marți, 11 aprilie 2017

Unificarea si centralizarea statului in Franta

Tags

         După secolul al XI începe ascensiunea monarhiei feudale franceze pentru că acum stăpânea oraşe puternice ca Paris şi Orleans, pe râurile Sena şi Loara. Oraşele începuseră să se dezvolte şi să devină centre economice de mare importanţă, ajungând să deţină dreptul de autonomie prin lupte împotriva feudalilor iar regii erau conştienţi de rolul pe care l-ar fi putut avea în susţinerea instituţiei regale pentru stăvilirea anarhiei interne. De altfel sprijinul era reciproc căci şi oraşele erau atacate des de armatele feudalilor, iar o instituţie centrală puternică le-ar fi putut acorda protecţie. Ajutau pe regi cu bani dar şi cu armate. Satul a cunoscut o dezvoltare importantă deoarece întărirea relaţiilor comerciale cu oraşul a determinat stimularea producţiei, mulţi ţărani răscumpărându-şi obligaţiile feudale – se numeau vilani şi se bucurau de libertate personală. Sprijinitori ai puterii centrale erau şi nobilii mici şi mijlocii ca şi biserica ce i-a oferit sfetnici. S-a manifestat la început pe domeniile capeţienilor, mai energic începând cu secolul al XII-lea în timpul domniei regelui Ludovic al VI-lea (1108-1137) care a reuşit să pună capăt anarhiei feudale interne ocupând cu armatele sale castelele acestora. Urmaşul său Ludovic al VII-lea (1137-1180) continuă opera predecesorului. Acesta s-a căsătorit cu Alienor, moştenitoarea tronului Acvitaniei, cel mai întins din Franţa, realizând o uniune personală între domeniile capeţian şi acvitan. Divorţul survenit mai târziu ca şi recăsătorirea în 1152 a lui Alienor cu Henric Plantagenet, conte de Anjou şi duce al Normandiei ce a ajuns şi rege al Angliei, a împiedicat în prima fază alăturarea definitivă a acestei regiuni teritoriului capeţian. Acvitania intră astfel în domeniul regal englez. De altfel, pe atunci denumirea de Franţa sau Anglia poate induce în eroare, pentru că plantageneţii sunt francezi dar asta nu-i împiedică să fie suverani ai Angliei. Desigur, plantagenetul procură din Anglia soldaţi şi provizii dar el este interesat mai ales să obţină tronul Franţei cu al cărui rege a ajuns în conflict. Conflictul seamănă mai mult cu un război civil căci Henric al II-lea pentru istoria Angliei, stăpânea mai mult de jumătate din Franţa. Regele Ludovic al VII-lea a fost primul rege care şi-a stabilit reşedinţa permanentă la Paris. Conflictul dintre cei doi regi a fost îndelungat şi mai câştigat pare să fi fost cel din urmă deşi avea mijloace mai precare. A lăsat un regat întărit, mai ales din punct de vedere moral căci, monarhia ereditară se impune din ce în ce mai mult, iar monarhul avea sub protecţia sa pe toţi feudalii mari sau mici din stat.
         I-a urmat Filip al II-lea August – 1180-1223 care la încoronare avea doar 15 ani iar tronul îi era ameninţat nu numai de regele Angliei, cât şi de alţi vasali puternici. A fost un rege cavaler , plăcându-i exerciţiile în aer liber, războiul şi vânătoarea. A dovedit calităţi politice de excepţie iar istoria Franţei îl consideră ca pe cel mai important dintre capeţieni. Se foloseşte de toate mijloacele de care dispune – viclenie, diplomaţie, război pentru a întări prestigiul regatului ameninţat de casele de Champagne, Flandra, Burgundia. A participat la cruciada din anul 1189 în încercarea de a elibera Ierusalimul, cucerit de către turci în 1187, de unde s-a întors mult mai devreme faţă de Richard Inimă de Leu, regele Angliei. De altfel a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru ca acesta din urmă să stea cât mai mult departe de Anglia, folosind în acest scop şi banii. Războiul dintre cei doi a fost oprit până la urmă datorită intervenţiei papei Inocenţiu al III-lea care avea nevoie de linişte pentru a organiza cruciada a IV-a. A fost salvat datorită morţii lui Richard Inimă de Leu în 1199, iar urmaşul să la tron nu avea nici pe departe calităţile celui dispărut. A reuşit să elibereze aproape întreg teritoriul Franţei după ce între 1202-1204, regele Angliei, Ioan Fără Ţară, a fost nevoit să cedeze ducatul Normandiei şi alte provincii mai mici afară de Acvitania.
         Dar mai ales victoria de la Bouvines din 1214 asupra armatelor engleze, flandre şi germane aveau să-I consolideze şi mai mult tronul. Acum oamenii regelui reuşesc să se impună în întreg regatul iar unii feudali vecini îi caută protecţia. A avut de luptat împotriva ereziei albigenzilor din sudul Franţei – puternic susţinuţi de regele Aragonului Pedro al II-lea, care a şi fost ucis în luptă – o adevărată cruciadă după care s-a hotărât definitiv unificarea cu regatul Franţei.
         Sub urmaşul său, Ludovic al XI-lea, zis cel Sfânt autoritatea regală se întăreşte şi mai mult. Participant şi el la o cruciadă a încercat să instituie pacea atât în regat cât şi în afara lui. A interzis purtarea armelor, a violenţelor de orice fel pedepsind pe cei care le comiteau. Printr-o ordonanţă din 1258 s-au interzis în regatul său războaiele, şi punerile pe foc, tulburarea lucrării pământului. Justiţia a căpătat un rol de prim ordin în eforturile statului de a restabili liniştea. În plan extern cel mai mare succes îl reprezintă semnarea păcii de la Paris din 1259 prin care regele Angliei renunţa de bună voie la provinciile Normandia, Maine, Anjou, Touraine şi Poitou iar în calitatea lui de duce al Acvitaniei se considera vasal al regelui Angliei căruia îi presta omagiu ligiu. Spre sfârşitul vieţii a dorit foarte mult să organizeze o cruciadă şi o va face dar va muri de ciumă în 25 august 1270 la asediul Cartaginei pe coasta Tunisiei.
         Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) va continua opera lui Ludovic cel Sfânt, domeniul regal mărindu-se prin alipirea regiunii Champagne. Încercarea de a cuceri Flandra s-a soldat cu înfrângerea decisivă a armatelor franceze la Coutrai în anul 1302, de către armata oraşelor flamande în frunte cu oraşul Bruges – bătălia s-a numit “bătălia pintenilor” pt că toţi cavalerii au fost ucişi iar pintenii au fost expuşi în biserică. Mai târziu a reuşit să domine această provincie. A intenţionat să devină împărat al Germaniei, dar electorii nu l-au ales. Nevoia de bani l-a determinat să iniţieze o anumită politică fiscală, mărind taxele la export, a pus impozite directe şi indirecte, a desfiinţat serviciul militar datorat de feudali care plăteau în schimb bani. Făcea împrumuturi de la oraşe încercând să le aducă sub autoritate regală. În secolul al XIV-lea autonomia oraşelor franceze avea să dispară, fiind supuse puterii centrale. Veniturile bisericii erau considerate libere de orice taxe însă Filip al IV-lea a pus mâna pe acestea. Papa era atunci Bonifaciu al III-lea – 1294-1303, irascibil şi încăpăţânat, apărător fervent al doctrinei supremaţiei papalităţii asupra suveranilor laici. Acesta a ameninţat cu excomunicare pe rege dacă va lua veniturile bisericii. Conflictul a căpătat forme grave deoarece regele se considera împărat în regatul lui. A interzis comerţul cu argint spre Roma. Papa a reacţionat printr-o serie de bule papale contra regelui Franţei. Pe acest fond, pentru a avea o autoritate mai mare, un sprijin mai larg al supuşilor, Filip al IV-lea a convocat în 1302 Stările Generale compuse din cler, nobilime şi starea a III-a orăşenimea. O mică armată franco-italiană l-a arestat la Agnani în septembrie 1303 pe papă, care, deşi va fi eliberat după câteva zile, va muri de supărare în acelaşi an. Filip al IV-lea a reuşit să impună pe scaunul pontifical pe arhiepiscopul de Bordeaux care va conduce acest for sub numele de Clement al V-lea. Pentru a-l avea mai aproape, regele l-a mutat de la Roma la Avignon, în sudul Franţei, iar papii dintre 1309 şi 1378 au fost dominaţi de regii Franţei : “captivitatea babilonică” . captivitatea papilor din Avignon.
         A urmat apoi, procesul templierilor, un ordin călugăresc foarte bogat. A fost lovit din plin prin înscenarea unui proces în 1309 fiind acuzaţi de erezie; după ce fuseseră arestaţi în 1307, o parte a lor au fost arşi pe rug iar averea lor confiscată în favoarea statului, măsuri aprobate şi de Statele Generale în 1308. La moartea lui, în 1314, au izbucnit mai multe răscoale feudale care au fost înfrânte iar din 1316 s-a impus practica succesiunii la tron pe linie bărbătească astfel ca atunci când ultimul capeţian, Carol al IV-lea a murit în 1328, succesiunea la tron a fost asigurată pe o ramură colaterală de către Filip de Valois, înrudită îndeaproape cu capeţienii. Regii din această familie vor domni până în 1589.


loading...