Tarile Europei de Vest in perioada interbelica 1918-1939

Odată cu încheirea războiului ţările europene descoperă cu groază consecinţele lui: pierderi umane considerabile, oraşe ruinate ce vor marca peisajul timp de peste un deceniu, o prăbuşire financiară care a transformat zona ce fusese cea mai bogată din lume. Europa a încetat să mai fie centrul de gravitaţie al planetei. Războiul a tulburat echilibrele sociale pentru un timp iar democraţia liberală, aparent triumfătoare în 1918, va fi repusă în curând în discuţie într-un şir de state. În continuare vom urmări principalele transformări înregistrate în evoluţia ţărilor Europei de Vest în perioada interbelică. Expunerea a fost realizată pe ţări pentru a scoate în evidenţă aceste modificări şi a contura o imagine cât mai completă a statelor occidentale în această perioadă.
Marea Britanie
La terminarea războiului Marea Britanie era condusă de un guvern de coaliţie. În decembrie 1918 s-au desfăşurat alegeri parlamentare, victoria obţinând-o conservatorii şi liberalii. A fost creat un guvern din reprezentanţii acestor două partide, prim-ministru fiind numit David Lloyd George. În structura politică internă a Imperiului Britanic a apărut un element nou -„teritorii sub mandat”.
O altă problemă cu care se confruntă Marea Britanie este cea a Irlandei. La 21 ianuarie 1919,
27   de deputaţi irlandezi, membri ai partidului Sinn Fein („Noi înşine”) au constituit la Dublin un Parlament şi au proclamat Republica Irlanda, iar pe irlandezi - „naţiune suverană şi independentă”. Preşedinte al Republicii Irlanda a devenit Eamon de Valera (1919-1922) care însă, nu a fost recunoscut de către britanici. Englezii au încercat să înăbuşe prin forţa armelor noua Republică dar nu au reuşit. În decembrie 1921 a fost semnat un Acord anglo-irlandez, conform căruia partea de sud a Irlandei (26 comitate) au fost recunoscute drept Stat Irlandez Liber cu drepturi de dominion iar partea de nord a Irlandei (6 comitate) numită Ulster a rămas în componenţa Regatului Unit.
În alegerile parlamentare din anul 1923 Partidul Conservator n-a obţinut majoritatea voturilor. Conform tradiţiei parlamentare engleze cei care au primit sarcina de a crea guvernul au fost laburiştii. La 23 ianuarie 1924 a fost alcătuit primul guvern laburist din istoria Marii Britanii, condus de liderul Partidului Laburist, James Ramsay MacDonald. În octombrie 1924 Parlamentul a acordat vot de neîncredere guvernului lui MacDonald, fiind organizate noi alegeri parlamentare. Alegerile au adus victorie Partidului Conservator, care au constituit un nou guvern, condus de Stanley Baldwin, ce a guvernat ţara până în iunie 1929.
În perioada stabilizării economice (1926-1929) ţările occidentale, luate în ansamblu, au ieşit din criza de producţie, financiară, comercială în care s-au pomenit după primul război mondial, economia britanică însă, nu a reuşit să-şi reia ritmul de dezvoltare de dinainte de război.
Partidul Laburist în anii 1924-1929 s-a aflat în opoziţie. Ei au adoptat un nou program electoral care conţinea teze redactate în manieră liberală. Astfel, în timpul alegerilor din mai 1929 ei au reuşit să obţină cele mai multe voturi în comparaţie cu liberalii şi conservatorii şi au constituit guvernul în frunte cu R.MacDonald.
Guvernarea laburistă a coincis cu declanşarea crizei economice mondiale, fapt ce a schimbat programul propus electoratului. În anul 1931 a fost creată o Comisie regală menită să elaboreze recomandări pentru a scoate ţara din criză. Ele prevedeau reducerea cheltuielilor sociale ale guvernului şi au fost acceptate de MacDonald şi unii membri ai guvernului dar alţii s-au opus. Această situaţie a provocat o criză în Partidul Laburist. Unii miniştrii laburişti şi-au dat demisia iar în locul lor MacDonald a chemat reprezentanţi ai conservatorilor şi liberalilor, constituind un guvern numit „naţional” care a condus ţara până în 1935. Guvernul „naţional” a contribuit la scoaterea Marii Britanii din criza economică, promovând o politică protecţionistă.
La 14 noiembrie 1935 în Marea Britanie s-au desfăşurat alegeri parlamentare. Partidul Conservator a ieşit învingător: el a obţinut 387 de locuri în Parlament, iar laburiştii -154. Noul guvern conservator a fost alcătuit de S.Baldwin, înlocuit la 28 mai 1937 de Arthur Neville Chamberlain.
Politica externă a Marii Britanii în perioada interbelică
În domeniul politicii externe după primul război mondial Marea Britanie s-a confruntat cu mai multe probleme legate de reorganizarea Imperiului colonial. În 1921 în cadrul Conferinţei Imperiale au fost ascultate opiniile reprezentanţilor dominioanelor referitoare la modificarea statutului acestora. O nouă Conferinţă, care are loc în 1926, a pus bazele transformărilor structurii constituţional-juridice a Imperiului, începând de la suprimarea termenului propriu-zis şi înlocuirea lui cu cel de Commonwelth.
Guvernul britanic a promovat în anii ’30 o politică duplicitară faţă de agresori. Astfel, deşi în cadrul Societăţii Naţiunilor agresiunea italiană asupra Etiopiei a fost acuzată, blocada economică nu prevedea un embargou asupra unor mărfuri de natură strategică: petrol, cărbune, minereu de fier etc. Marea Britanie a promovat o politică de neamestec în războiul civil din Spania, în condiţiile când Hitler şi Mussolini l-au susţinit masiv pe generalul F. Franco. La începutul anului 1937 Marea Britanie a semnat cu Italia un acord prin care ambele părţi s-au obligat să-şi respecte interesele în Marea Mediterană. Politica de conciliere a Marii Britanii a fost demonstrată în mod convingător în septembtrie 1938 la Munchen, când Cehoslovacia a fost lăsată la discreţia Germaniei naziste. În ajunul celui de-al doilea război mondial relaţiile cu Germania s-au înrăutăţit. Marea Britanie a semnat tratate de ajutor mutual cu Polonia, România, Grecia, Turcia care, însă, au fost respectate doar parţial.
Franţa
Franţa a ieşit învingătoarea din primul război mondial dar a simţit din plin ororile conflagraţiei. Franţa a devenit dependentă financiar de Marea Britanie şi SUA. Restituirea Alasaciei şi Lorenei a mărit considerabil potenţialul industrial al Franţei. Franţa era condusă de o uniune de partide, numită Blocul Naţional. În 1919, au avut loc alegeri parlamentare în care Blocul Naţional a ieşit învingător.
În 1921 Franţa a fost cuprinsă de o profundă criză economică. Guvernul a căutat ieşirea din situaţia creată prin acţiuni externe, contestate atât în interior cât şi de cercurile conducătoare ale Marii Britanii şi S.U.A. În anii stabilizării economice (1926-1929) în Franţa s-a dezvoltat rapid unele ramuri ca metalurgia, industria constructoare de maşini, industria chimică.
În 1924, socialiştii şi radicalii au constituit un nou bloc electoral numit „Blocul celor de stânga”. Alegerile parlamentare din mai 1924 au fost câştigate de acest Bloc, care a format guvernul, condus de Edouard Herriot.
În iulie 1926, partidele au format guvernul numit al Unităţii Naţionale, în frunte cu Raymond Poincare. Guvernul a reuşit să stabilizeze francul pe contul majorării impozitelor directe şi indirecte, reducerii salariilor, pensiilor etc. Politica promovată de guvernul Poincare a dus la înviorarea economiei, la creşterea rezervelor de aur ale ţării, au fost acordate credite unui şir de state
-  Italia, Polonia, Cehoslovacia etc.
Franţa a fost afectată ceva mai târziu de criza economică decât alte state: scăderea producţiei industriale a fost resimţită abia la sfârşitul anului 1930. Această întârziere se datora faptului că ea primise teritorii industrializate, beneficia de reparaţii din partea Germaniei. Criza economică ce afectase Franţa nu a fost atât de profundă ca cea din S.U.A. şi Germania dar a fost mai îndelungată, fiind înregistrate două căderi economice: în 1932 şi în 1935. Criza economică a dus la slăbirea poziţiilor internaţionale ale Parisului.
Viaţa politică în perioada crizei economice s-a caracterizat prin desele schimbări de guvern: din noiembrie 1929 până în mai 1932 Franţa a fost guvernată de 6 cabinete de miniştri. În mai 1932 s­au desfăşurat alegeri parlamentare, victoria revenind radicalilor şi socialiştilor care au constituit din nou „fîlocul celor de stânga”, iar prim-ministru a fost numit Edouard Herriot. Guvernul a depus un efort considerabil pentru a lichida deficitul bugetului de stat dar s-a confruntat cu numeroase probleme ce au dus la demiterea lui în decembrie 1932. În anul 1933 s-au succedat încă 7 cabinete de miniştri.
În situaţia instabilităţii politice în ţară s-au activizat forţele de extremă dreaptă. În februarie 1934 ei au încercat să pună mâina pe putere, organizând o lovitură de stat ce s-a scondat cu o nereuşită. În aceste condiţii liderii comunişti şi-au revizuit şi ei tactica şi s-au apropiat de socialişti şi radicali. Astfel, în Franţa a apărut ideea Frontului Popular. Alegerile parlamentare din mai 1936 au fost dominate de candidaţii Frontului Popular, cu 57 %, obţinând şi dreptul de a forma Guvernul. La 4 iunie 1936, Leon Blum a preluat funcţia de prim-ministru. Guvernul era alcătuit din socialişti şi radicali. Divergenţele apărute în cadrul Frontului Popular au dus la căderea guvernului. Preşedintele Franţei, A.Lebrun, i-a încredinţat radicalului, Camille Chautemps, misiunea de a crea un nou guvern, ce va conduce Franţa timp de nouă luni de zile. În aprilie 1938, a fost constituit un nou guvern în frunte cu radicalul, Edouard Daladier, care s-a pronunţat împotriva programului Frontului Popular.
Politica externă a Franţei în perioada interbelică
Politica externă s-a caracterizat prin promovarea unor tendinţe hegmoniste. În 1920-1921 a sprijinit ideea creării Micii Înţelegeri, a semnat un tratat de asistenţă mutuală cu Polonia. Încercarea Franţei de a pune sub control, pe cale militară zona Rhurului a eşuat datorită atitudinei SUA şi Marii Britanii, fiind obligată să accepte Planul Dawes de acordare a creditelor Germaniei. În problema coloniilor a promovat o politică de neutralizare a mişcărilor de eliberare naţională. A promovat o politică de conciliere faţă de statele agresoare, tolerând cotropirea Austriei şi dezmembrarea Cehoslovaciei în 1938.
Italia
La sfârşitul primului război mondial Italia se afla în grupul ţărilor învingătoare. În anul 1920 se confruntă cu o acută criză economică: a scăzut volumul producţiei industriale, a crescut numărul şomerilor, a sporit inflaţia.
Viaţa politică era dominată de Partidul Liberal, care deţinea majoritatea locurilor în parlament şi forma guverne. În ianuarie 1919 s-a constituit Partidul Popular Catolic, creat la iniţiativa Vaticanului şi urmărea scopul de a contracara influenţa forţelor de stânga.
In primăvara anului 1919 foştii veterani ai primului război mondial au creat primele bande de fascişti. Unul dintre ideologii mişcării era poetul Gabiel d’Annunzio, iar lider Benito Mussolini. Viitorul dictator al Italiei, Benito Mussolini (1883-1945) s-a situat în fruntea detaşamentelor “Fasci di combatimento”, care atacau cu violenţă organizaţiile muncitoreşti, devastau sediile Partidului Socialist. La prima întrunire a fasciştilor, ce a avut în martie 1919 la Milano, a fost adoptat un program de activitate care prevedea instituirea unei puteri de stat-forte, propagarea naţionalismului.
În 1920, Italia a fost cuprinsă de mari greve naţionale. Guvernul Italian în frunte cu Giovanni Giolitti a reuşit să canalizeze revolta maselor pe calea tratativelor cu sindicatele. Odată cu activizarea forţelor de stânga s-au înviorat şi cele de extremă dreaptă. La 28 octombrie 1922, Mussolini a organizat un marş spre Roma. Regele Italiei, Victor Emanuel al III-lea îl însărcinează pe Mussolini să formeze guvernul. Iniţial, a fost un guvern de coaliţie, dar treptat s-a impus caracterul dictatorial. Mussolini a modificat legea electorală pentru a învinge la viitoarele alegeri :partidul care obţinea mai mult de din voturi primea 2/3 din mandate în parlament. La alegerile parlamentare din aprilie 1924 partidul fascist, în bloc cu alte forţe de dreapta, a câştigat mai mult de jumătate din voturile alegătorilor. Începând din 1925, facsiştii au trecut la ofensivă. Mussolini, printr-o lege specială, a obţinut împuterniciri suplimentare. Partidele politice au fost interzise, uniunile profesionale au fost dizolvate, fiind permisă doar activitatea sindicatelor fasciste. Astfel, în Italia s-a instaurat dictatura fascistă.
Fascizmul a fost o reacţie la mişcarea de extremă stânga, dar şi o reacţie la ideile liberale. În centrul sistemului a fost plasat conducătorul partidului, numit “Il Duce”, considerat de propaganda oficială drept infailibil. Legea electorală, adoptată în 1928, prevedea ca alegerile parlamentare să se desfăşoare pe baza unei singure liste pe care figurau doar membrii Partidului Naţional Fascist. Fasciştii au promovat o politică de creare a unei economii naţionale închise, numită autarhie, ce va putea asigura independenţa economică a ţării.
Economia Italiei a suferit deosebit de mult în anii crizei economice mondiale: guvernul a promovat corporatismul - sindicatele patronatului împreună cu sindicatele salariaţilor din economie alcătuiau corporaţii. În 1934 au fost decretate prin lege 22 de corporaţii care cuprindeau diferite ramuri ale industriei. Corporaţiile erau prezentate drept un model de depăşire a disensiunilor dintre salariaţi şi patroni ce s-au unit în vederea servirii “intereselor generale ale naţiunii”.
Acordurile de la Lateran.
Papa de la Roma se afla într-un conflict mai vechi (din 1870) cu reprezentanţii statului italian. B.Mussolini era interesat în obţinerea unui sprijin permanent, acordat de Vatican regimului fascist. În 1929, la Palatul Lateran au fost semnate câteva acorduri prin care s-a consfinţit “împăcarea”. Italia a recunoscut oficial puterea Papei asupra Vaticanului, iar Sfântul Scaun, la rândul său, a recunoscut Italia în frunte cu dinastia de Savoia. Concordatul stabilea drepturile Vaticanului în statul italian: căsătoria religioasă, predarea religiei în şcoală, neamestecul statului şi a partidului fascist în afacerile interne ale organizaţiei “Acţiunea catolică”, menită să propage principiile catolicismului.
Politica externă a Italiei în perioada interbelică
În anii ‘30 politica externă italiană a suferit unele modificări, fiind dominată de tendinţe expansioniste. La 3 octombrie 1935, fără a declara război, Italia a început operaţiunile militare împotriva Etiopiei. Societatea Naţiunilor a declarat Italia stat agresor şi a instituit un embargou economic şi financiar. În mai 1936, printr-un decret al regelui Italiei, Etiopia a încetat să existe ca stat independent, împreună cu Eriteria şi Somalia, formând “Africa de Est Italiană”. Regele Italiei a fost investit cu titlul de împărat.
Războiul etiopian a dus la o apropiere între Roma şi Berlin. În octombrie 1936 au semnat un acord politic, numit de Mussolini axă, prin care au stabilit formele de comportament în cadrul relaţiilor internaţionale; au împărţit sferele de influenţă în Balcani. În noiembrie 1937, Roma a aderat la Pactul Anticomintern, iar o lună mai târziu a părăsit Societatea Naţiunilor. În anii războiului civil din Spania Mussolini l-a susţinut activ pe F. Franco. Mussolini nu s-a opus Anschluss-ului din martie 1938, spre deosebire de poziţia adoptată în anul 1934. Italia a susţinut deschis pretenţiile Germaniei faţă de regiunea Sudetă din Cehoslovacia şi a participat la Acordul de la Munchen. În aprilie 1939, forţele armate italiene au atacat Albania, care a fost ocupată şi anexată la Italia. La 22 mai 1939, a fost semnat “Pactul de oţel” dintre Germania şi Italia, conform căruia dacă una dintre părţi va intra în război urma să fie susţinută imediat de cealaltă.
Germania în perioada interbelică.
La sfârşitul primului război mondial Germania, prin semnarea armistiţiului cu delegaţii Puterilor Antantei, a recunoscut înfrângerea sa. Sub presiunea valului revoluţionar, declanşat de răscoala marinarilor din portul Kiel, la 3 noiembrie 1918, împăratul Wilhelm al II-lea a abdicat şi a fugit în Olanda. Social-democraţii germani au constituit la 10 noiembrie un nou guvern - Consiliul Împuterniciţilor Poporului, în frunte cu Fredrich Ebert şi Hugo Haase. Noul guvern a proclamat Reich-ul german Republică liberă.
La sfărşitul lunii decembrie 1918 la Berlin s-a constituit partidul comunist german, nucleul fiind alcătuit de grupul “Spartacus”- social-democraţii de stânga în frunte cu Karl Liebknecht şi Roza Luxemburg, care s-a situat pe poziţii sectariste - au boicotat alegerile în Adunarea Constituantă, au refuzat să colaboreze cu sindicatele.
În vederea consolidării poziţiilor sale, Consiliul Împuterniciţilor Poporului a trecut la acţiuni ferme. Au fost arestaţi şi omorâţi liderii mişcării comuniste Karl Liebknecht şi Roza Luxemburg, iar comuniştii au trecut în ilegalitate. În aprilie 1919, o altă tentativă de a declanşa o revoluţie se produce în Bavaria.
În ianuarie 1919, au loc alegeri pentru Adunarea Naţională. La şedinţa din 11 februarie 1919, F.Ebert a fost ales în funcţia de preşedinte al Germaniei iar conducerea guvernului a fost încredinţată lui Philipp Scheidemann.
În oraşul Weimar, ulterior în capitală, Adunarea naţională a Germaniei a adoptat Constituţia, document cunoscut drept “Constituţia de la Weimar”, iar suprastructura politică instituită - regimul de la Weimar sau republica de la Weimar - sistem republican federal de guvernământ, bazat pe noua Constituţie. Conform Constituţiei Germania era o republică parlamentară. Parlamentul - Reichstag-ul - a devenit organul legislativ suprem. Constituţia consfinţea drepturile şi libertăţile democratice ale cetăţenilor.
În Germania s-au constituit sute de societăţi militare şi civile, organizaţii, partide ce exprimau opinii extremiste, revanşarde. În 1919 s-a constituit Partidul Muncitoresc Naţional-Socialist German, în fruntea căruia ceva mai târziu se va situa Adolf Hitler. Naziştii propovăduiau teoria pseudo-ştiinţifică a inegalităţii raselor umane şi a superiorităţii rasei ariene, rolul deosebit al germanilor în Europa şi în lume. În viziunea lor, Germania trebuia să lupte pentru a-şi ocupa un loc sub soare, să reunească toţi germanii într-un singur stat, bazat pe principii rasiale. Statul urma să fie condus de Fuhrer iar în plan extern, germanii trebuiau să se răzbune pe Franţa apoi să-şi lărgească spaţiul vital din contul Europei de Est şi Sud-Est.
Din 1921, Germania a început să plătească reparaţiile de război. La sfărşitul anului 1922, a cerut să i se ofere un moratoriu în privinţa achitării reparaţiilor. Acţiunile francezilor şi belgienilor în bazinul Rhur şi regiunea Rinului au agravat situaţia economică şi financiară. În noiembrie 1923, la Munchen, Adolf Hitler şi generalul Ludendorff au încercat să realizeze o lovitură de stat. Ei intenţionau să organizeze în marş spre Berlin, dar forţele de ordine au respins această tentatvă. “Puciul de bere” a eşuat.
Stabilizarea economică s-a datorat ajutorului financiar acordat de S.U.A. şi alte state occidentale. Un rol important l-a avut Planul Dawes care prevedea acordarea de credite, împrumuturi, investiţii de capital, în scopul restabilirii potenţialului industrial al Germaniei, precum şi eşalonarea plăţii reparaţiilor. La renaşterea potenţialului economic al Germaniei şi-a adus contribuţia şi U.R.S.S. La 16 aprilie 1922, la Rapallo, a fost semnat tratatul de colaborare economică sovieto-german ce a marcat ieşirea din izolare a celor două ţări.
Criza economică mondială a avut urmări deosebit de grave asupra economiei germane, care depindea de investiţiile străine. Guvernul cancelarului H.Muller şi-a dat demisia, şef fiind numit Heinrich Bruning, care a propus un program de ieşire din criză pe contul angajaţilor salariaţi.
În martie 1932, au loc alegeri prezidenţiale unde este ales pentru un al doilea mandat feldmareşalul von Hindenburg. În toamna aceluiaşi an au loc alegeri pentru Reichstag. Cele mai multe voturi au fost obţinute de partidul nazist (11,7 mil.), pentru social-democraţi au votat 7,2 mln., iar pentru comunişti - 5,9 mln. Comuniştii nu au dorit să se coalizeze cu social-democraţii, fapt ce a permis ascensiunea naziştilor.
După anul 1930, Republica s-a transformat efectiv dintr-un sistem parlamentar în unul prezidenţial, preşedintele Hindenburg numind cabinete lipsite de majoritate parlamentară. În cele din urmă aceasta a netezit calea pentru ascensiunea naţional-socialismului, numirea liderului partidului Adolf Hitler pe postul de cancelar la 30 ianuarie 1933 şi suspendarea constituţiei de la Weimar. Astfel, pe cale legală, la putere în Germania au venit forţele dictatoriale de extremă dreapta.
Ajunşi la putere fără prea mare efort, naziştii au luat măsuri pentru a-şi consolida poziţiile. În februarie 1933, a fost incendiată clădirea Reichstag-ului, fiind învinuiţi comuniştii, pentru a-i înlătura de la putere. A urmat interzicerea activităţii Partidului Comunist, Partidului Social- Democrat, a fost suspendată activitatea sindicatelor.
Au fost curăţate şi rândurile Partidului Muncitoresc Naţional-Socialist, fiind înlăturaţi cei care nu împărtăşeau politica promovată de A.Hitler. La 1 august 1934, după moartea preşedintelui von Hindenburg, funcţia de cancelar şi preşedinte au fost unificate; prin decretul din 2 august 1934, Hitler şi-a asigurat puteri depline numindu-se Fuhrer şi cancelar al Reichului.
Venirea naziştilor la putere a coincis cu depăşirea momentului culminant al crizei economice. Economia a fost trecut pe picior de război. În anii 1933-1939 cheltuielile militare au sporit de 10 ori. În 1935 a fost introdus serviciul militar obligatoriu, ceea ce era o încălcare a prevederilor Tratatului de la Versailles.
Politica externă a Germaniei naziste
În domeniul politicii externe au fost elaborate planuri strategice de cucerire a lumii. O atenţie deosebită se acorda ciceririi “spaţiului vital” în Est. În 1935 a fost prin plebiscit alipită regiunea Saar, iar în 1936 au ocupat zona demilitarizată Rehnană. Tot atunci a fost semnat Pactul Anticomintern cu Japonia la care a aderat în 1937 şi Italia.
Germania s-a implicat activ în războiul civil din Spania (1936-1939) de partea lui Franco. În martie 1938 a fost anexată Austria în urma Anschluss-ului. În urma acordului de la Munchen, din
septembrie 1938, dintre Franţa, Marea Britanie, Italia şi Germania, Cehoslovacia a fost dezmembrată şi a încetat să existe ca stat. Ultima achiziţie a Germaniei înainte de declanşarea războiului a fost oraşul-port Memel (Klaipeda) care a aparţinut Lituaniei. Următoarea victimă ale intenţiilor agresive ale naziştilor va fi Polonia. Pentru realizarea scopului propus Germania a încheiat un tratat de neagresiune cu U.R.S.S., cunoscut ca Pactul Ribbentrop- Molotov, semnat la 23 august 1939.
Concluzii
Ţările Europei de Vest au cunoscut transformări radicale în perioada interbelică. În Franţa şi Marea Britanie forţele politice pentru a depăşi situaţiile de criză au apelat tot mai des la guverne de coaliţie, alcătuite din repezentanţii mai multor partide, fapt ce a permis blocarea accesului forţelor extremiste la guvernare, astfel tradiţiile democratice fiind salvate, chiar dacă au existat şi momente dificile. În alte ţări precum Italia, Germania, Spania urmărim ascensiunea forţelor extremiste de dreapta care reuşesc să cucerească puterea şi să impună regimuri dictatoriale: regimul fascist în Italia, naziştii în Germania şi regimul lui Franco în Spania. Toate aceste regimuri au apărut în urma unor profunde crize politice şi incapacităţii guvernelor de a le soluţiona. Politica de conciliere promovată de state precum Franţa şi Marea Britanie sau cea de neintervenţie a SUA a permis pe de o parte consolidarea acestor regimuri, iar pe de altă parte la transformarea acestora în focare de război care ameninţa securitatea europeană.


Postări populare de pe acest blog

Surse de energie

Surse ale conflictului

Mihai Eminescu (viata si activitatea literara)