Global Rabota

marți, 11 aprilie 2017

UNIREA BASARABIEI CU REGATUL ROMAN

Tags

Criza Imperiului rus în urma revoluţiei din februarie-martie 1917 a condus la instaurarea unui climat politic propice afirmări mişcărilor de emancipare socială şi naţională pe întreg cuprinsul fostei „închisori a popoarelor". La 8/21 martie 1917, ziarul «Cuvânt moldovenesc», constatând cu bucurie răsturnarea ţarismului, spera ca „soarele ce răsare să ne deie o rază de lumină de slobozenie şi nouă moldovenilor, care am fost robi nevinovaţi mai bine de o sută de ani".
Afirmarea curentului revoluţionar naţional. Deja la 12/25 martie
1917,      la Chişinău a avut loc o întrunire a intelectualilor care au pus în discuţie problema constituirii unui partid naţional şi a elaborării programului său. În cadrul unei noi întruniri, la 19 martie, au fost dezbătute pe larg principiile ce urmau să stea la baza programului şi au fost desemnaţi Paul Gore, Pantelimon Halippa, A. Groapă, Petru Corobceanu şi Onisifor Ghibu drept membri ai comisiei de redactare a documentului respectiv.
La 2 aprilie[1] 1917, la Chişinău, s-a desfăşurat adunarea de constituire a Partidului Naţional Moldovenesc (PNM). Cei peste 40 de participanţi au votat proiectul programului şi au ales conducerea partidului. Preşedinte de onoare a fost desemnat Vasile Stroescu, Paul Gore a fost ales preşedinte, Vladimir de Herţa a devenit vicepreşedinte, iar Pan Halippa secretar general. La 9 aprilie, programul PNM a fost publicat în paginile ziarului «Cuvânt Moldovenesc», iar gazeta «5eccapa6cKaa WM3Hb» (Viaţa Basarabiei) l-a mediatizat în limba rusă în numărul din 15 aprilie.
Emanciparea spiritului naţional român s-a manifestat şi în afara provinciei, în unităţile armatei ruse în care fuseseră recrutaţi numeroşi basarabeni. Centrul cel mai reprezentativ a devenit oraşul Odesa, a cărui garnizoană avea nu mai puţin de 40 mii de moldoveni. Profitând de dispoziţiile guvernului provizoriu rus privitoare la extinderea libertăţilor şi drepturilor democratice inclusiv asupra militarilor, în martie 1917 soldaţii şi ofiţerii originari din Basarabia au organizat câteva adunări, care au condus la constituirea Partidului Progresist Moldovenesc (PPM), în fruntea căruia a fost ales ştabs-căpitanul Emanuil Catelly. La 12 aprilie, PPM dezbate şi aprobă programul PNM şi, constatând asemănarea obiectivelor, decide aderarea la Partidul Naţional Moldovenesc, proclamându-se secţie a acestuia.
În primăvara şi, mai ales, în vara anului 1917 s-a desfăşurat o activitate intensă pentru crearea de comitete naţionale în cadrul unităţilor militare din Odesa, Sevastopol, Nikolaev, Novo-Gheorghievsk şi într-un şir de unităţi ale Frontului român. Centrul de greutate a reţelei de comitete militare naţionale l-a reprezentat Sovietul de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni din Odesa, în fruntea căruia se afla Emanuil Catelly. Pe lângă acest soviet a fost organizată o şcoală în care militarii basarabeni studiau limba română, istoria şi geografia României. Absolvenţii erau trimişi apoi în diverse unităţi militare, precum şi în localităţile Basarabiei pentru a promova programul PNM.
În ziua de 18 aprilie / 1 mai, la Odesa, comitetul ostaşilor moldoveni a organizat un grandios miting la care au participat circa 10 mii de persoane. Manifestaţia s-a desfăşurat sub flamurile drapelelor roşii (revoluţionare) şi tricolore (naţionale), aceasta fiind probabil prima întrunire publică a basarabenilor însoţită de însemnul naţional.
În luna mai, comitetele militare naţionale au solicitat generalului Şcerbaciov, comandantul forţelor ruseşti de pe frontul românesc, autorizaţia pentru înfiinţarea unor unităţi moldoveneşti cu scopul menţinerii ordinii în Basarabia. A fost aprobată organizarea a 16 cohorte, cu câte 100 de ostaşi autohtoni (câte două cohorte pentru fiecare judeţ).
În scurt timp, prevederile programatice formulate de PNM, între care şi cea cu privire la acordarea autonomiei Basarabiei şi constituirea Sfatului Ţării (Dietei provinciale), au fost îmbrăţişate de diferite formaţiuni politice, profesionale şi culturale din ţinut.
Ceva mai târziu, în primele zile ale lunii iulie, s-a format Partidul eserilor moldoveni. Programul politic al partidului era asemănător programului Partidului eserilor din Rusia. În problema naţională eserii împărtăşeau ideile promovate de liderii Partidului naţional moldovenesc.
Între 10-13 (23-26) aprilie 1917 s-au desfăşurat lucrările Congresului Învăţătorilor din întreaga Basarabie, organizat cu sprijinul Comisiei şcolare moldoveneşti, recent instituită pe lângă Zemstva gubernială. În rezoluţia adoptată, participanţii de diverse etnii au decis introducerea învăţământului primar obligatoriu şi gratuit în limba maternă.
La 12-15 (25-28) mai 1917, Congresul învăţătorilor moldoveni din Basarabia a adoptat hotărâri referitoare la introducerea alfabetului latin în şcolile provinciei începând cu anul şcolar 1917-1918; organizarea unor cursuri de perfecţionare pentru cadrele didactice; transformarea, începând cu 1 septembrie 1917, a şcolilor ruseşti din localităţile rurale cu populaţie majoritară românească în „şcoale moldoveneşti"; înfiinţarea unor şcoli româneşti în urbele provinciei; întemeierea unui liceu de băieţi şi a unuia de fete, cu limba română de predare, „în Chişinău şi în ţinuturile unde moldovenii sunt în majoritate"; la „Universitatea din Odesa şi la cea din Kiev să se deschidă câte o catedră de limba, literatura şi istoria moldovenească, până când se va înfiinţa o universitate la Chişinău".
Aceste deziderate au fost traduse în viaţă, în mare parte, în perioada ce a urmat. În acest scop, Comisia şcolară moldovenească a organizat, în vara anului 1917, cursuri de limbă şi istorie românească pentru cadrele didactice, facilitând naţionalizarea învăţământului. O constatare interesantă despre această recalificare ne-a lăsat-o istoricul bucovinean Ion Nistor: „Lecţiile de istorie le făceam eu pentru sutele de auditori pe care nu-i mai încăpea sala eparhială. Aveam mare mulţumire sufletească văzând cum dăscălimea basarabeană urmărea cu vădit interes faptele războinice ale trecutului care până atunci îi fuseseră cu intenţii ascunse de stăpânirea străină".
La 3/16 iunie 1917, zemstva gubernială a Basarabiei a votat trecerea gimnaziilor şi seminarelor teologice la instruirea în limba română. De asemenea, s-a decis alocarea a 50 mii de ruble pentru cursurile de perfecţionare ale cadrelor didactice, precum şi 9 mii de ruble pentru organizarea catedrei de limba şi literatura română la Universitatea din Odesa.
La 12/25 iunie 1917, mai mulţi intelectuali basarabeni au constituit Societatea culturală moldovenească, în frunte cu Paul Gore. Aceasta a primit ajutor financiar de la zemstva gubernială (10 mii ruble) şi de la cea din judeţul Orhei (trei mii ruble). La 8 septembrie Societatea a inaugurat prima tipografie românească cu caractere latine.
Între timp, ucrainenii aflaţi în căutarea identităţii lor politico-teritoriale au înaintat, în iunie 1917, pretenţii asupra Basarabiei. Din aceste considerente, populaţia provinciei a început să se pronunţe cu o mai mare fermitate pentru autonomia ţinutului. Astfel, la 29 iunie (12 iulie) 1917, zemstva judeţului Chişinău s-a pronunţat pentru autonomia Basarabiei, condamnând cu vehemenţă planurile anexioniste ale Radei Centrale de la Kiev. O altă adunare, convocată la Chişinău la 16 iulie 1917, la care au participat reprezentanţi ai diverselor organizaţii politice, naţionale, profesionale şi administrative, a adoptat o hotărâre de a se opune în mod energic tendinţelor respective şi a desemnat o comisie cu scopul de a pregăti constituirea unui organ legislativ al Basarabiei.
Treptat, pe măsura sporirii rezistenţei forţelor exponente ale politicii Petrogradului în ţinut faţă de revendicările legitime ale populaţiei române majoritare, în avangarda mişcării de emancipare naţională s-au situat organizaţiile militarilor basarabeni. Organizaţi, disciplinaţi, aflaţi sub influenţa diverselor ideologii politice ale timpului, soldaţii şi ofiţerii români basarabeni s-au implicat activ în viaţa politică. Reprezentanţii comitetelor militare naţionale moldoveneşti, întrunindu-se la Chişinău, au format, la 23 iulie 1917, Comitetul Executiv Central Militar Moldovenesc (CECMM), în frunte cu sublocotenentul Gherman Pântea. Din septembrie 1917, va fi editat ziarul «Soldatul moldovan» - organ al CECMM. în vara anului 1917, Comitetul Executiv Central Militar Moldovenesc a trimis la Kiev o telegramă în care îşi exprima indignarea şi opoziţia faţă de tentativele Radei Centrale de a încorpora Basarabia în cadrul Ucrainei: „Basarabia, pe baza drepturilor istorice, etnografice, pe baza obiceiurilor sale deosebite şi a situaţiei economice, are dreptul imprescriptibil pentru o completă autonomie".
În urma solicitărilor CECMM, Guvernul Provizoriu a acceptat numirea lui Vladimir Cristi în funcţia de comisar gubernial şi a lui Ion Inculeţ în cea de comisar gubernial adjunct. La fel, datorită demersurilor organizaţiei militarilor basarabeni, zemstva gubernială a adoptat hotărârea referitoare la înfiinţarea şcolilor cu limba maternă de predare în localităţile româneşti din Basarabia.
În Rusia, însă, situaţia scăpa treptat de sub controlul Guvernului Provizoriu, a cărui autoritate era contestată de forţe cu opţiuni deseori opuse ca, de pildă, bolşevicii, menşevicii, monarhiştii, mişcările naţionale etc. Anarhia a devenit o stare obişnuită în multe dintre unităţile ruseşti, aflate pe front sau în spatele acestuia. Propaganda pacifistă a bolşevicilor, care prindea rădăcini în condiţiile unui război interminabil şi sângeros, a făcut ca soldaţii armatei ruse - cu miile - să abandoneze poziţiile, în dorinţa firească de a ajunge acasă. Acest fenomen de masă a făcut ca
Basarabia, aflată în imediata apropiere a frontului, să fie traversată de grupuri numeroase de militari care - înfometaţi şi fără bani - operau diverse jafuri, devastări, incendieri, violenţe etc. Astfel, la 20 august 1917, la Chişinău, au fost asasinaţi de către un grup de soldaţi bolşevizaţi din armata rusă cunoscuţii militanţi pentru drepturile românilor basarabeni avocatul Simeon Murafa şi inginerul Andrei Hodorogea.
În condiţiile în care reprezentanţii Guvernului Provizoriu în Basarabia nu reuşeau să pună capăt haosului instaurat în provincie în vara-toamna anului 1917, Comitetul Central Militar Executiv Moldovenesc a decis convocarea la Chişinău a Primului congres al militarilor moldoveni din întreaga Rusie. Lucrările congresului, cu 14 chestiuni pe ordinea de zi, s-au desfăşurat în zilele de 20-27 octombrie (3-10 noiembrie) 1917. în ziua de 21 octombrie, participanţii, „având în vedere cultura naţională a neamului moldovenesc şi trecutul lui şi plecând de la principiul revoluţiei că fiecare norod are dreptul să-şi hotărască soarta lui", au proclamat, în unanimitate, autonomia teritorială şi politică a Basarabiei, în cadrul Republicii Federative Ruse. Congresul a revendicat ca în componenţa Guvernului Provizoriu să fie acceptat un reprezentant al Basarabiei. La 23 octombrie, s-a adoptat decizia Despre organul Sfatului Ţării, instituţie legislativă supremă ce urma a fi compusă din 120 de deputaţi, din care 84 români (70%) şi 36 reprezentanţi ai altor etnii conlocuitoare (30%). În plus, 10 locuri au fost rezervate românilor din stânga Nistrului. Biroul electoral, constituit din rândul participanţilor la întrunire, a purces, cu sprijinul cohortelor moldoveneşti, la organizarea alegerilor. Potrivit tabelului electoral, întocmit de biroul de organizare (preşedinte Vasile Ţanţu, vicepreşedinţi Gherman Pântea şi Vitalie Zubac, secretar Ştefan Holban), Sfatul Ţării urma să cuprindă 150 de membri, reprezentanţi ai diverselor partide, grupări sociale şi ai grupurilor etnice, respectându-se ponderile stabilite (70/30). În final, numărul deputaţilor revenit fiecărei naţionalităţi a fost următorul: 105 români, 15 ucraineni, 14 evrei, 7 ruşi, 2 bulgari, 2 găgăuzi, 2 germani, 1 polonez, 1 armean, 1 grec.
Basarabia autonomă. Biroul de organizare a Sfatului Ţării, în şedinţa din 20 spre 21 noiembrie 1917, l-a desemnat pe Ion Pelivan drept candidat pentru funcţia de preşedinte al Sfatului Ţării. Cunoscut ca unionist convins, care „va căuta să ducă Basarabia la Prut, spre România, unde evreii şi ţăranii nu au nici un fel de drepturi", candidatura fruntaşului moldovean nu


a fost agreată de reprezentanţii minorităţilor şi membrii aşa numitei fracţiuni ţărăneşti. în cele din urmă, la propunerea aceluiaşi Pelivan, Biroul s-a oprit asupra persoanei lui Ion Inculeţ.
În prima şedinţă a Sfatului Ţării, din 21 noiembrie 1917, care a fost inaugurată prin intonarea cântecelor Deşteaptâ-te, române şi Pe-al nostru steag, în prezenţa tricolorului arborat pe clădire, preşedinte al acestui organism a fost ales Ion Inculeţ. Astfel, prin desemnarea lui Inculeţ, comisar gubernial adjunct, în funcţia de preşedinte al Sfatului Ţării, şi, puţin mai târziu, a lui Vladimir Cristi, comisar gubernial, în guvernul de la Chişinău, s-a produs transferul autorităţii Guvernului Provizoriu în mâinile noilor structuri de putere ale Basarabiei.
Proclamarea Republicii Populare[2] Moldoveneşti la 2 decembrie 1917 a fost unul dintre primii paşi serioşi pe care i-a întreprins Sfatul Ţării. Motivele care i-au determinat pe liderii de la Chişinău să proclame suveranitatea Basarabiei „în componenţa Republicii Federative Democratice Ruse" au fost următoarele: a) prăbuşirea imperiului ţarist şi instabilitatea puterii centrale; b) constituirea, în cadrul Federaţiei Ruse, a republicilor democratice naţionale pe baza principiului autodeterminării popoarelor; c) proclamarea suveranităţii Ucrainei; d) prezenţa masivă, încă, în Basarabia a trupelor ruseşti, în mare parte bolşevizate. Discuţii aprinse au fost purtate pe marginea chestiunii cum să fie denumită republica: «Moldovenească» sau «Basarabeană»? Reprezentanţii partidelor socialiste şi ai minorităţilor (C. Misirkov, Ştern ş. a.) susţineau că aceasta trebuie să poarte numele de «Basarabeană». La rândul lor, deputaţii majoritari, grupaţi în cadrul Blocului Moldovenesc, bazându-se pe temeiuri istorice, au pledat pentru o republică «Moldovenească».
În Declaraţia Sfatului Ţării din 2 decembrie 1917 a fost schiţată în linii mari politica internă şi externă ce urma să fie promovată de tânăra republică prin intermediul organului său legislativ suprem - Sfatul Ţării - şi al celui executiv - Consiliul Directorilor Generali. Programul anunţat în declaraţie prevedea: alegerea pe baza votului universal a Adunării Naţionale şi a organelor de administrare locală; transferarea egalitară şi fără despăgubire a pământului în folosire ţăranilor; introducerea zilei de lucru de 8 ore; consolidarea drepturilor şi libertăţilor cucerite în timpul


revoluţiei democratice (libertatea cuvântului, presei, confesiunilor, întrunirilor, grevelor etc.); anularea pedepsei capitale; asigurarea drepturilor minorităţilor etnice în cadrul unor autonomii culturale; naţionalizarea învăţământului; organizarea forţelor armate naţionale; încheierea unei păci fără anexiuni şi contribuţii, în înţelegere cu toţi aliaţii.
Peste câteva zile a fost format primul guvern al Republicii Democratice Moldoveneşti. Discuţiile din parlament, privind formarea executivului, s-au desfăşurat în cadrul a două şedinţe: din 5 şi 7 decembrie 1917. În şedinţa din 5 decembrie a fost ales doar Preşedintele Consiliului Directorilor Generali. Această funcţie i-a revenit lui Pantelimon Erhan, care şi-a asumat totodată şi postul de Director general al agriculturii. Ceilalţi directori generali, membri ai guvernului, au fost desemnaţi în şedinţa din 7/8 decembrie. Director general la Interne a devenit Vladimir Cristi; Teofil Ioncu, director general la Finanţe; Ştefan Ciobanu, la Învăţământ; Nicolae Bosie-Codreanu, director general al Căilor Ferate, Poştei, Telegrafului şi Telefonului; Teodosie Cojocaru, director general de Război şi Marină; Mihail Savenko, director general al Justiţiei şi Cultelor; Veniamin Grunfeld, director general al Industriei, Comerţului şi Muncii; Ion Pelivan, director general de Externe. De problemele culturii urma să se ocupe Ştefan Ciobanu, dat fiind faptul că acestea erau strâns legate de cele ale învăţământului. V. Podvinski şi-a preluat funcţia de director general al Controlului de Stat ceva mai târziu. În cabinetul nou format, trei locuri din cele zece au revenit reprezentanţilor minorităţilor naţionale, fapt menţionat în mod special de către P. Erhan. Aceştia erau ucrainenii M. Savenko şi V. Podvinski şi evreul V. Grunfeld.
După proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti, în teritoriu au fost luate anumite măsuri referitoare la reorganizarea administrativă. Acestea s-au dovedit a fi însă puţin eficiente pentru consolidarea organelor locale ale puterii de stat, care continuau să fie reprezentate de către zemstve. Pe de altă parte, situaţia tensionată nu permitea realizarea unor schimbări radicale în ceea ce priveşte crearea de noi organe locale ale puterii de stat. Practic, totul s-a redus la faptul că vechile cadre din organele administrative locale au fost pur şi simplu obligate să depună jurământ Sfatului Ţării şi tinerei Republici Democratice Moldoveneşti.
Totodată, profitând de fragilitatea tânărului stat, s-au activizat unele forţe centrifuge, care urmăreau dezintegrarea teritorială a Basarabiei.
Astfel, la 16 decembrie 1917, în zemstva judeţului Cetatea Albă, unii reprezentanţi ai populaţiei minoritare, îndemnaţi de emisarii Radei Centrale de la Kiev, s-au pronunţat pentru „alipirea" judeţului la Ucraina. Această decizie (care nu a fost sprijinită de consilierii moldoveni şi germani) a fost confirmată şi în adunarea lărgită a zemstvei din 16/29 ianuarie 1918.
După ce Sfatul Ţării a proclamat autonomia, la Iaşi au plecat, pe ascuns, Ion Pelivan, Vasile Ţanţu şi Onisifor Ghibu pentru a discuta cu oficialităţile române modalităţile de menţinere a ordinii în Basarabia şi posibilităţile de acordare a unui ajutor financiar şi logistic din partea României. Liderii basarabeni s-au întâlnit, la 4-5 decembrie (st. n.), cu generalul Constantin Presan, şeful Marelui Stat Major, Alexandru Constantinescu, ministrul de Interne, şi cu Ion I. C. Brătianu, preşedinte al Consiliului de Miniştri. Reprezentanţii guvernului au arătat că, aflându-se sub presiunea, pe de o parte, a forţelor militare ale Puterilor Centrale şi, pe de altă parte, a anarhiei revoluţionare din armata rusă, nu pot acorda basarabenilor un ajutor substanţial. Brătianu i-a sfătuit să se adreseze ambasadorului francez Charles St. Aulaire. Acesta a ascultat solicitările de asistenţă privind restabilirea ordinii în Basarabia, precum şi de trimitere a unor instructori militari francezi pentru unităţile militare moldoveneşti, promiţând să organizeze o nouă întâlnire după ce se va consulta cu ceilalţi reprezentanţi ai Aliaţilor.
La 12 decembrie 1917 (st. n.), ambasadorul francez raporta la Paris că, împreună cu generalul Berthelot, şeful Misiunii Militare Franceze în România, a decis să pună la dispoziţia Sfatului Ţării instructori militari speciali pentru organizarea „armatei naţionale moldoveneşti".
Mărturiile reprezentanţilor Antantei confirmă faptul că intenţiile iniţiale ale Sfatului Ţării constau în obţinerea unui ajutor în organizarea forţelor militare naţionale şi nu în introducerea unor „trupe străine". Însă, după întoarcerea delegaţiei la Chişinău, situaţia a început să se deterioreze într-un ritm galopant. La 5/18 decembrie, în cadrul unor dezbateri furtunoase, Sfatul Ţării a conştientizat necesitatea luării rapid a unor măsuri concrete pentru combaterea anarhiei. În consecinţă, la 8/21 decembrie, guvernul basarabean a delegat doi reprezentanţi, Ion Pelivan, Directorul de Externe, şi Vladimir Cristi, Director de Interne, pentru a pleca la Iaşi. Această a doua delegaţie s-a aflat în capitala moldoveană o săptămână, având întâlniri cu liderii români şi reprezentanţii Antantei.
Pelivan şi Cristi i-au specificat baronului Carlo Fasciotti, ministrul Italiei la Iaşi, că „noul stat intenţionează să lucreze în deplin acord cu Antanta (...). Ei au spus că Basarabia intenţionează să rămână unită cu restul Rusiei prin intermediul relaţiei federale". Generalul Berthelot menţiona că delegaţii basarabeni i-au solicitat să facă uz de influenţa sa pentru a-i ajuta să restabilească ordinea în Basarabia şi să instaureze controlul asupra arterelor de circulaţie. Pelivan a arătat generalului Şcerbaciov şi ambasadorului St. Aulaire că dintre toate unităţile basarabene, doar un singur regiment era loial Sfatului Ţării şi, din acest motiv, se impunea organizarea cât mai urgentă a armatei naţionale. Până la constituirea acesteia, I. Pelivan a propus să se apeleze la ajutorul cehilor, sârbilor sau ucrainenilor. St. Aulaire a arătat că unităţile cehilor şi ale sârbilor au alte obiective strategice şi resping ideea implicării în operaţiuni de pază şi poliţie pe teritoriul Rusiei, iar unităţile ucrainene abia se organizează şi nu sunt capabile să îndeplinească misiuni în Basarabia. Ambasadorul francez a propus să se apeleze fie la serviciile armatei române, fie la formaţiunile militare ale foştilor prizonieri transilvăneni, constituite la Kiev. S-a ajuns la concluzia că ultima variantă este cea mai bună, deoarece transilvănenii îmbrăcaţi în uniforme ruseşti nu vor provoca opoziţia deschisă a bolşevicilor sau frământări în rândul populaţiei. La întoarcere, la 16/29 decembrie, Berthelot i-a asigurat că este întru totul de acord cu planurile guvernului basarabean de a restabili ordinea în provincie. În gara Socola de lângă Iaşi, însă, I. Pelivan şi Vl. Cristi au fost arestaţi de către bolşevici, care i-au acuzat de faptul că vor să introducă trupele române în Basarabia. În urma intervenţiei autorităţilor române, demnitarii basarabeni au fost eliberaţi.
La Chişinău, membrii Fracţiei ţărăneşti au declanşat un conflict cu reprezentanţii Blocului Moldovenesc, acuzându-i pe aceştia din urmă că vor să introducă trupe române în Basarabia. Ion Inculeţ s-a văzut obligat să intervină şi să declare în plen că „Sfatul Ţării, al cărui preşedinte sunt, nu admite decât o unire strânsă cu Republica Democratică Rusă, după cum face dovadă declaraţia Parlamentului. Este absolut evident că zvonurile despre aşa zisa «orientare românească» sunt mincinoase şi nu prezintă nici un temei. Şi mai departe: separatism în Basarabia nu există, mai cu seamă separatism spre România".
Manifestarea tendinţelor centrifuge în zone mărginaşe ale provinciei, pretenţiile teritoriale emise de autorităţile naţionaliste de la Kiev şi de cele bolşevice de la Petrograd, anarhia promovată de soldaţii ruşi bolşevizaţi, precum şi contingentul redus numeric sau bolşevizat al trupelor naţionale (aşa numitele „cohorte moldoveneşti") puneau în pericol existenţa noilor organisme statale din Basarabia. În şedinţa închisă a forului legislativ basarabean din 22-23 decembrie 1917 (4-5 ianuarie 1918) au fost exprimate diverse puncte de vedere asupra modalităţilor de apărare a Republicii Democratice Moldoveneşti, pentru ca în cele din urmă să fie acceptată propunerea fracţiunii minorităţilor de a acorda executivului dreptul de liberă iniţiativă („carte blanche").
În conformitate cu împuternicirile acordate de Sfatul Ţării, la 22 decembrie (st. v.), P. Erhan, şeful guvernului, V. Cristi şi I. Pelivan, directorii generali de Interne şi de Externe, au trimis generalului Dimitrie Şcerbaciov o telegramă, solicitându-i „să trimită imediat trupe de încredere de orice naţionalitate la dispoziţia Directorului General de Război pe o durată ce va fi stabilită de Sfatul Ţării". Totodată, un apel telegrafic similar a fost adresat ministrului de Război al României, cerundu-i-se „trimiterea la Chişinău a unui regiment ardelenesc cu posibilă urgenţă". Ministrul Constantin Iancovescu a aprobat această cerere şi a ordonat ca regimentul constituit la Kiev din militarii transilvăneni, căzuţi în prizonieratul armatei ruse, şi care urma să se deplaseze pe Frontul român, să staţioneze în apropierea Chişinăului pentru a fi repartizat pentru paza depozitelor de furaje şi alimente din Basarabia.
Textul telegramei adresate ministrului Iancovescu a servit ca pretext pentru dezlănţuirea unui atac frontal împotriva exponenţilor intereselor populaţiei autohtone în Sfatul Ţării şi în Consiliul Directorilor Generali. Aceste acţiuni erau dirijate, în particular, de Secţia de front a Rumcerod- ului (Comitetul Executiv Central al Sovietelor de pe Frontul Român, ale Flotei Mării Negre şi Regiunii Odesa), instalată la 28 decembrie 1917 (st. v.) în capitala provinciei. Organismul respectiv, urmărind instaurarea regimului bolşevic în ţinut, a reuşit, printr-o abilă propagandă antiromânească, să mobilizeze împotriva Sfatului Ţării unităţile ruse, dislocate în centrul Basarabiei. În Chişinău şi în alte localităţi au fost difuzate proclamaţii în care liderii Sfatului Ţării erau acuzaţi de faptul că „au vândut Basarabia României, care va instala ţarismul românesc".
Pornind de la necesitatea clarificării situaţiei, chestiunea cu privire la modalităţile de asigurare a securităţii ţinutului a fost pusă pe agenda Sfatului Ţării în şedinţele din 27 şi 28 decembrie (9-10 ianuarie). Cu majoritate de voturi a fost adoptată rezoluţia Blocului Moldovenesc şi a reprezentanţilor minorităţilor etnice cu privire la confirmarea încrederii în Consiliul Directorilor şi la acordarea în continuare a dreptului de „carte blanche".
La 29 decembrie 1917 (st. v.), Sfatul Ţării a desemnat două delegaţii oficiale, dintre care prima era împuternicită să reprezinte interesele republicii la tratativele de pace de la Brest-Litovsk, iar cealaltă urma să se deplaseze la Kiev, pentru a încheia un tratat de asistenţă politică, economică şi militară cu Ucraina.
Între timp, bolşevicii au reuşit treptat să acapareze funcţiile de conducere în mai multe soviete locale. La Chişinău, pe lângă existenţa unui soviet bolşevizat, situaţia s-a agravat de pe urma acţiunilor Secţiei de front a Rumcerod-ului. Abandonând misiunea asigurării retragerii unităţilor militare ruseşti demobilizate de pe Frontul român, acest organism, în colaborare cu sovietele, a pregătit o rebeliune în vederea răsturnării puterii Sfatului Ţării şi a Consiliului Directorilor Generali. Bolşevicii contau atât pe sprijinul populaţiei (pe care comuniştii o păcăleau cu promisiuni privind împărţirea pământului şi instaurarea libertăţilor democratice), cât şi pe forţa militară a trupelor ruseşti din Basarabia şi a soldaţilor care se retrăgeau de pe front. Aceştia din urmă au incendiat şi prădat numeroase localităţi dintre Prut şi Nistru. „S-au prăpădit sute de mii de puduri de pâine pregătită pentru oaste şi locuitori. Averea întreagă a norodului se pradă şi se risipeşte", se arăta în Apelul comisarilor naţionali militari[3] de pe frontul român. La 1/14 ianuarie 1918, Comitetul executiv moldovenesc al sovietului deputaţilor soldaţi, marinari şi ofiţeri din peninsula Crimeii era informat de la Chişinău: „Situaţia Republicii noastre este foarte grea. Armata rusă sedentară şi acea care trece provoacă o teribilă anarhie. Tot timpul delegaţii ţărăneşti vin cu cereri de ajutor. Ultimele ştiri: judeţul Cahul s-a adresat direct Cartierului (generalului Şcerbaciov - n. n.) cerând armată fie şi română. Chilia devastată ... În judeţe se distrug depozitele de cereale. Calea ferată părăsită de paza rusă". Şi exemplele pot continua ...
La 3/16 ianuarie 1918, fracţiunea socialistă, care urmărea discreditarea curentului naţional din Sfatul Ţării şi modificarea raportului de forţe în cadrul forului legislativ basarabean în favoarea sa, a anunţat retragerea din componenţa instituţiei reprezentative a ţinutului. Reprezentanţii formaţiunilor de stânga promovau ideea potrivit căreia în Basarabia „vor veni românii ca să le ia pământul obţinut în timpul revoluţiei, libertăţile cucerite după un veac de strădanii". Totodată, guvernul sovietic a adresat, în aceeaşi zi, o notă ultimativă guvernului român, care luase măsuri drastice împotriva trupelor bolşevizate de pe teritoriul Vechiului Regat. Acest gest politic a fost interpretat de exponenţii regimului din Chişinău ca declaraţie de război împotriva statului român.
Elementele unioniste din Basarabia au nimerit într-o situaţie dificilă. Trupele ruse şi ucrainene bolşevizate controlau deja, de la 1/14 ianuarie, o parte însemnată a capitalei. G. Lucasievici, consulul general al României la Odesa, raporta ulterior autorităţilor române că încă din 4/17 ianuarie 1918 maximaliştii (bolşevicii) din Chişinău au ocupat gara oraşului şi comandamentul garnizoanei. Din iniţiativa guvernului de la Petrograd, aici a fost înfiinţat un cartier militar. În jurul acestui organism s-au adunat unele unităţi ruse demoralizate, puse pe jafuri şi asasinate. Acţiunile acestora erau îndreptate împotriva populaţiei autohtone, cât şi contra unităţilor româneşti trimise în sprijinul Republicii Democratice Moldoveneşti.
În consecinţă, în dimineaţa zilei de 6/19 ianuarie, unităţile militare ruse au atacat şi au luat în prizonierat regimentul transilvănean de la Kiev, ajuns în noaptea respectivă (ora 2) în gara de la Chişinău pentru a executa ordinul ministrului de Război al României, din 24 decembrie 1917. Voluntarii ardeleni vor fi eliberaţi abia la 9 ianuarie. De asemenea, bolşevicii au arestat membrii Comisiei interaliate de aprovizionare în Basarabia (între care şi pe maiorul Lucaşevici, reprezentantul României pe lângă executivul basarabean), au jefuit casa de bani a acestei instituţii de circa 2 milioane ruble şi şi-au anunţat intenţia de a lua măsuri dure contra Sfatului Ţării, acuzat de colaborare cu guvernul român.
Mulţi dintre deputaţii Sfatului Ţării şi membrii Consiliului Directorilor Generali au fost nevoiţi să se ascundă de teroarea bolşevică, unii fiind chiar arestaţi. În zilele de 6 şi 7 ianuarie, membrii Blocului Moldovenesc au ţinut câteva întruniri secrete, hotărând trimiterea unor delegaţi la Iaşi pentru a urgenta deplasarea armatei române în Basarabia. S-a emis şi ideea refugierii deputaţilor din Sfatul Ţării la Iaşi, unde să se proclame continuarea lucrărilor acestui for superior.
Conflictul iniţiat de forţele bolşevice a împiedicat plecarea delegaţiei basarabene la Brest-Litovsk (fapt la care contribuiseră anterior şi reprezentanţii Blocului Moldovenesc). Cealaltă solie, însă, a reuşit să ajungă la Kiev. Ucraina, ameninţată ea însăşi de pericolul unei confruntări armate cu regimul bolşevic, nu a fost în stare să acorde asistenţa necesară Republicii Moldoveneşti în lupta contra anarhiei şi terorii. Pe de altă parte, la 2/15 ianuarie 1918, generalul Coandă, trimisul special al guvernului român, a obţinut asigurări de la guvernul Ucrainei că acesta nu se va opune unirii Basarabiei cu România, ci chiar o va susţine, dacă va fi necesar.
În aceste condiţii vitrege, Ion Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării, şi Pantelimon Erhan, şeful executivului, au fost constrânşi să accepte convorbiri directe cu reprezentanţii Secţiei de Front şi ai Sovietului de Deputaţi ai Soldaţilor şi Muncitorilor din Chişinău şi, sub presiunea forţei, să semneze o telegramă de protest, adresată guvernului român şi ambasadei franceze de la Iaşi, împotriva intrării trupelor române pe teritoriul Basarabiei. Telegrama nu a ajuns la destinaţie, fiind reţinută de telegrafistele devotate Blocului Moldovenesc. În acelaşi timp, bolşevicii au revendicat ca din guvern să fie îndepărtaţi unioniştii. Drept urmare, în ziua de 7 ianuarie, sub semnătura lui P. Erhan, au fost date publicităţii demisiile directorilor generali Ion Pelivan, Vladimir Cristi şi Nicolae Codreanu. Ba mai mult, Pantelimon Erhan şi Gherman Pântea (care ţinea locul colonelului Teodosie Cojocaru, directorul general de război) au fost nevoiţi să ordone „armatei moldoveneşti" să părăsească cazărmile şi să iasă la luptă împotriva „duşmanului".
Sfatul Ţării, în pofida ameninţărilor cu represalii, şi-a continuat activitatea pe tot parcursul zilelor ce au succedat incidentului din 6/19 ianuarie, încercând să găsească căile de depăşire a situaţiei de criză. Deputaţii din Blocul Moldovenesc majoritar, privaţi de posibilitatea de a se pronunţa liber în şedinţele Sfatului Ţării, deoarece erau ameninţaţi cu exterminarea de către soldaţii ruşi, s-au întrunit în noaptea de 7 (20) ianuarie 1918 într-o consfătuire secretă. S-a adoptat decizia de a trimite la Iaşi, pe căi diferite, trei delegaţii care să solicite ajutor armat guvernului român. Delegaţia condusă de Ion Pelivan, Directorul de Externe al republicii, a ajuns la Iaşi pe 9/22 ianuarie şi a cerut Consiliului de miniştri al României trimiterea trupelor în Basarabia. Decizia guvernului român cu privire la introducerea armatei în Basarabia a fost aprobată de reprezentanţii puterilor aliate şi de generalul rus Şcerbaciov, interesaţi deopotrivă în asigurarea ordinii în ţinut şi în conservarea posibilităţilor de aprovizionare cu scopul menţinerii în continuare a capacităţii de luptă a trupelor române.
În zorii zilei de 10/23 ianuarie, divizia generalului Broşteanu, îmbarcată în eşaloane, a luat calea vechii provincii româneşti. La 12/25 ianuarie, în gara Călăraşi, la cartierul diviziei s-a prezentat o delegaţie din partea Sfatului Ţării şi a Sovietelor din Chişinău (Ion Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării, un deputat din partea fracţiei ţărăneşti, un deputat din partea muncitorilor, un delegat din partea Sovietului de deputaţi ai mateloţilor şi unul din partea Sovietului de deputaţi ai soldaţilor moldoveni). Aceştia au cerut să fie informaţi cu privire la cauza şi scopul venirii trupelor române în Basarabia şi dacă este inevitabilă intrarea armatei în Chişinău. Generalul Ernest Broşteanu a prezentat mandatul trupelor sale şi a cerut ca membrii delegaţiei să solicite bolşevicilor retragerea totală din Basarabia pentru a se evita ciocnirile armate.
În seara zilei de 13/26 ianuarie, trupele române şi-au făcut intrarea în Chişinău, care fusese părăsit de unităţile ruse încă din 11 ianuarie. Totuşi, anumite grupări bolşevice au opus o rezistenţă îndârjită la Bender, Bălţi, Cetatea Albă ş. a. Până la începutul lunii martie, armata română a instaurat ordinea în întreg ţinutul, cu excepţia judeţului Hotin şi a unei părţi din judeţul Bălţi, intrate în zona austro-germană de administrare. Rada Centrală de la Kiev, aflată în pragul căderii, a adus la cunoştinţa generalului Coandă bucuria prilejuită de succesele românilor şi alungarea bolşevicilor din Basarabia.
Totuşi, în rândul membrilor Sfatului Ţării existau deputaţi (din rândul socialiştilor, fracţiei ţărăneşti şi minorităţilor etnice) care considerau armata română şi România însăşi un pericol la adresa cuceririlor revoluţionare, a libertăţilor democratice şi a împroprietăririlor ţărăneşti din anul 1917. În şedinţa din 14/27 ianuarie 1918, mai mulţi membri ai Blocului Moldovenesc au acuzat guvernul de incapacitate politică, de lipsă de fermitate în luarea unor măsuri împotriva anarhiei, iar alţii l-au acuzat şi de faptul că nu a negociat condiţiile aflării armatei române pe teritoriul republicii, cerând demiterea în bloc a executivului. În urma criticilor dure, Pantelimon Erhan şi-a dat demisia din fruntea executivului.
A doua zi (15/28 ianuarie), în faţa deputaţilor s-a prezentat generalul Ernest Broşteanu, care a salutat Republica Moldovenească şi a menţionat că scopul armatei române, după alungarea trupelor bolşevice, se reduce la asigurarea pazei depozitelor cu provizii şi a ordinii în Basarabia şi nu se va amesteca în problemele interne ale acesteia.
În şedinţa din 16/29 ianuarie, membrii Sfatului Ţării, care fuseseră desemnaţi din partea Sovietului de deputaţi ai muncitorilor, au anunţat că se retrag din componenţa forului legislativ deoarece ei doresc să fie mai legaţi de revoluţia rusă, iar Sfatul Ţării este compus din prea mulţi moldoveni şi burghezi, care nu au împroprietărit ţărănimea şi, în plus, au invitat armata română în Basarabia.
În zilele de 18-21 ianuarie (31 ianuarie - 3 februarie st. n.) şi-a desfăşurat lucrările Congresul al III-lea gubernial al ţăranilor din Basarabia, la care au participat doar 118 din numărul total de 384 delegaţi. La acest congres, ţărănimea română a fost reprezentată într-un număr inferior faţă de delegaţii care reprezentau minorităţile naţionale. Unii delegaţi, reprezentanţi ai etniilor conlocuitoare, au atacat Sfatul Ţării şi s-au pronunţat vehement împotriva prezenţei armatei române în ţinut. Cu toate acestea, congresul a ales noi deputaţi în Sfatul Ţării (ale căror mandate au fost validate de către forul superior al Basarabiei la 26 ianuarie), care au completat Fracţiunea parlamentară ţărănească - a doua ca importanţă după Blocul Moldovenesc.
Basarabia independentă. După aflarea ştirii privitoare la proclamarea, la 9/22 ianuarie 1918, a independenţei Republicii Populare Ucrainene, la Chişinău a fost convocată de urgenţă, în ziua de 15/28 ianuarie, o şedinţă comună a Consiliului Directorilor Generali şi a prezidiului Sfatului Ţării, în cadrul căreia s-a luat hotărârea de a adopta o soluţie similară.
În ziua de 16 ianuarie, guvernul a fost reorganizat, în fruntea acestuia fiind desemnat Daniel Ciugureanu, doctor în medicină. Blocul Moldovenesc a lansat ideea înlocuirii şi a preşedintelui Sfatului Ţării, Ion Inculeţ, cu Ion Pelivan. În urma discuţiilor propunerea a fost retrasă.
La 22 ianuarie (4 februarie st. n.), Sfatul Ţării a desemnat o comisie, compusă din 21 de deputaţi, cu misiunea de a redacta declaraţia de independenţă, şi a decis, la propunerea deputatului Ion Buzdugan, ca declaraţia să fie făcută publică în ziua unirii Moldovei şi Ţării Româneşti. Drept urmare, în noaptea de 23/24 ianuarie 1918 (st. v.), Sfatul Ţării a adoptat în unanimitate declaraţia cu privire la proclamarea independenţei Republicii Democratice Moldoveneşti. Preşedinte al Republicii Democratice Moldoveneşti a fost desemnat Ion Inculeţ, iar Ion Buzdugan a fost ales secretar al Sfatului Ţării. În fruntea Consiliului de Miniştri a fost numit din nou Daniel Ciugureanu.
Astfel, Basarabia a ieşit şi de jure din componenţa Rusiei. Independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti a fost recunoscută de guvernul român de la Iaşi. Duiliu Zamfirescu, comisar regal la Chişinău în perioada guvernării Averescu, a primit instrucţiuni pentru a acţiona în direcţia obţinerii recunoaşterii internaţionale a „calităţii de stat independent" a Republicii Moldoveneşti. Independenţa şi separarea de Rusia erau văzute ca premise pentru realizarea unităţii naţionale. Imediat, dreptul la independenţă a ţinutului a fost tăgăduit de reprezentanţii Republicii Populare Ucrainene.
În aceste condiţii, într-un interviu din 30 ianuarie/13 februarie 1918, Ion Inculeţ a admis posibilitatea ca, într-o perspectivă neprecizată, Republica Moldovenească să adere „pe baze confederative la alte state". Această decizie, în opinia liderului Sfatului Ţării, ţinea de competenţa Adunării Naţionale Basarabene şi urma să fie adaptată la condiţiile concrete ale evoluţiei politice ulterioare. La începutul lunii februarie, Uniunea pedagogilor din judeţul Chişinău a făcut, de asemenea, o declaraţie în susţinerea unirii Basarabiei cu România.
Frământările societăţii basarabene privind clarificarea destinului ţinutului şi-au găsit reflectare şi într-un impresionant articol publicat de Elena Alistar, reprezentanta femeilor române în Sfatul Ţării, în numărul din 11/24 februarie 1918 al ziarului «România nouă». După cum scria Alistar, atitudinea rezervată a unor cercuri politice şi intelectuale basarabene în chestiunea raporturilor cu statul român era determinată de nivelul insuficient de democratizare a României la acea dată, de imposibilitatea traducerii în practică a tezei cu privire la socializarea pământului în condiţiile Vechiului Regat, care optase pentru împroprietărirea ţărănimii cu pământ contra unei despăgubiri. Autoarea a demonstrat că cea mai largă democratizare a societăţii române este inevitabilă, că teza socializării, atât de îndrăgită de revoluţionarii ruşi, era în esenţă utopică şi că ţăranul basarabean, ca şi cel din Vechiul Regat, doresc să fie proprietari adevăraţi ai loturilor lor. Indicând perspectivele unei dezvoltări economice şi culturale în cadrul unui stat unic românesc şi arătând ineficienţa Republicii Moldoveneşti din stânga Prutului, Elena Alistar a lansat apelul de a folosi şansa oferită de istorie pentru a înfăptui actul de unire cu România.
În aceste circumstanţe, agravate de pretenţiile teritoriale ucrainene, forţele unioniste din Basarabia au acţionat hotărât în vederea înfăptuirii întregirii naţionale. Către mijlocul lunii martie, în societatea basarabeană s­au cristalizat câteva soluţii cu privire la realizarea unirii Basarabiei cu România. Una dintre acestea consta în înfăptuirea unirii de jos, prin intermediul zemstvelor judeţene alese în baza votului universal în 1917, împuternicite să ceară Sfatului Ţării să trimită o delegaţie reprezentativă la Iaşi, care să prezinte decizia de unificare înaltelor oficialităţi române.
Concomitent a fost făcută publică o altă atitudine în chestiunea unirii, expusă la 13/26 martie, în paginile ziarului «România nouă», de publicistul Vasile Harea, apropiat de cercurile politice influente din ţinut. Subliniind inevitabilitatea unirii Basarabiei cu România, Harea întrezărea douâ câi posibile de înfăptuire a întregirii statului român. Prima modalitate prevedea, aşa cum era fixat în declaraţiile din 2/15 decembrie 1917 şi 24 ianuarie/6 februarie 1918, alegerea Adunării Naţionale (Constituante) basarabene, care s-ar fi pronunţat pentru unirea condiţionată cu România. Dreptul la „autonomie locală" în cadrul „României federative", formulat iniţial de Vasile Harea într-un articol din 7/20 februarie, era una din condiţiile esenţiale pentru realizarea unirii Basarabiei cu Regatul României. Alternativa unirii, în opinia ziaristului, era „anexarea", adică „alipirea Basarabiei la România fără nici o condiţie", care ar fi situat ţinutul dintre Prut şi Nistru „sub regim centralist păgubitor" intereselor naţionale în ansamblu.
Între timp, în luna martie, adunările zemstvelor din judeţele Bălţi, Soroca, Orhei, Uniunea marilor proprietari din Basarabia, consiliul oraşului Soroca au dezbătut şi adoptat rezoluţii privitoare la unirea ţinutului cu Regatul României.
Basarabia pe calea unirii. La 22 februarie / 7 martie 1918, generalul Averescu telegrafia ministrului C. Argetoianu, reprezentantul României la tratativele de la Buftea, că a cerut guvernului de la Chişinău să trimită doi delegaţi la negocieri, care să fie de comun acord cu poziţia delegaţiei române. La 24 februarie / 9 martie Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu, delegaţii basarabeni la negocierile cu Puterile Centrale, au aflat de la prim- ministrul Averescu, în cadrul unei întâlniri la Iaşi, că oficialităţile ucrainene (reanimate de administraţia germană de ocupaţie) au remis ministrului de Externe german, Richard von Kuhlmann, şi celui austro-ungar, Ottokar Czernin, o notă în care pretindeau că nu pot rămâne indiferente faţă de soarta Basarabiei, care „se află în zona de influenţă a Ucrainei şi constituie o provincie inseparabilă a ei". În aceeaşi notă, Kievul s-a pronunţat împotriva admiterii unei delegaţii separate a Republicii Moldoveneşti la tratativele cu Puterile Centrale şi a condiţionat accesul acesteia de includerea basarabenilor în rândul reprezentanţilor delegaţiei Ucrainei.
În plus, conducerea ucraineană a expediat guvernelor Germaniei, Austro-Ungariei, Turciei, Bulgariei şi României o telegramă în care se sublinia că „întrucât în prezent o bună parte a teritoriului Basarabiei este ocupată de trupele române, iar chestiunea cu privire la apartenenţa de stat a Basarabiei ar putea servi drept obiect de discuţie la conferinţa de pace de la Bucureşti, guvernul Republicii Populare Ucrainene consideră că examinarea acestei chestiuni şi soluţionarea ei pot avea loc numai cu participarea şi acordul reprezentanţilor guvernului ucrainean".
În şedinţa de 3/16 martie, Vladimir Ţiganko, liderul fracţiunii ţărăneşti, a supus unei critici virulente politica externă a guvernului, în special acţiunile lui Ion Pelivan, Directorul general de Externe, acuzând executivul că urmăreşte anexarea Basarabiei la Regatul României, salvarea libertăţilor fiind posibilă doar în cadrul Rusiei federative. În lipsa lui I. Pelivan, care era bolnav, răspunsul la interpelare a fost dat de Daniel Ciugureanu: „Republica Moldovenească se află în mai bune raporturi cu România decât cu Republica sovietică", iar pericolul pentru integritatea Basarabiei „vine de la orient, din partea Ucrainei, care vrea să răpească două judeţe: Akkermanul şi Hotinul".
Eşuarea demersului prim-ministrului Averescu de a obţine accesul delegaţiei basarabene la negocierile de pace de la Bucureşti, în urma presiunilor exercitate de Ucraina asupra Puterilor Centrale, a determinat în fapt renunţarea la ideea dobândirii recunoaşterii internaţionale a Republicii Moldoveneşti şi identificarea unor noi soluţii politice în scopul promovării intereselor naţionale româneşti. Trebuie de menţionat că împotriva prezenţei delegaţiei basarabene la Bucureşti s-a pronunţat şi R. Kuhlmann, ministrul de Externe al Germaniei, deoarece acest fapt ar fi obligat Puterile Centrale să admită participarea şi a unei delegaţii din partea Radei Centrale, participare care ar fi prejudiciat interesele germane în Ucraina.
Statutul politic internaţional incert al Republicii Democratice Moldoveneşti a determinat organizarea, la 16/29 martie, a unei şedinţe speciale a Sfatului Ţării. Deputaţii au condamnat aspiraţiile anexioniste al Ucrainei şi au cerut guvernului acesteia să renunţe la pretenţiile teritoriale faţă de Basarabia. în acelaşi timp, reprezentanţii minorităţilor etnice au acuzat guvernul şi reprezentanţii Blocului Moldovenesc de lipsă de „patriotism moldovenesc", de „aţintire a privirilor" numai peste Prut, atitudini ce ar fi stimulat chipurile intenţiile anexioniste ale Ucrainei. Pentru a pune capăt unor tendinţe centrifuge ce se manifestau în diverse părţi ale Basarabiei, precum şi pentru a satisface revendicarea deputaţilor grupului minoritarilor, privind arestarea persoanelor care adoptau moţiuni de unire cu România, parlamentarii basarabeni au adoptat o decizie prin care dreptul de a modifica statutul Republicii Democratice Moldoveneşti îi revenea exclusiv Sfatului Ţării.
La 20 martie/3 aprilie, liderii basarabeni, Ion Inculeţ, D. Ciugureanu şi P. Halippa, sosiţi la Iaşi cu intenţia de a se deplasa la Bucureşti, „pentru a trata pacea în numele republicii independente cu Puterile Centrale", au fost informaţi că nu au nici o şansă să obţină accesul la negocieri. Totodată, guvernul român i-a informat că este dispus să accepte solicitările de unire a Basarabiei cu România. În timpul întrevederii din 21 martie/4 aprilie cu prim-ministrul A. Marghiloman, Inculeţ a propus „Unirea cu autonomie deplină", iar Ciugureanu şi Halippa „Unirea necondiţionată". Ulterior, Ion Inculeţ avea să explice atitudinea sa în problema unirii: „Noi eram o Republică Moldovenească, eram o ţărişoară mică, dar care se bucura de toate libertăţile şi de toate dobânzile revoluţiei: de votul universal, de posibilitatea de a face legea agrară, de descentralizarea administrativă pe baza votului universal, de toate drepturile minorităţilor garantate şi multe altele; pe când în Vechiul Regat de atunci toate acestea încă nu erau". Păstrarea acestor drepturi în Basarabia ar fi întărit certitudinea extinderii lor şi în Vechiul Regat „sau eventual în întreaga Românie mare", a menţionat Inculeţ, subliniind că adepţii acestui punct de vedere au insistat asupra Unirii condiţionate nu pentru că erau „răi români", ci, dimpotrivă, pentru că erau „prea buni români".
Unirea condiţionată. În dimineaţa zilei de 26 martie/8 aprilie, în capitala Basarabiei a sosit Prim-ministrul României, Al. Marghiloman, însoţit de Hârjeu, ministrul de Război, I. Mitilineu, ministru al Agriculturii şi Domeniilor, C. Garoflid, ministru al Finanţelor, de secretarii generali de Interne, şi de un numeros personal superior administrativ. Pe parcursul zilei, înaltele oficialităţi au avut mai multe întrevederi cu membrii guvernului local, cu delegaţiile fracţiunilor parlamentare, cu reprezentanţii clerului ortodox şi ai marilor proprietari, cu liderii comunităţilor minoritare. În timpul acestor discuţii, reprezentanţii populaţiei basarabene şi-au expus doleanţele şi au fost precizate condiţiile acceptabile pentru ambele părţi ale revenirii Basarabiei în spaţiul naţional românesc. În ziua de 27 martie, primul-ministru Al. Marghiloman a prezentat plenului Sfatului Ţării condiţiile de unire a Republicii Democratice Moldoveneşti cu România, pe care guvernul român, în urma dialogului purtat cu toate forţele politice din ţinut, le consideră necesare pentru a „păstra integritatea şi nedespărţirea Basarabiei". Acestea s-au regăsit apoi în declaraţia de unire condiţionată, votată în aceeaşi zi, după ce oficialităţile române au părăsit sala pentru a nu exista suspiciuni că s-au făcut sau s-au dorit a se face presiuni asupra deputaţilor basarabeni.
În paralel, în zilele de 25 şi 26 martie (7 şi 8 aprilie) 1918, chestiunea unirii a fost abordată în cadrul fracţiunilor parlamentare. În ziua de 27 martie, Sfatul Ţării a pus în discuţie problema viitorului Basarabiei. În cursul dezbaterilor, Vladimir Ţiganko, reprezentantul fracţiunii ţărăneşti, a exprimat opinia că problema unirii este de competenţa Constituantei şi nu a Sfatului Ţării. Totuşi, el nu s-a împotrivit ideii, apreciind că „socoate posibilă formula unirii popoarelor înfrăţite, moldovenesc şi românesc, într- o alianţă federativă strânsă". Observăm, deci, că fracţiunea ţărănească nu se împotrivea alipirii Basarabiei la România, ci o nemulţumea autonomia regională pe care urma să se întemeieze unirea. În plus, cinci deputaţi ţărani moldoveni au declarat că ei se separă de fracţiune şi vor vota „pentru înfăptuirea unirii noastre cu fraţii de sânge din România".
Reprezentanţii minorităţilor naţionale bulgară, ucraineană şi rusă au declarat că unirea cu un stat oarecare ţine de competenţa Constituantei iar cel al germanilor a susţinut că nu are mandatul Congresului coloniştilor germani pentru a putea adopta o anumită poziţie. În consecinţă, aceştia au afirmat că se vor abţine de la vot. Deputaţii moldoveni au subliniat că vor vota pentru unirea cu Vechiul Regat. În acelaşi sens s-a pronunţat şi Felix Dudkewicz, deputat polonez în Sfatul Ţării, care, de la tribuna parlamentului, a subliniat: „În numele poporului polonez susţin în întregime unirea Basarabiei cu România, cum aceasta o doresc moldovenii, locuitorii băştinaşi ai acestei ţări". În urma încheierii dezbaterilor, preşedintele Sfatului Ţării a supus votului rezoluţia Blocului Moldovenesc, care a fost adoptată cu majoritatea voturilor: 86 de deputaţi au votat pentru, 3 împotrivă, 36 s-au abţinut, iar 13 au fost absenţi.
Unirea s-a votat cu următoarele condiţii:
1.   Sfatul Ţării va elabora şi realiza reforma agrară, ale cărei prevederi trebuie să fie acceptate de guvernul român.
2.   Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, având un Sfat al Ţării, ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, cu un organ executiv şi administraţie proprie.
3.    De competenţa Sfatului Ţării sunt: a) votarea bugetelor locale; b) controlul tuturor organelor zemstvelor şi oraşelor; c) numirea tuturor funcţionarilor administraţiei locale prin organul său executiv, funcţionarii superiori fiind confirmaţi de guvern.
4.    Recrutarea armatei se va face pe principii teritoriale.
5.    Legile şi organizarea locală (zemstve şi oraşe) rămân în vigoare. Ele vor putea fi schimbate de Parlamentul român, la lucrările căruia vor participa reprezentanţii Basarabiei.
6.    Respectarea drepturilor minorităţilor din Basarabia.
7.    Doi reprezentanţi ai Basarabiei, desemnaţi de Sfatul Ţării, vor intra în Consiliul de Miniştri. Pe viitor aceştia vor fi aleşi din sânul reprezentanţilor Basarabiei în Parlamentul României.
8.    În Parlamentul României, Basarabia va avea un număr de reprezentanţi proporţional cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal, direct şi secret.
9.    Toate alegerile din Basarabia pentru sate, plase, oraşe, zemstve şi Parlament se vor face pe baza votului universal, egal, secret şi direct.
10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obşteşti vor fi garantate prin constituţie.
11.     Toate infracţiunile comise din motive politice „în vremurile tulburi ale prefacerii din urmă sunt amnistiate".
Adoptarea Declaraţiei de unire reflecta preocuparea românilor basarabeni pentru conservarea libertăţilor democratice dobândite în urma revoluţiei ruse din februarie 1917 şi asigurarea unei certitudini privind consfinţirea acestor drepturi în cadrul României întregite. Principiile enunţate în acest relevant document constituiau, în fapt, o platformă social-economică şi politică, la care subscriau forţele liberal-naţionale din societatea basarabeană. Statutul de autonomie provincială în cadrele unui stat descentralizat reprezenta modelul de integrare a Basarabiei în viaţa României, preconizat la acea etapă de către reprezentanţii de frunte ai populaţiei din ţinut.



[1]  În literatura de specialitate se întâlnesc şi datele de 3 sau 5 aprilie.
[2]   Denumirea oficială. În presă, s-a utilizat termenul „Democratică".
158
[3]   Instituţia comisarilor naţionali militari a fost creată pe lângă comandamentul Frontului român în urma lichidării puciului bolşevic de pe front, la începutul lunii decembrie 1917.

loading...