Global Rabota

marți, 11 aprilie 2017

Teorii ale conducerii

Tags

Teoriile conducerii sunt extrem de numeroase si variate. Dacă în lucrările mai vechi de psihologie organizaţională nu apare intenţia de a le ordona şi sistematiza după criterii ferme, cu timpul se semnalează tot mai multe încercări de clasificare a teoriilor conducerii.
Încercarea lui Yago (1994) de clasificare a teoriilor conducerii oferă o viziune coerentă din punct de vedere problematic, dar nu ţine cont de criteriul istoric. El porneşte de la premisa potrivit căreia conducerea este atât proces, cât şi proprietate şi stabileşte patru criterii(universalitate versus contingenţe; trăsături versus comportamente), din combinarea cărora rezultă patru tipuri de teorii.
Den Hartog şi Koopman (2001), ţinând cont de criteriul istoric, împart teoriile conducerii în patru categorii distincte: teoriile personologice, teoriile comportamentiste şi ale stilului, teoriile contingenţei, teoriile noii ,,conduceri’’.
Aceste două modalităţi au atât avantaje cât şi dezavantaje: prima oferă o viziune coerentă din punct de vedere problematic, dar poate crea confuzie prin ignorarea criteriului istoric; a doua modalitate surprinde evoluţia istorică a teoriilor conducerii, dar este nevoită să revină asupra unei serii de idei, să le reia, deoarece acestea nu au apărut într-o succesiune logică.
În viziunea lui Mielu Zlate(2004), îmbinarea flexibilă a celor două criterii, cu o uşoară predominanţă a criteriului logicii ştiinţei ar putea constitui o modalitate de sistematizare a teoriilor conducerii.(anexa 1)
►O categorie a teoriilor existente asupra conducerii este reprezentată de teoriile personologice. În perspectiva acestor teorii, conducătorii se nasc, nu devin, iar conducerea se bazează pe o serie de însuşiri sau trăsături de personalitate înnăscute, care îi diferenţiază pe lideri de nonlideri, mai ales de subordonaţi.
Teoriile personologice sugerează că, în practică, trebuie acordată o mare atenţie selecţiei liderilor, descoperirii persoanelor care deţin deja însuşirile şi trăsăturile asociate cu succesul sau eficienţa activităţilor desfăşurate şi nu formării liderilor.
Această abordare de conţinut este centrată pe ceea ce este un lider eficient, şi nu pe cum se conduce eficient.(Zaborilă, 2004)
Una din teoriile reprezentative ale acestei categorii este teoria conducerii carismatice, cunoscută şi sub denumirea de teoria eroilor sau a marilor personalităţi. Aptitudinile sunt socotite ca un ,,dat’’, ,,o forţă’’ a individului cu care acesta se naşte, deci ele sunt interpretate ca fiind de natură ereditară şi transmisibilă genetic. Francis Golton, prin lucrarea lui, ,,Hereditary Genius’’ (1869) are o contribuţie deosebită la conturarea şi generalizarea acestei opinii. În această accepţie, conducerea este socotită o funcţie a persoanei înzestrate încă de la naştere cu o serie de aptitudini sau particularităţi psihologice care asigură succesul în conducerea şi dirijarea oamenilor.
Termenul de carismă provine din limba greacă (khárisma) şi semnifică harul sau datul excepţional cu care este înzestrată o persoană. Max Weber a fost primul care a introdus termenul de carismatic, echivalent cu cel de har.(Weber, 1965, după Zlate, 2004)
O altă teorie personologică este teoria trăsăturilor. Se consideră că succesul conducerii se datorează unor trăsături de personalitate proprii, specifice celui care conduce; astfel, conducătorul apare ca fiind o persoană ce dispune de o trăsătură sau un ansamblu de trăsături personale care îi asigură autoritatea şi succesul în activitatea desfăşurată.
Studiile şi cercetările pe această tematică sunt extrem de numeroase. În majoritatea acestor lucrări, care aveau ca subiecţi persoane ce puteau fi considerate conducători, au fost supuşi investigaţiei factori fizici şi constituţionali, factori psihologici, factori psihosociali, factori sociologici.
Cu toate că această teorie a trăsăturilor are limitele sale, ignorarea mediului social în activitatea conducerii fiind cea mai importantă, ar fi o eroare să se facă abstracţie de persoană şi de trăsăturile ei în activitatea de conducere.
►Teoriile comportamentiste s-au dezvoltat ca şi o alternativă la teoriile personologice, rămânând centrate pe persoană, dar schimbând unghiul de vedere al investigării acesteia.
,,Spre deosebire de abordările centrate pe trăsături, care încearcă să răspundă la întrebarea <Cine este un lider eficient?>, studiile focalizate pe comportament încearcă să ofere răspuns pentru problema <Ce fac liderii eficienţi?>’’.(Zaborilă, 2004)
Studii influente în acest domeniu au fost realizate în Statele Unite ale Americii: ,,Studiile Universităţii Ohio’’ şi ,,Studiile Universităţii Michigan’’.
Teoria celor două dimensiuni comportamentale a fost elaborată de un grup de cercetători de la Universitatea din Ohio. Cercetătorii au aplicat o serie de scale prin intermediul cărora subordonaţii îşi descriau  şefii; prin analiză factorială au descoperit două dimensiuni comportamentale ale liderilor implicate în activitatea de conducere: consideraţie (comportamentele conducătorului care afectează relaţiile interpersonale, măsura în care liderul stabileşte relaţii de încredere şi respect cu membrii grupului)  şi structură (comportamentele care influenţează sarcinile formale).
Teoria continuumului comportamental îşi are originea într-o serie de investigări efectuate de Rensis Likert începând de prin 1947 şi expuse într-o manieră sistematică în lucrarea ,,New Patterns of Management’’, apărută în 1961. (Zlate, 2004) Likert a fost interesat de studiul comportamentelor conducătorilor grupurilor înalt productive şi ai grupurilor slab productive.
Studiile efectuate la Universitatea Michigan au clasificat liderii în două categorii, în funcţie de accentul pe care aceştia îl plasează pe producţie sau pe angajaţi, concepând cele două dimensiuni ale unui continuum. Această concepţie implică faptul că un lider nu poate combina ambele orientări în stilul de conducere, ci poate fi orientat predominant într-o direcţie sau alta de acţiune. (Zaborilă, 2004)
Liderii centraţi pe producţie stabilesc standarde înalte de performanţă şi au grijă ca ele să fie atinse, organizează sarcinile cu atenţie şi indică modelele de lucru, monitorizând îndeaproape activitatea membrilor echipei.
Liderii centraţi pe oameni încurajează participarea angajaţilor în stabilirea obiectivelor şi la alte decizii de grup, consolidând încrederea şi respectul reciproc.
Concluzia Studiilor realizate la Universitatea Michigan a fost aceea că liderii centraţi pe oameni au rezultate mai bune.
►Teoriile situaţionale primare sunt specifice perioadei anilor ’40 şi au apărut ca o reacţie contra teoriilor trăsăturilor personologice, care se centrau exclusiv pe trăsăturile de personalitate ale liderului. Astfel, este acordată o importanţă mare nu atât individului, cât situaţiei în care el acţionează şi mai ales particularităţilor ei.
E. S. Bogardus a atras în mod direct atenţia asupra necesităţii interpretării conducerii ca pe o funcţie a situaţiei sociale: ,,un şef este o persoană care controlează câteva tipuri de situaţii sociale’’ sau ,,pentru a învăţa cum să conduci trebuie să analizezi situaţiile şi să elaborezi tehnicile de control apropiate’’. (Bogardus, 1963, cit in  Zlate, 2004)
Esenţa acestor teorii este următoarea: conducătorul este expresia grupului pe care îl conduce, a situaţiei în care acesta se află.
►Teoriile contingenţei au fost formulate în decursul anilor ’60, scopul lor fiind acela de a corela teoriile opuse până atunci: cele personologice şi cele situaţionale. Aceste teorii încearcă să realizeze dezideratul empiric al potrivirii dintre persoană şi situaţie.
În viziunea lui Mielu Zlate, teoriile contingenţei pornesc de la următoarele idei generale:
·        conceperea şi interpretarea conducerii într-o manieră nouă, complexă: conducerea trebuie văzută ca o activitate care este atât în funcţie de om, cât şi de loc.
·         accentuarea relaţiei dintre persoană şi situaţie, dintre trăsăturile şi comportamentele conducătorului şi particularităţile situaţiei, mai mult, asigurarea potrivirii dintre comportamentele liderului şi particularităţile situaţiei.
·         lărgirea numărului variabilelor implicate în desfăşurarea conducerii eficiente (pe lângă lider şi situaţie trebuie ţinut cont şi de subordonaţi cu atributele acestora).
Teoria favorabilităţii situaţiilor de conducere a fost formulată de F. E. Fiedler, el fiind cel care a utilizat pentru prima dată termenul de contingenţă.
În viziunea lui Fiedler, eficienţa conducerii este contingentă cu combinaţia a doi factori: pe de o parte, personalitatea conducătorului, iar pe de altă parte, variabilele situaţionale. În ceea ce priveşte personalitatea conducătorului, Fiedler consideră că există două categorii de lideri: unii centraţi pe relaţii, alţii pe sarcina de muncă. În ceea ce priveşte variabilele situaţionale, acestea sunt împărţite în favorabile şi nefavorabile în raport cu conducătorul.
Fiedler consideră că sunt trei factori în funcţie de care o situaţie este favorabilă sau nefavorabilă: relaţiile dintre şefi şi subordonaţi, structura sarcinii, puterea poziţiei conducătorului. Combinând toate aceste variabile situaţionale, Fiedler a obţinut opt situaţii tipice de conducere.(anexa 2)
Corelând variabilele de personalitate (stilurile de conducere) cu variabilele situaţionale, Fiedler concluzionează: nu există conducători buni sau slabi, dimpotrivă, un conducător eficient într-o situaţie poate fi ineficient în alta.
Teoria lui Fiedler, apreciată de mulţi autori, dar şi controversată, are marele merit de a introduce mai direct variabilele organizaţionale în studiul conducerii.
Teoria maturităţii subordonaţilor a fost formulată de P. Hersey si K. H. Blanchard în 1969 şi este foarte asemănătoare cu teoria lui Fiedler.
În timp ce la Fiedler variabilele situaţionale (contingente) erau reprezentate de relaţiile şefilor cu subordonaţii, structura sarcinii şi poziţia liderului , în teoria elaborată de Hersey şi Blanchard acestea sunt reprezentate de maturitatea subordonaţilor. Acest termen se referă la natura grupului subordonat, adică la măsura în care grupul dispune de capacitatea instrumentală şi de predispoziţia psihologică de a duce la bun sfârşit o sarcină specifică. Maturitatea subordonaţilor este variabila pe care liderii încearcă să o influenţeze, de aceea comportamentele şi stilurile lor de conducere trebuie să fie adaptate ei.
►Teoriile cognitive, în viziunea lui Mielu Zlate, reprezintă o categorie de sine stătătoare, chiar dacă unii autori (Gordon, 1987; Mullins, 1993) le încadrează în categoria teoriilor situaţionale, iar alţii le consideră teorii de compromis, între cele personologice şi cele comportamentiste.
Cu toate că aceste teorii recunosc dependenţa conducerii eficiente de anumiţi factori (stilul decizional al liderului, capacitatea acestuia de a stabili scopuri pentru subordonaţi etc.), în prim plan amplasează activitatea cognitivă a liderilor, care îi ajută pe aceştia în finalizarea activităţii lor. Liderul apare ca procesor de informaţii, de felul concret în care informaţia va fi procesată depinzând eficienţa activităţii sale. Teoriile cognitive consideră activitatea de procesare a informaţiei variabila contigentă, de care depinde eficienţa conducerii.
Cele mai semnificative teorii cognitive au fost: teoria normativă a luării deciziei, elaborată de Vroom şi Yetton în 1973, teoria atribuirii, formulată de Green şi Mitchell în 1979.
►Teoria conducerii tranzacţionale exprimă poate cel mai bine caracterul interactiv al conducerii. Printre autorii care au contribuit la formularea acestei teorii sunt: Hollander (1978); Burns (1978); Bass (1978); House et al.(1988); Steers (1991).
Mielu Zlate sistematizează principalele idei ale acestei teorii:
·        în conducerea tranzacţională, liderul oferă ceva şi primeşte la rândul său ceva (de exemplu, liderul oferă produse valorizate şi obţine din partea subordonaţilor comportamentele aşteptate);
·         trăsătura esenţială a interacţiunii dintre lider şi subordonat este recompensarea, răsplătirea comportamentului;
·         profitul obţinut şi de o parte şi de alta a tranzacţiei este condiţia principală a menţinerii şi perfectării relaţiei respective;
·         tranzacţia dintre lider şi subordonaţi are la bază un contract psihologic, şi nu unul formal, oficial. (Zlate, 2004)
Deşi teoria conducerii tranzacţionale explică mai bine natura psihosocială a conducerii, ea este restricţionată în plan aplicativ de particularităţile organizaţiilor.



loading...