Global Rabota

marți, 11 aprilie 2017

Tipologiile stilurilor de conducere

Tags

Pentru că tipologiile stilurilor de conducere sunt foarte numeroase, se consideră că este foarte necesară găsirea unui criteriu de ordonare şi grupare a acestora. Numărul dimensiunilor luate în calcul de diverşi cercetători este criteriul după care Mielu Zlate clasifica stilurile de conducere.
►Tipologiile unidimensionale sunt cele care, deşi pornesc de la mai multe activităţi ale conducătorului, avantajează una dintre acestea, care devine astfel esenţială, fundamentală.
·        Cea mai ilustrativă tipologie unidimensională, prima şi din punct de vedere istoric, este cea propusă de Kurt Lewin şi colaboratorii săi R. Lippitt şi R.K. White, în 1939. Cu ocazia studiului efectuat de cei trei, este abordat şi dezvoltat pentru prima dată conceptul de stil de conducere (leadership style). (Zaborilă, 2004)
Deşi activităţile desfăşurate de un conducător în cadrul grupului sunt destul de numeroase (stabilirea sarcinilor şi tehnicilor de lucru, repartizarea sarcinilor, formarea grupurilor, participarea la activitate, efectuarea evaluărilor), mai este important şi un alt aspect: cine ia decizia în legătură cu toate aceste activităţi? ; cum este luată decizia?
Aşadar, acest studiu clasic urmăreşte efectele participării grupului la luarea deciziilor în privinţa performanţei. Decizia poate fi luată de conducător singur, de conducător împreună cu membrii grupului sau de grup, la voia întâmplării, fără nici o asistenţă din partea conducătorului. Cele trei situaţii ilustrează practicarea a trei stiluri de conducere pe care Lewin, Lippitt şi White le-au denumit autoritar, democrat, permisiv (fr. laissez-faire). Cercetarea a demonstrat că cele trei stiluri de conducere au produs rezultate diferite în ceea ce priveşte eficienţa, satisfacţia şi agresivitatea.
Astfel, din punct de vedere al eficienţei s-a constatat că grupurile conduse autoritar şi cele conduse democratic au avut performanţe asemănătoare, pe când grupul condus permisiv a obţinut rezultate mai scăzute. În absenţa conducătorului s-a observat că productivitatea grupului condus autoritar tindea să scadă, a celui condus democratic rămânea neschimbată, iar a celui condus permisiv creştea. Membrii grupului condus autoritar au manifestat mai multă încredere în lider, au exprimat mai multe nemulţumiri şi s-au dovedit mai agresivi pentru a câştiga atenţia. Membrii grupului condus democratic au tins să fie mai prietenoşi, mai puţin centraţi pe lider şi mai mult pe grup.
Deşi cercetările lui Lewin au fost făcute pe copii în condiţii experimentale, majoritatea autorilor din domeniu recunosc impactul puternic pe care l-au avut asupra tuturor cercetărilor şi tipologiilor care au fost făcute ulterior.
Tipologia lui Lewin şi a colaboratorilor săi se asocia cu o limită, şi anume: ea sugera că ar exista stiluri de conducere pure (autoritar ,,pur’’, democratic ,,pur’’). Aşa cum au sesizat unii autori, în practică nu există stiluri pure, ci mai degrabă combinaţii între diferite stiluri; de asemenea, nu există un singur tip de stil autoritar sau un singur stil de tip democrat.
·        N. R. F. Maier (1957) şi-a imaginat un triunghi echilateral şi a amplasat în fiecare vârf cele trei stiluri clasice (autoritar, democratic laissez-faire), iar la mijlocul fiecărei laturi a triunghiului a trasat alte trei stiluri de conducere intermediare (paternalist, între autoritar şi laissez-faire; majoritar între autoritar şi democratic; liber cu discuţii între democratic şi laissez-faire).
Primul stil se caracterizează prin faptul că autoritatea ia decizia, dar ţine cont într-o oarecare măsură şi de dorinţele indivizilor; cel de-al doilea se bazează pe participarea membrilor grupurilor şi pe dominarea minorităţii de către majoritate; cel de-al treilea stil presupune o discuţie fără a se viza însă nici o acţiune organizată. Maier arată că n-ar fi exclus ca un conducător să ,,cadă’’ în interiorul triunghiului, ceea ce înseamnă că el va prezenta toate caracteristicile enumerate.
În literatura de specialitate se cunosc alternative ale acestui sistem de clasificare. Aceste alternative montează categoriile ,,stil autoritar’’ şi ,,stil democratic’’ păstrând aceleaşi distincţii esenţiale între cele două categorii de stiluri.
·        J. A. C. Brown (1954) subdivide conducătorii cu stil democratic în democraţi autentici şi pseudodemocraţi, iar pe cei cu stil autoritar în strict autoritari, binevoitori şi autoritari incompetenţi.
În opinia lui Mielu Zlate, probabil cea mai interesantă revizuire a tipologiei lui Lewin şi a colaboratorilor săi este cea formulată de R. Tannenbaum, W. H. Schmidt (1958). Această revizuire, pe de o parte sugerează posibilitatea trecerii spre lărgirea numărului de criterii ce pot sta la baza caracterizării comportamentului conducătorilor, iar pe de altă parte, deschide perspectiva abordării situaţionale a stilurilor de conducere. Figura centrală pentru ei este tot cea a conducătorului şi a comportamentelor sale. Autorii imaginează un continuum cu două extreme (conducere autoritară; conducere democratică) şi nenumărate puncte (comportamente) posibile şi accesibile unui conducător.
Clasificarea stilurilor de conducere propusă de Tannenbaum şi Schmidt a avut un larg ecou în epocă, stând la baza altor numeroase clasificări. Modelul domeniului continuu a fost utilizat în scopuri de perfecţionare managerială, ca modalitate pertinentă de a-i determina pe manageri să ia în considerare flexibilitatea stilului. (Cole, 2004)
►Tipologii bidimensionale
Cea mai cunoscută şi mai răspândită tipologie bidimensională a stilurilor de conducere este cea elaborată de Robert R. Blake şi Jane S. Mouton (1964). Cei doi autori, pornind de la premisa că în conducerea organizaţiilor două dimensiuni sunt esenţiale (orientarea conducătorilor spre producţie şi orientarea lor spre personal) construiesc aşa-numita grilă managerială.
,,Grila managerială reprezintă în fapt o matrice a stilurilor potenţiale de conducere, realizată cu scopul comparării acestora, atât prin raportare la necesităţile organizaţionale pentru producţie şi profit cât şi la cele umane.’’ (Vlăsceanu, 1993)
Grila este elaborată pe baza a două dimensiuni. Axa orizontală a grilei desemnează preocuparea conducătorului pentru producţie, în timp ce axa verticală defineşte preocuparea pentru oameni. Fiecare dintre cele două axe este concepută ca o scală cu nouă valori ce indică gradul de interes al conducătorului pentru producţie sau pentru oameni. Aceasta poate varia de la valoarea numerică cea mai mică (1) până la cea maximă (9). (anexa 3)
Deşi, practic, se pot stabili 81 de stiluri de conducere, cei doi autori îşi concentrează atenţia doar asupra a cinci tipuri de stiluri comportamentale :
-         stilul de tip 1.9. – se caracterizează prin interes mare pentru producţie şi interes slab pentru problemele umane. Se porneşte de la premisa că între imperativele producţiei şi trebuinţele proprii personalului există o contradicţie inevitabilă, şi atunci, dacă unele sunt satisfăcute, celelalte trebuie sacrificate. Eficacitatea unui conducător de acest tip se măsoară în termeni de producţie şi profit. Între şefi şi subalterni sunt relaţii de autoritate, ascultare şi supunere;
-         stilul de tip 9.1. – se caracterizează prin interes mare pentru problemele umane şi interes scăzut pentru problemele de producţie. Conducătorul cu un astfel de stil rezolvă problemele umane, asigurând prin aceasta un climat bun în întreprindere, un ritm agreabil de muncă; el încurajează spiritul colectiv pe direcţia realizării scopurilor umane, urmăreşte obţinerea satisfacţiei personalului, care devine un scop în sine, dar riscă să împiedice eficacitatea organizaţiei;
-         stilul de tip 1.1. – se caracterizează prin interes slab atât pentru producţie cât şi pentru problemele umane. Conducătorul care practică un astfel de stil manifestă tendinţe de izolare faţă de superiorii şi subordonaţii săi, nu se implică în problemele de decizie, evită formele de control, subordonaţii sunt consideraţi un rău necesar;
-         stilul de tip 5.5. – se caracterizează prin interes moderat atât pentru producţie, cât şi pentru problemele umane. Conducătorul ce practică acest stil caută soluţii de echilibrare (de compromis), obţine astfel o producţie acceptabilă (fără a fi însă prea mare), fără o bruscare a personalului;
-         stilul de tip 9.9. – se caracterizează prin interes mare atât pentru problemele umane cât şi pentru problemele producţiei. Conducătorul care practică acest stil obţine participarea salariaţilor la exigenţele producţiei asociindu-i la elaborarea strategiei şi la definirea condiţiilor de muncă. Conduce şi controlează oamenii, făcându-i să înţeleagă, se ajunge la autoconducere.
,,Stilurile descrise nu sunt singurele posibile, iar variantele acestea tipice se regăsesc rar  în stilurile obişnuite de conducere. Mai des vor fi întâlnite stiluri de conducere în cadrul cărora se pot sesiza tendinţe spre una sau alta dintre aceste extreme.’’ (Zaborilă, 2004)
În viziunea Mihaelei Vlăsceanu, grila managerială a lui Blake şi Mouton, cu toate că s-a dovedit utilă într-o serie de proiecte de ,,dezvoltare a managementului’’ nu este de obicei considerată ca o teorie propriu-zisă a conducerii. (Vlăsceanu, 1993)

► Tipologiile tridimensionale
Mielu Zlate consideră că în elaborarea acestor tipologii se procedează în două moduri.
Unii autori, pornind de la tipologia bidimensională, mai adaugă încă o dimensiune şi obţin astfel o tipologie tridimensională. Aşa au procedat Blake şi Mouton, care, în 1967, şi-au revizuit grila managerială, adăugând o a treia dimensiune, cu valori cuprinse între 1 şi 9 referitoare la consistenţa sau profunzimea unui stil. Dacă sub influenţa unor situaţii conflictuale conducătorul îşi schimbă rapid stilul înseamnă că stilul lui era superficial, inconsistent. Dacă, dimpotrivă, el îşi menţine stilul, înseamnă că stilul este puternic, profund.
Alţi autori procedează prin luarea în considerare de la început a unui număr de trei dimensiuni ale stilurilor de conducere. Ilustrativă din acest punct de vedere este tipologia construită de W. J. Reddin (1970). La cele două dimensiuni ,,tradiţionale’’ (orientarea spre sarcină şi orientarea spre relaţiile umane), Reddin adaugă o a treia dimensiune: orientarea spre randament, spre productivitate, deci spre eficienţă.
Reddin introduce şi câteva noţiuni care specifică mai bine concepţia cu privire la stilul de conducere. El vorbeşte despre flexibilitate comportamentală (definită ca fiind capacitatea conducătorului de a se adapta mai multor stiluri eficiente alternative) şi despre rezistenţă de stil (exprimată în tendinţa conducătorului de a-şi menţine acelaşi stil, indiferent de context), stil în derivă (schimbarea stilului pentru reducerea tensiunilor create de presiunile situaţiei, şi nu pentru a creşte eficienţa), rigiditate de stil (menţinerea unui stil inadecvat şi ineficient). (Vlăsceanu, 1993)



loading...