov, Voroşilov, Kalinin. După Congresul al XIV-lea al Partidului (18-31 decembrie 1925) începe de facto ceea ce avea să devină mai târziu “marea teroare”- eliminarea iniţial de pe scena politică apoi şi fizică a adversarilor. Troţkii şi Zinoviev au fost excluşi din Comitetul Central în octombrie 1926, iar în ianuarie 1927 Troţki a fost exilat la Alma-Ata. În 1929 el va fi exilat din U.R.S.S., stabilindu-se în Mexic unde va fi asasinat de un agent al lui Stalin la 20 august 1940. Prin aceste acţiuni Stalin a reusit să-şi impună controlul asupra aparatului de stat, fiind secondat de persoane loiale şi devotate pe care i-a promovat în funcţii de conducere după eliminarea a celor care făceau parte din vechea generaţie, care au lucrat cu Lenin, cum a fost de exemplu cazul lui Mihail Frunze, comandant al Armatei Roşii în războiul civil şi Comisarul apărării în 1925, unul dintre victimele asasinatelor politice.
După eliminarea treptată a adversarilor, Stalin devine stăpân absolut pe putere şi va trece la acţiuni concrete pentru consolidarea regimului, declarându-se adeptul principiului «construcţiei socialismului într-o singură ţară» spre deosebire de predesesorul său, V.I.Lenin care era adeptul revoluţiei mondiale şi a exportului de revoluţiei.
Primele acţiuni concrete în această direcţie vizau socializarea integrală a URSS şi, în primul rând, a economiei acesteia. La Congresul al XIV-lea al partidului a fost trasată linia politică generală în domeniul industrializării ţării. Conducerea sovietică se va dezice treptat de Noua Politică Economică, care în viziunea lor nu a reuşit să contribuie la progresul economic al ţării şi va relansa ideea planurilor cincinale. De altfel, încă în februarie 1922 a fost creată Comisia de Stat pentru Planificarea Generală (Gosplan) care trebuia să elaboreze planuri cincinale prin care se impuneau în mod imperativ fiecărei republici, fiecărei regiuni şi întreprinderi sarcini ce prevedeau un nivel anumit al producţiei ce trebuia atins în perioada planificată.
Astfel, prin condamnarea şi eliminare NEP-ului se instituia planificarea centralizată a economiei şi eliminarea definitivă a economiei private. Prin planurile cincinale se introducea controlul din partea statului în toate ramurile industriei. În domeniul industrial a fost acordată prioritate industriile grele în dauna industriilor uşoare producătoare de bunuri de larg consum, iar cererile considerabile la produsele acestor ramuri au fost ajustate în mod artificial prin importuri şi printr-o raţionalizare extrem de severă.
În domeniul agriculturii colectivizarea generală a zonelor rurale era asigurată prin organizarea sovhozurilor, gospodării de stat în care membrii erau reduşi la condiţia de salariaţi agricoli, şi colhozuri, gospodării colective ai căror membri erau repartizaţi în grupuri şi erau retribuiţi pe baza beneficiilor realizate prin vânzarea către stat a produselor la preţuri stabilite de acesta. Scopul colectivizării era de a impune controlul statului asupra pământului şi de a elimina iniţiativa privată din perioada NEP-ului. În paralel, bolşevicii doreau să lichideze clasa ţăranilor înstăriţi ce a apărut la sate - aşa-numiţi “culaci”- care în viziunea lor era o clasă burgheză, ei devenind ţinta propagandei staliniste, fiind supuşi persecuţiilor, deposedaţi de pământ, represaţi şi dislocaţi în alte zone.
În pofida acestor eforturi, primul plan cincinal s-a soldat cu un semieşec atât în industrie cât şi în domeniul agricol. Obectivele sale au fost atinse doar în unele domenii cum a fost de exemplu domeniul construcţiei de maşini, pe când în celelalte producţia nu a atins limitele stabilite. Un adevărat eşec a fost înregistrat în sectorul agricol. Au fost luate măsuri concrete pentru realizarea obiectivelor propuse, Stalin însuşi numind anul 1929 “anul marii cotituri”, adică anul când ţăranii au fost obligaţi să intre masiv în colhozuri. În 1930 au fost luate unele decizii importante la nivelul conducerii centrale: lichidarea “culăcimii” şi promovarea colectivizării forţate. Colectivizarea a avut urmări tragice pentru ţărănime: rechiziţionarea forţată a produsele agricole a generat foametea ce a avut consecinţe dramatice, în deosebi în anii următori, 1932 şi 1933. Conform unor surse numărul celor ce au murit ca rezultat direct al foamei variază între 10 şi 15 milioane de oameni. Stalin a fost nevoit să intervină pentru a redresa situaţia, fiind obligat să recunoască unele greşeli comise în procesul colectivizării public într-un articol intitulat «Ameţeala de pe urma succeselor ». Prin acest demers Stalin urmărea pe de o parte liniştirea spiritelor deoarece în unele regiuni ale ţării au fost înregistrate valuri de nemulţimiri care puteau evolua dar pe de altă parte era o acţiune tipică de manipulare a maselor cărora li se inducea ideea unui conducător infailibil, preocupat de soarta lor.
În U.R.S.S., în anii ‘30 s-a instaurat un sistem totalitar ce se sprijinea pe un puternic aparat represiv. “Represiunile” din rândul partidului, începute la sfârşitul anilor ‘20, au fost extinse la nivelul întregii ţări, fiind vizaţi toţi cetăţenii sovietici. Cei represaţi erau deportaţi în lagăre de reeducare prin munca, înfiinţate pentru prima oară în 1919, destinate adversarilor politici ai bolşevicilor. În anii ‘30 a fost creat “Gulag”-ul- Direcţia generală a lagărelor (Glavnoe Upravlenie Lagerei)-, termen folosit pentru a denumi sistemul represiv.
Stalin a creat în partid şi în stat o atmosferă de incertitudine şi nesiguranţă. La 1 decembrie 1934 a fost asasinat liderul organizaţiei de partid din Leningrad, Serghei Kirov. Stalin s-a folosit de această crimă, de altfel, organizată chiar de el, după cum demonstrează documentele, pentru a declanşa un val de represiuni. După masacrele din 1934-1935 Stalin devenine stăpânul absolut asupra partidului. În anii următori Uniunea Sovietică a fost cuprinsă de ceea ce se va numi “marea teroare”, ce a afectat întreaga populaţie şi a cărui dramatism a culminat cu procesele publice din anii 1937-1939. În 1937 a fost executat mareşalul Tuhacevski, împreună cu alţi şapte generali, eroi ai războiului civil, învinuiţi că au creat în armată o “conspiraţie gigantică”.
Conform unor estimări, în U.R.S.S. până în 1937 au fost represaţi peste 17 milioane de oameni, dintre care peste 10 milioane au murit în lagăre. Până în 1939 au mai fost represaţi alte 5-10 milioane, peste un million au fost împuşcaţi, alte două milioane au murit în lagăre.
Politica externă a Rusiei sovietice (U.R.S.S.) în anii 1921-1939.
În domeniul politicii externe guvernul sovietic urmărea ieşirea din izolarea politică şi economică. Au fost trimise note guvernelor S.U.A., Marii Britanii, Franţei, Italiei, Japoniei prin care îşi exprimau dorinţa de a colabora în domeniul economic. În aprilie 1922 Rusia sovietică a fost invitată să participe la Conferinţa internaţională de la Geneva, care, însă, s-a soldat cu eşec pentru ea, datorită pretenţiilor expuse şi refuzului de a-si asuma obligaţia de a achita datoriile guvernului ţarist.
Prima realizare în domeniul diplomatic a fost semnarea tratatului cu Germania, la 16 aprilie 1922, la Rapallo, prin care ambele părţi au renunţat la pretenţiile reciproce. În acest fel, sovieticii au ieşit din izolare iar germanii au încălcat prevederile Tratatului de la Versailles.
În 1924, guvernul sovietic a fost recunoscut de Marea Britanie, Franţa, Italia, Norvegia, Suedia, Austria, Danemarca, Grecia, Mexic, China, în 1925 de Japonia,
Raporturile cu Germania au fost deosebit de strânse, guvernul sovietic contribuind la refacerea şi întărirea forţelor armate germane. Deşi după 1933 ele s-au deteriorat, în august 1939 Stalin a răspuns la solicitarea lui Hitler de a semna un tratat de neagresiune. Tratatul a fost semnat la 23 august 1939, fiind însoţit de un Protocol adiţional secret, prin care au împărţit sferele de influenţă în Europa Răsăriteană.
În 1934 Uniunea Sovietică a fost admisă în Societatea Naţiunilor, unde s-a impus activ prin diverse propuneri privind organizarea unui sistem de securitate colectivă în Europa, promotor fiind Mixim Litvinov, ministrul al afacerilor străine.
Uniunea Sovietică a semnat în 1935 tratate de ajutor mutual cu Franţa şi Cehoslovacia. În 1938, cănd Cehoslovacia a fost sacrificată prin Acordul de la Munchen, Uniunea Sovietică nu şi-a respectat obligaţiile asumate privind sprijinul militar în cazul unei agresiuni.
Politica externă sovietică a avut un caracter duplicitar: pe de o parte urmărea stabilirea unor relaţii diplomatice cu statele europene şi respectarea obligaţiilor înscrise în tratate, pe de altă parte nu s-a dezis de tactica exportului de revoluţie, organizând şi întreţinând o amplă mişcare subversivă în aceste ţări.
Internaţionala Comunistă — stat major al revoluţiei mondiale
În organizarea mişcării subversive rolul primordial îl deţinea Internaţionala IlI-a Comunistă (Kominternul) ce trebuia să devină, în opinia organizatorilor, stat major al revoluţiei mondiale. Creată la Moscova, la 2 martie 1919, din iniţiativa lui Lenin, avea scopul de a organiza şi coordona grupurile şi partidele comuniste la nivel mondial, întreţinerea lor prin mijloace financiare. Toate aceste formaţiuni trebuiau să lupte pentru instaurarea dictaturii proletariatului în întreaga lume. Internaţionala Comunistă a acţionat în paralel cu diplomaţia sovietică dar pe alte căi: propagandă, organizarea acţiunilor subversive, destabilizarea ordinii în ţările europene, acte teroriste şi declanşarea insurecţiilor etc. A fost desfiinţată în 1943, drept dovadă a faptului că Uniunea Sovietică s-a dezis de aceste servicii şi va practica numai diplomaţia oficială. Pe de altă parte era o tactică de a înşela fostul inamic, pentru ai câştiga încrederea şi sprijinul necesar pentru a duce până la sfârşit războiul.


loading...