joi, 6 aprilie 2017

Structura societatii feudale

Tags

         Societatea feudală a fost structurată pe clase şi categorii sociale ce au cunoscut de-a lungul epocii numeroase transformări, prefaceri datorate condiţiilor specifice. Relaţiile ce s-au stabilit între ele s-au format în condiţii deosebite de la o regiune la alta, cu implicaţii şi urmări diferite în timp şi spaţiu. De remarcat că, componenta societăţii medievale a fost în general aceeaşi, cu două clase fundamentale aflate la polurile opuse – feudalitatea şi ţărănimea care la rândul lor au cunoscut structurări şi subîmpărţiri.

                   Ţărănimea

         A format majoritatea populaţiei : factor economic fundamental, a fost supusă unor numeroase transformări atât în statutul juridic cât şi în cel economic. Cea liberă, mai puţin numeroasă în secolele XI-XIII, s-a menţinut mai ales în zonele periferice ale statelor, la graniţe dar şi acolo unde condiţiile geografice nu permiteau aservirea ei. A continuat să trăiască în vechile obşti săteşti, ţăranii fiind în proprietatea unui lot de pământ, folosind în comun pădurile, păşunile, apele şi pământul nelucrat. Aveau o situaţie mult mai bună decât cea a ţăranului dependent. Datorau unele slujbe către stat, mai ales serviciu militar pe timp de război.
         Cea mai mare parte a ţărănimii o constituia ţărănimea aservită cunoscută sub numeroase nume ce diferă de la o ţară la alta. Lipsa libertăţii de strămutare constituia cea mai gravă atingere a demnităţii lor. Două categorii ale ţăranilor dependenţi – şerbi fără libertate şi ţărani “liberi în dependenţă” adică liberi ca persoană, dar legaţi de stăpânul feudal pentru pământul pe care îl primeau în folosinţă –cunoscuţi şi sub numele de jeleri.
         Numeroase servituţi personale apăsau viaţa şerbilor; sarcini feudale erau în bani, muncă, natură şi nefiind riguros reglementate, abuzurile vin să facă viaţa şi mai insuportabilă. Dreptul de a încasa taxele, amenzile sau alte redevenţe aparţinea nobilului, stăpânului feudal şi de aceea nobilimea s-a opus reglementării acestora prin lege.
         Principala formă a obligaţiilor ţărănimii dependente o reprezenta renta feudală, predominantă era mai ales cea în muncă şi produse. Cea în bani era mult mai mică. Aceasta din urmă va creşte ca importanţă odată cu creşterea circulaţiei bunurilor şi a banilor. Renta în muncă ajungea până la 3-4 zile pe săptămână, dar cum nu era fixată riguros cantitatea de muncă ce trebuia prestată, se putea ajunge la toate zilele săptămânii. Renta în produse era percepută din produsele agricole şi animaliere din gospodăria ţărănească ce reprezenta, de obicei, a noua (nona) sau a zecea (decima) parte din producţie.
         Către sfârşitul perioadei medievale, renta în produse şi în muncă va fi transformată rentă în bani. Drept consecinţă a crescut importanţa muncii ţăranului care-şi putea vinde produsele pe piaţă şi de aici necesitatea eliberării lui din şerbie.
         Ţăranii dependenţi mai aveau sarcini şi faţă de biserică (decima) şi stat – mai ales sub forma impozitelor publice.
         Treptata reducere a clăcii a făcut ca legarea de glie să nu mai fie necesară, libertatea ţăranului fiind necesară pentru a-l cointeresa. Nobilul începe să fie mai interesat să-şi lucreze pământul cu muncitori sezonieri, degrevându-se de obligaţiile pe care le avea faţă de ţăranii, care, neavând pământ în proprietate, de multe ori erau alungaţi, pământul arabil fiind transformat în păşuni. Cazul Angliei este tipic, unde o bună parte a ţărănimii şi-a părăsit satul şi s-a îndreptat spre oraşe. Răscumpărarea din şerbie s-a putut face şi în schimbul unei mari sume de bani, sursă importantă pentru veniturile statului şi nobilimii.
         În regiunile aflate sub autoritatea oraşelor, ţăranii au fost eliberaţi mult mai devreme şi datorită creşterii cererii forţei de muncă. Astfel, Verona i-a eliberat în 1207, Parma 1234, Bologna 1256, 1257, şi 1282, Florenţa 1289 şi 1290.În Franţa, în regiunile din sud unde existau mai multe oraşe eliberarea ţăranilor a început în secolele XII şi XIII, iar în Anglia în secolul XIV.
         Germania a cunoscut două situaţii diferite. În partea de vest de Elba eliberarea s-a făcut între secolele XIII şi XV, pentru că activitatea economică era mult mai intensă şi oraşele jucau un rol important aici, în timp ce la est de Elba relaţiile servile au dăinuit. Creşterea exportului de cereale a dus la transformarea rentei în bani în rentă în muncă rezerva feudală fiind în continuă creştere. Desigur, regimul prestaţiilor a fost influenţat şi de rezistenţa antifeudală a ţărănimii, numeroase răscoale zguduind societatea feudală.


Nobilimea medievală,

Clasă socială formată într-o îndelungată perioadă de timp şi din surse diferite. Relaţiile dintre membrii acestei clase erau dominate de relaţiile de vasalitate, în sens mai precis relaţii feudovasalice. Există credinţa că toţi seniorii, feudali, printr-o reţea foarte încurcată de rudenie se trăgeau din familii regeşti, de aici privilegiile pe care le aveau erau considerate ca venind din negura vremurilor şi de aici concluzia că sunt imuabile. Cu greu se putea trece pragul pentru a putea intra în rândul nobilimii dacă nu era prin naştere – pentru că înnobilările se fac rar.
         Ritualul vasalic avea trei momente distincte – omagiul, jurământul de credinţă şi investitura, cu reguli bine stabilite.
         Feudul cu care seniorul îl înzestra pe vasal pentru a-şi întreţine familia este suportul material al legăturii vasalice şi putea fi un bun funciar sau alt bun aducător de benificii – funcţie, dreptul de a încasa unele taxe sau rente feudale. Era condiţionat de îndeplinirea unor slujbe şi a păstrării credinţei. Putea fi lăsat moştenire dar în cazul în care seniorul sau vasalul decedau, deţinătorul feudului trebuia să repete jurământul vasalic.
         Vasalul avea dreptul la protecţia seniorului, atât el, cât şi familia şi averea sa. Dacă seniorul nu-l proteja, legătura vasalică se considera ruptă şi feudul trecea în proprietatea deplină a vasalului. Dacă acesta din urmă dădea dovadă de necredinţă era acuzat de felonie – la noi hiclenie – şi i se lua feudul. Vasalul era dator şi cu sfat şi cu ajutor faţă de senior (consilium et auxilium) care putea fi şi bănesc atunci când seniorul cădea în prizonierat, la armarea de cavaler a primului său fiu, căsătoria primei fiice, iar în Franţa şi la plecarea în cruciadă.
         Un vasal putea deţine feude de la mai mulţi seniori deodată, dar era obligat să ierarhizeze legăturile vasalice în omagiu ligiu – principal, necondiţionat şi omagiu plan – secundar. Se înţelege că în caz de conflict, vasalul era dator către cel căruia îi depusese omagiu ligiu.
         Ierarhizarea raporturilor vasalice arată structura clasei feudale – piramida feudală – regele în frunte şi apoi seniori – nobili – care sunt toţi vasalii regelui, aceştia aveau la rândul lor vasali. Un vasal nu avea obligaţii faţă de seniorul seniorului său – “Vasalul vasalului meu nu este vasalul meu.” Din rândul nobilimii făceau parte şi cavalerii a căror principală ocupaţie era lupta cu armele în numele unor idealuri mai mult sau mai puţin nobile.


loading...