Transferul proprietatii intelectuale

Căile de valorificare a elementelor de proprietate intelectuală sunt cesiunea şi licenţa.
Cesiunea presupune înstrăinarea totală a drepturilor patrimoniale ce decurg din titlul de proprietate asupra unor bunuri intangibile.

În lipsa unor legi specifice, cesiunea respectă regimul juridic de drept comun al contractului de vânzare-cumpărare. Există: cesiune cu titlu gratuit, respectiv cu titlu oneros, în ultimul caz transferul de proprietate făcându-se contracost.
Alte elemente ce caracterizează modul de realizare a cesiunii sunt:
·         perioada de valabilitate a transferului, din acest punct de vedere existând: cesiunea definitivă (pe o perioadă nedeterminată); cesiunea temporară - cedarea drepturilor de proprietate pe o perioadă limitată.
·         gradul de cuprindere a cesiunii, în sensul elementelor protejate şi al teritoriului pe care se acordă protecţia, putând fi: cesiune totală – cuprinde toate drepturile de proprietate şi întregul teritoriu pe care este asigurată protecţia; cesiune parţială, în situaţiile în care titularul unui titlu de proprietate cedează doar o parte din drepturile sale, limitarea vizând domeniul de aplicare, teritoriul etc.
Cele două părţi ale contractului de cesiune sunt: cedentul (cel care vinde) şi cesionarul (cel care cumpără), relaţiile dintre părţi fiind deosebit de complexe, îndeosebi în cazul cesionărilor temporare şi parţiale.
Licenţa - acord prin care titularul unui drept de proprietate industrială (licenţiarul) transmite unei terţe persoane (licenţiatul) dreptul său exclusiv de exploatare contra unei prestaţii echivalente şi în anumite condiţii.
Prin licenţiere nu se înstrăinează dreptul de proprietate, ci doar dreptul folosirii lui, licenţiarul păstrându-şi dreptul de a exploata şi de a urmări folosirea ilegală a elementelor de proprietate ce fac obiectul contractului.
Având în vedere conţinutul drepturilor conferite prin contractul de licenţă, se deosebesc:
·    licenţe exclusive – când dreptul de exploatare a elementelor ce fac obiectul contractului se transmite unui singur beneficiar;
·    licenţe neexclusive – caz în care licenţiarul îşi rezervă dreptul de a acorda licenţe similare mai multor beneficiari.
În contractul de licenţă sunt formulate clar, în capitole distincte, obiectul contractului, obligaţiile părţilor, zona geografică şi durata licenţei.
Contractele de licenţă pot fi lovite de nulitate în cazul nerespectării sau neîndeplinirii obligaţiilor părţilor sau din alte motive întemeiate. Rezilierea contractelor de licenţă trebuie bine analizată de firmele în cauză, deoarece partea care nu-şi respectă obligaţiile sau care determină rezilierea contractului este obligată la plata sancţiunilor.
Trebuie făcută distincţie între rezilierea contractului, ca sancţiune, şi anularea contractului, determinată de expirarea perioadei pentru care a fost acordată licenţa.
Contractele de licenţă au ca scop principal valorificarea unor tehnologii avansate pe terţe pieţe, oferind următoarele avantaje:
·         Pentru titularul dreptului de proprietate industrială aceasta este o cale de a pătrunde pe pieţele străine, limitând efectele concurenţei şi fără o mobilizare serioasă de fonduri. Bineînţeles, considerentele opţiunii de licenţiere sunt mai multe, mai ales în situaţiile când contractele de licenţă îmbracă forma unei cooperări internaţionale de producţie;
·         Pentru licenţiat, avantajele sunt: accesul la tehnologiile de vârf exploatabile pe cale industrială, acumularea de experienţă, creşterea potenţialului de export etc.
În scopul asigurării protecţiei noilor tehnologii, acestea sunt brevetate. Dar, de cele mai multe ori, transmiterea brevetului de invenţie ce stă la baza unei tehnologii nu este suficientă pentru exploatarea ei. Realizarea unor produse de înaltă complexitate tehnologică presupune un bagaj impresionant de instrumente, tehnici şi cunoştinţe de specialitate, care nu este la îndemâna oricărui agent economic: aplicarea tehnologiei presupune transfer de know-how.

Termenul Know-how – defineşte ansamblul formulelor, documentelor, desenelor, reţetelor, procedeelor, experienţei de producţie şi a altor elemente analoge care servesc la fabricarea unui produs sau la aplicarea unei tehnologii. Sunt informaţii tehnice de valoare industrială, ce fac parte din cunoştinţele rezultate din activitatea de cercetare şi de producţie.
Prin natura sa, know-how-ul nu este brevetabil, fiind compus dintr-o mulţime de elemente, dintre care unele pot fi noi. Frecvent, el constă doar dintr-o combinaţie inedită a unor soluţii cunoscute  Noutatea cuprinsă în know-how este relativă, rezultând ca un raport între stadiul tehnic şi nivelul de cunoştinţe ale ofertantului şi ale beneficiarului[1].
Know-how-ul poate fi comercializat, formele de transmitere fiind cele clasice: cesiunea şi licenţa.
Independent de voinţa părţilor, transferul de know-how este supus unor riscuri specifice, neputând fi asigurată protecţia elementelor pe care le înglobează. De aceea, în practica relaţiilor comerciale şi de cooperare internaţională se acordă o atenţie deosebită negocierii contractelor, know-how-ul fiind cel mai sensibil segment al transferului de tehnologie. Pentru a se evita riscurile, este indicat ca acordarea dreptului de folosire a unui know-how să fie legată de transferul unui brevet de invenţie sau marcă de fabrică. Alte posibilităţi de protecţie a acestor forme de proprietate industrială sunt atribuirea caracterului secret (din care rezultă un set de măsuri adecvate) şi contractul de confidenţialitate.
Ghidul pentru redactarea contractelor economice internaţionale de transfer de know-how, elaborat de Comisia Economică pentru Europa, recomandă utilizarea a două instrumente juridice:
¨    asumarea de către beneficiarul de know-how, în mod unilateral, înainte de începerea tratativelor, a unui angajament prin care se recunoaşte caracterul strict confidenţial al informaţiilor ce i se vor prezenta, în sensul interdicţiei de a divulga, transmite către terţi sau utiliza în scopuri proprii informaţiile sau cunoştinţele dobândite înainte de semnarea contractului;
¨    semnarea unei convenţii prealabile, numită ,,contract de opţiune’’ (first sight option), prin care furnizorul de know-how se obligă să dea anumite detalii cu privire la cunoştinţele, metodele şi tehnicile pe care le posedă, iar beneficiarul recunoaşte caracterul de strictă confidenţialitate al acestor date şi se obligă să nu le divulge sau să le utilizeze în scopuri proprii înainte de încheierea tranzacţiei.

În România, protecţia de către întreprindere a propriului know-how se poate realiza în baza Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, conform căreia, “concurentul care săvârşeşte un act de concurenţă neloială va fi obligat să  înceteze sau să înlăture actul şi, după caz, să plătească despăgubiri pentru daunele pricinuite”. De asemenea, poate fi aleasă calea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, care poate fi introdusă şi împotriva persoanelor ce nu sunt concurenţi ai reclamantului (de exemplu, angajaţii firmei). Mijloacele contractuale prin care se poate realiza protecţia privesc atât contractele de transmitere de know-how, cât şi contractele de  muncă.

Transferul de tehnologie, ca formă de cooperare economică internaţională, se realizează sub forme complexe, tendinţa actuală fiind de extindere a sferei sale, de la cunoştinţe şi procedee tehnice, specifice domeniului fabricaţiei, la metode şi tehnologii de comercializare şi management. Aceste elemente pot fi integrate în contractele de know-how sau îmbracă forma de activităţi de consulting-engineering.

Conceptul de consulting-engineering defineşte o prestaţie de natură intelectuală privind elaborarea de studii şi proiecte, precum şi asistenţa tehnică, supravegherea şi controlul realizării unor lucrări complexe.
Activitatea de consulting-engineering a cunoscut o dezvoltare extraordinară în ultimele decenii, pe plan internaţional. Operaţiunile de consulting-engineering sunt realizate de persoane fizice sau juridice, ultimele fiind organizaţii independente de consulting-engineering sau secţii specializate ale unor unităţi complexe. Ca şi în cazul celorlalte forme de transfer, activităţile de consulting–engineering au la bază contracte care reglementează obligaţiile şi răspunderile părţilor.




[1] Gartig, O. - Noţiuni de proprietate intelectuală. Ed. Lux Libris Braşov, 1997, p.12.

Postări populare de pe acest blog

Surse de energie

Surse ale conflictului

Mihai Eminescu (viata si activitatea literara)