Trasaturile generale ale fiscalitatii medievale romanesti

F
Trasaturile generale ale fiscalitatii medievale romanesti. Categorii de dari
 
Până la constituirea Ţărilor Române nu se poate vorbi de o organizare fiscală, cu toate că anterior constituirii acestora, locuitorii erau datori faţă de căpeteniile cnezatelor şi voievodatelor cu anumite dări în natură şi în muncă.
Necesităţile de organizare şi funcţionare a statelor feudale, de apărare a hotarelor şi păstrarea independenţei, impuneau în mod obiectiv, ca toţi locuitorii ţării să contribuie cu venituri la realizarea acestor obiective, necesităţile statului impunând în principal organizarea fiscalităţii în Ţările Române, fenomen caracteristic şi altor societăţi medievale.
Veniturile statului la începuturile sale au provenit, în general, din domeniul domnesc, din dări ocazionale ale supuşilor, din vămi şi din amenzi.
La sfârşitul secolului al XIV-lea, dar mai cu seamă în secolul următor, aceste venituri, dări în natură, munci şi amenzi încep să capete caracter regulat şi să ia diferite denumiri.
La începutul secolului al XV-lea o obligaţie nouă a antrenat locuitorii, generalizându-se şi căpătând caracter permanent, numită bir în Ţara Românească şi dare în Moldova.
Impozitul în bani la români s-a născut sub imperiul întreprinderilor militare, al cerinţelor războaielor pentru apărarea ţării. Domnia, atunci când acorda imunităţi, scutiri de dări şi slujbe, nu renunţa aproape niciodată la bir şi la oaste în favoarea privilegiaţilor, aşa cum proceda cu unele obligaţii în natură şi în muncă, ceea ce arată importanţa celor dintâi pentru veniturile statului.
De-a lungul întregului ev mediu fiscalitatea s-a dovedit excesivă, fapt ce a generat numeroase mişcări sociale, dominaţia otomană asupra Ţărilor române şi răspunderea solidară în cadrul unităţilor fiscale, influenţând cuantumul dărilor.
Abuzul şi arbitrariul au caracterizat întreaga activitate fiscală, atât în ce priveşte stabilirea dărilor cât şi încasarea acestora.
Tezaurul era o formă primitivă a finanţelor statului, într-o epocă în care nu exista buget, cu prevederi de încasări şi cheltuieli. Ca şi în cazul altor state medievale, tezaurul constituia o rezervă de metale preţioase şi obiecte de mare valoare, aflată la dispoziţia domnitorilor, la care se recurgea numai în cazuri extreme, când mijloacele băneşti furnizate de cămara domnească sau vistieria statului nu acopereau necesităţile, fiind epuizate.
Tezaurul s-a constituit mai ales prin retragerea din circulaţie a unor sume de bani, provenite din dări, transformate apoi în lingouri de aur şi alte obiecte de mare preţ. Pentru valoarea lor excepţională, ca şi pentru rosturile pe care le îndeplineau, tezaurele erau depozitate în locuri ascunse, bine păzite, în turnuri sau pivniţe de cetăţi.
Creşterea economiei băneşti, intensificarea circulaţiei monetare la sfârşitul secolului al XVII-lea şi în secolul al XVIII-lea fac ca tezaurele să cadă în desuetudine, domnii Ţărilor române îşi vor depune averile, constând din monede şi lingouri de aur, începând cu Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714), la bănci din străinătate, la Viena sau Veneţia.
Instituţia centrală şi cea mai importantă în organizarea fiscală şi financiară a statului feudal românesc a constituit-o vistieria. Numele acestei instituţii, de origine bizantină se explică tocmai prin sarcina ei de a păstra vesmintele de preţ ale conducătorilor statului, vestis, însemnând în limba latină haină.
Fiind considerata inima finanţelor statului, unde se concentrau toate datele de constatare privitoare la contribuabili şi la materia impozabilă, şi unde se ţine evidenţa cheltuielilor statului, vistieria a fost creată odată cu formarea statelor, sub o formă rudimentară fiind atestată documentar, atât în Moldova cât şi în Ţara Românească la începutul veacului al XV-lea, în frunte cu un protovistier, iar apoi, pe toată durata orânduirii feudale, dregătorul cel mai înalt în rang fiind marele vistier.
La vistierie se strângeau veniturile statului, rezultate mai ales din dările de repartiţie, adică din dările ce vizau şi se aruncau pe întreaga avere a contribuabililor.
Toate acestea erau consemnate într-un catastif central, realizat în funcţie de catastifele întocmite în fiecare judeţ sau ţinut, în două exemplare, unul rămânând la vistieria centrală, unde se consemnau şi reducerile sau scutirile de dări.
Unele încercări ale domnitorilor din secolul al XVIII-lea de a o reuni cu cămara domnească au eşuat, dat fiind importanţa financiar-fiscală pentru stat.


Spre deosebire de vistierie, cămara constituia o instituţie particulară personală a domnitorului, şi era mai veche decât vistieria, fiind alimentată la început din veniturile de pe domeniul domnesc, de la ocne, vămi, ulterior adăugându-se amenzile şi dările de cotitate: oierit, dijmărit, goştină, vinărici etc.
Atât vistieria cât şi cămara domnească, care avea în frunte pe marele cămaras erau găzduite de palatul domnesc. Veniturile vistieriei erau menite a servi necesităţi publice, de întreţinere a oastei şi cetăţilor, de a achita obligaţiile băneşti către puterile suzerane iar mai târziu lefurile dregătorilor, pe când veniturile cămării erau destinate domnului şi familiei sale.
Această situaţie a impus o separare, începând cu a două jumătate a secolului al XV-lea a veniturilor cămării de cele ale vistieriei, în realitate, domnii ţărilor române, şi cu deosebire cei fanarioţi cheltuiau deopotrivă pentru ei şi pentru ţară bani din vistierie.
Ca în toate statele epocii feudale, după principiul aşezării lor dările se împărţeau în:
F

 
a) dări de repartiţie, la a căror aşezare se ţinea seamă de potenţialul fiscal al contribuabililor, de ansamblul bunurilor lor materiale.
Iniţial a existat o singură asemenea dare, birul sau darea, pe măsură înaintării în timp, ea s-a diversificat, ajungându-se la sfârşitul secolului al XVII-lea să existe peste 40 de asemenea dări. Era principala obligaţie fiscală, în sarcina tuturor claselor şi categoriilor sociale, cu excepţia beneficiarilor de scutiri. Până pe la mijlocul secolului al XVI-lea, adică până la instaurarea dominaţiei otomane, birul se plătea în două trei rate anuale, apoi aceste rate se înmulţesc ajungându-se să fie chiar rate lunare sau bilunare, fără scădere a cuantumului ratei în următoarele două secole.
Ca dări de repartiţie mai sunt atestate documentar şi birul slujitoresc, birul de haraci, birul de fum, birul de lună, în Ţara Românească şi darea cea mare, darea cea mică, darea împărătească, ughii de casă, în Moldova.
Dările de repetiţie erau percepute direct de organele fiscale domneşti prin intermediul unor dregători numiţi birari.
b) dările de cotitate sunt mai vechi decât dările de repetiţie şi apar în documente începând cu secolul al XVI-lea. Ele au durat toată perioada orânduiri feudale, mai importante fiind: oieritul, numit în Ţara Românească şi vama oilor iar în Moldova goştina de oi, era darea pe oi, plătită proporţional cu numărul lor iar din secolul al XVII-lea, se plătea câte 10-15 bani de fiecare oaie.
Goştina sau darea de porci, era numită şi vama porcilor, ajungând şi ea să fie plătită în bani, 8-12 bani de porc, după perioada şi categorie socială.
Dijmăritul era darea de stupi numită şi albinărit în Ţara Românească şi deseatina de albine în Moldova. Se dă unul din zece stupi, iar de la sfârşitul secolului al XVII-lea se plăteau 13 bani de stup.
Vinăriciul, numit în Moldova vădrărit sau deseatina de vin era darea de vin, iniţial o zecială, iar mai târziu, ca şi celelalte a devenit bănească.
Cotitatea din cereale, găleata, iliş, ajung din dări în natura, dări plătibile în bani.
Între obligaţiile locuitorilor ţărilor române erau şi unele cu caracter special, cum ar fi, prestaţiile în munca în interes public sau al domniei, la cetăţi, iazuri, mori, drumuri, poduri, cărăuşii şi slujbe legate de oaste: straja, paza, posada, găzduirea şi întreţinerea diferiţilor dregători ai domniei, dar mai cu seamă a celor în slujba fiscului, conace sau mertice, sau obligaţia pentru populaţia birnica de a da cai de olac pentru serviciul de transmitere a veştilor sau a solilor.


Cea mai mare parte a slujbelor şi muncilor puteau fi convertite de domn în obligaţii băneşti sau puteau fi răscumpărate cu bani, maiale în secolul al XVIII-lea.
Categoriile fiscale erau identice cu clasele şi categoriile sociale, cu stările, obligaţiile fiscale fiind invers proporţionale cu categoria socială a contribuabilului; cu cât cineva se afla mai sus în ierarhia feudală, cu atât era supus la mai puţine obligaţii fiscale.
Ţărănimea era supusă tuturor dărilor, marii boierii, clerul înalt, mănăstirile fiind scutite de unele dări, iar categoriile sociale de mijloc, curteni, slujitori, târgoveţi, preoţi, beneficiau de un sistem fiscal avantajos.
Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, în ambele ţări, fiscul împarte populaţia în două mari categorii: breslele fiscale, categorie eterogenă care reunea peste 30 de grupuri social-economice, de la marii boieri împărţiţi după criterii administrative în două bresle, cei cu slujbe şi cei fără slujbe, la negustori divizaţi pe bresle după origine, la preoţii de mir, sutaşi şi slujitori, alcătuind fiecare o breaslă fiscală, şi birnicii, categorie care cuprindea ţărănimea atât cea liberă cât şi cea aservită, fiscul nefăcând distincţie între ele, cu o contribuţie masivă la veniturile statului feudal românesc.
În Transilvania, trei categorii de obligaţii apăsau ţărănimea dependentă: faţă de stat, faţă de stăpân, de moşie şi faţă de biserică. Obligaţia ţărănimii faţă de stat era determinată, de obicei, de „venitul cămării”, plătită la început în natură, ea s-a transformat într-o dare în bani al cărui cuantum a fost fixat prin diverse diplome regale.
Tot statului ţărani mai plăteau şi o dare de pământ numită „terragium”, ce se achita fie pe gospodării, fie global pe unităţi administrative.
Treptat, darea funciară se va transforma într-un fel de cens, pe care cu timpul avea să-l plătească şi comunităţile orăşeneşti.
Uneori regii obligau, în cazuri de primejdii excepţionale, pe ţărani să plătească unele dări extraordinare, cunoscute sub numele de „ajutoare sau subsidia”. Ţăranii români plăteau cămării regale o dare în oi, iar ţăranii secui o dare în boi.
În epoca principatului, obligaţiile faţă de vistieria principelui au continuat să crească, acum făcându-se distincţia între venituri camerale şi venituri provinciale. De primele, principele putea uza fără nici un control, ele proveneau din batere monedelor, exploatarea minelor şi salinelor, dări şi dijme, taxe din importul de mărfuri etc.
Cea de a două categorie, veniturile provinciale se substituie subsiilor, devenind impozite permanente, erau fixate de diete în conformitate cu cererile principelui, urmând a fi strânse pe „naţiuni”, proporţional cu numărul de gospodari, urcând simţitor datorită raporturilor de vasalitate faţă de turci.
Obligaţiile fiscale ale Transilvaniei faţă de poartă erau susţinute de o dare specială, plătită de locuitori în monedă, după fiecare „poartă”.
Dijma bisericească a fost plătită în parte principelui, care de obicei o arenda stăpânilor de moşie, iar de ceea ce mai rămânea beneficia clerul. Datorită arendării dijmei bisericeşti nobililor, aceasta devine începând din secolul al XVII-lea o obligaţie a tuturor ţăranilor, inclusiv a ortodocşilor, ţărani români.
Unitatea fiscală pentru impunerea iobagilor era „poarta iobăgească” care desemna potenţialul economic al gospodăriei iobăgeşti, care servea drept criteriu pentru stabilirea impozitelor, indiferent de numărul persoanelor, număr ce a fost stabilit la zece prin Aprobatae Constitutiones.
Strângerea dărilor era încredinţată în Transilvania, unor mici dregători numiţi dijmuitori, care primeau un procent din acestea, iar în cele două ţări române,


birarilor, înlocuiţi ulterior cu dregători specializaţi în strângerea diferitelor categorii de dări.
Ca organe de impunere existau: birari de judeţ, samnicii, zlotaşii, iar ca organe de percepere birarii sau dăbilarii în Moldova, precum şi alţi slujitori mai mărunţi: vistiernicei, găletari, fumari, dijmari, goştinari, olăcari etc.
Începând cu a două jumătate a secolului al XVI-lea, dregătorii fiscului intrau şi pe teritoriile de imunitate feudală. Ca o compensaţie dată stăpânilor de moşii de către domnie pentru încălcarea vechilor lor privilegii, se creează instituţia judeţelor de bir, prin care domnul concedă unor mari dregători sarcina impunerii şi colectării dărilor în câte un judeţ, în schimbul a 10% din încasări.
Satele în care se aşezau birarii pentru strângerea dărilor se numeau scaune de bir, mai multe în fiecare judeţ. Strângătorii de dări, fie de repartiţie, fie de cotitate aveau întreţinere gratuită pe perioada colectării şi beneficiau de o cotă în bani de la fiecare gospodărie, în cuantumul fixat de domnie şi variabil de la obligaţie la obligaţie.
Această cotă purta numele de cusur sau răsură la dările de repartiţie şi plocon la cele de cotitate. În fiecare judeţ funcţionau câte unul sau doi birari de judeţ, precum şi mai mulţi birari.
În anul 1653, domnitorul Matei Basarab dispune înfăptuirea unui recensământ fiscal amănunţit, cu numele birnicilor, domiciliul lor fiscal şi averea de care dispuneau.
Acest recensământ poartă numele de „seama talerului”, după suma convenţională la care era evaluată puterea de contribuţie, suma care era apoi repartizată pe judeţe, sate, categorii sociale şi gospodarii.
Un sistem similar a existat şi în Moldova, cota convenţională purtând numele de „potronic” tot o monedă, subdiviziune a talerului.
Acest sistem al cotelor convenţionale a fost perfecţionat ulterior atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, urmărindu-se simplificarea sistemului fiscal.
La începutul secolului al XVIII-lea, toate dările de repartiţie au fost concentrate într-una singură, care urma să fie achitată în patru rate anuale, numite în Moldova sferturi, iar în Ţara Românească, seamă mare, haraci, seama a doua, seama a treia, corespunzând unor trimestre.
Acest sistem impus de Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească şi de Antioh Cantemir în Moldova, avea avantajul restrângerii numărului de obligaţii şi înlăturării numărului mare de organe fiscale şi desfiinţării parţiale a răspunderii solidare.
Sistemul acesta a fost când părăsit, când reluat, după cum li s-a părut domnitorilor fanarioţi că este mai potrivit pentru ei de a strânge din ţară în cât mai scurt timp cât mai multe venituri.



Postări populare de pe acest blog

Surse de energie

Surse ale conflictului

Mihai Eminescu (viata si activitatea literara)