Global Rabota

joi, 6 aprilie 2017

Slavii sudici occidentali si din Peninsula Balcanica

Tags

         Slavii intrau în Europa la începutul evului mediu luând în posesie teritorii periferice care fuseseră civilizate în antichitate, teritorii cu o mai mică sau mai mare influenţă din partea lumii greco-romane. Sunt beneficiarii marilor migraţii ale popoarelor germanice pentru că s-au aşezat în teritoriile părăsite de cei care s-au îndreptat spre Occident, în regiunile Imperiului roman.
         Controversată şi dificilă a rămas problema “patriei şi originii slavilor”, acel teritoriu al comunităţii lingvistice protoslave. În secolul I d.H. Pliniu cel Bătrân îi amintea numindu-i venezi sau venţi iar în alte izvoare sunt cunoscuţi sub numele de anţi sau sclavini; ex. : Iordanes în secolul al VI-lea. Patria lor străveche ar fi fost pe teritoriul cuprins între Vistula, Niprul mijlociu, Dvina şi Volga de sus. În secolele IV-V slavii au ocupat teritoriile părăsite de germani cuprinzând spaţiul geografic de la ţărmurile Mării Nordului şi cele baltice până la ţărmurile Adriaticii, ale Mării Ionice, Egee şi Mării Negre. Graniţele occidentale se găseau pe Elba, pe Dunărea mijlocie, la poalele munţilor Alpi şi Peninsula Balcanică. Spre est Marea Neagră, Niprul, cursul Superior al Volgăi şi zona lacului Ilmen. Stau mărturie izvoarele scrise şi reconstituiri bazate pe toponimie şi pe rezultatele descoperirilor arheologice. Această întinsă regiune populaţiile slave nu au populat-o uniform, existând numeroase grupuri etnice provenind din populaţia provinciilor romane. Unele au avut o prezenţă efemeră precum pecenegii sau cumanii, dar altele au exercitat o influenţă decisivă asupra lumii slave precum protobulgarii sau ungurii.
         În funcţie de condiţiile naturale, slavii se ocupau cu agricultura şi păstoritul, ca şi cu pescuitul. După sedentarizarea lor, ocupaţia de bază va rămâne agricultura. În Peninsula Balcanică termenii lingvistici care se referă la agricultură au fost preluaţi de la populaţia romanizată locală. Chiar dacă condiţiile geografice au fost favorabile organizării societăţii pe baza ierarhizării sociale, totuşi pentru mai multe secole nu vor fi organizaţi politic şi rare vor fi cazurile în care limitele naturale vor deveni graniţe politice şi etnice. Căile de comunicaţie între regiuni vor favoriza fluxul de oameni şi de bunuri. O cale comercială foarte mult folosită a fost Dunărea pe cursul său mijlociu şi inferior care făcea legătura cu drumurile din stepă de la nord de Marea Neagră. În Peninsula Balcanică relieful accidentat tăia, cu sistemele sale muntoase, comunicaţiile dintre ţărmuri şi interior dând o mai mare importanţă strategică zonelor interioare : o parte din Munţii Balcanici şi Dinarici. Exista şi limesul lung ce fusese construit de Imperiul roman. La sfârşitul migraţiilor slavii se găseau de-o parte şi de alta a limesului roman care se întindea din Austria (Loreh) până la gurile Dunării.
         În timpul migraţiilor şi chiar în secolele următoare diferenţa dintre cele două zone a devenit evidentă. La sud şi vest de această graniţă existau vechile oraşe romane cu drumuri de legătură ce conservau sistemul roman. O altă diferenţă mai puţin vizibilă dar profundă şi semnificativă pentru consecinţele sale constă în caracteristicile generale de la o zonă la alta şi acesta este contrastul dintre stabilitatea şi durata pe de-o parte – concretizată în numele aşezărilor, locurilor, ale provinciilor – şi provizoratul şi instabilitatea, caracteristică în schimb, teritoriului din afara limesului. Acolo nu existau nici nume, nici stabilimente precedente şi unde resturile de fortificaţii de pământ reprezintă chiar şi astăzi un mister. Limesul roman era un element concret perceptibil pentru populaţiile slave şi cu timpul va întări diferenţele dintre ele. După venirea ungurilor, în scurt timp, va apare o situaţie nouă prin organizarea unui stat al lor şi prin aceasta se va despărţi şi mai mult lumea slavă. Formarea statelor feudale româneşti va determina o ruptură decisivă între slavii balcanici şi cei răsăriteni.
         Mai înainte de aceste mari schimbări, căderea limesului bizantin în anul 602, a dat impuls strămutării unui mare număr de slavi de la nord la sudul Dunării. În alte zone ale limesului, slavii vor găsi triburi germanice cu care vor conveţui multă vreme. Numai expansiunea statului franc către pământurile altor triburi germanice, slave sau avare vor atrage atenţia factorilor politici şi vor determina apariţia lor în izvoare scrise. Avarii, prezenţi între slavi  la jumătatea secolului al VI-lea, reprezentau un alt factor care ajunsese la un moment dat la mare importanţă politică. S-au impus slavilor ca şi cuceritori, le pretindeau tribut şi îi conduceau în operaţiunile militare pe care slavii le-au întreprins şi de la care furnizau marea masă a combatanţilor pedeştri, cavaleria avară formând corpul de manevră. Izvoarele bizantine asupra asediului Tessalonicului în secolul al VII-lea prezintă subdiviziunea sarcinilor de război şi se referă la faptul că în timp ce avarii se întorceau la locurile lor între Dunăre şi Tibisco, slavii rămâneau în teritoriile cucerite.
         În interiorul graniţelor Imperiului roman slavii au cunoscut locuitorii autohtoni sub diverse aspecte, înainte de toate sub numele de romei; erau orăşeni şi războinici (militari) al unui Imperiu roman creştinat deja de trei secole, pentru că la începutul secolului al VII-lea în timpul unei crize profunde, s-au întors la vechile rădăcini elenistice. Bizantinii se menţineau compacţi în marele oraşe de coastă, în insule, în teritoriile din Asia Mică şi în cazuri excepţionale în acele enclave printre slavii deja stabiliţi. Numărul şi importanţa grupurilor de romei a fost mărturisită de episodul Kuver, care face trimitere la a doua povestire a Miracolelor lui San Demetrio : pe la 620 hanul avar va aşeza în regiunea Sirmia o enormă masă de prizonieri proveniţi din toate provinciile balcanice, descendenţii lor vor deveni liberi 60 de ani mai târziu sub un conducător sub numele Kuver şi vor fi transferaţi în regiunea Karamesia, în afara regiunii Tessalonic. Numai acei romei aşezaţi între slavi trebuiau să contribuie la cucerirea Tessalonicului, dar, patronul cetăţii San Demetrio face miraculos, ca planurile lor să eşueze. Romanii prezenţi în oraşele de coastă, în insule şi în interiorul Imperiului oriental, au rezistat avarilor şi slavilor conservându-şi romanitatea lor.
         Dar mult mai numeroşi erau urmaşii populaţiilor romanizate în interiorul Peninsulei Balcanice, care în secolul al X-lea apar în izvoare cu numele de Valachi sau Mavrovolachi, organizaţi în grupuri mai mult sau mai puţin compacte. Unul din aceste teritorii a fost Tessalia care pentru o lungă perioadă de timp s-a numit Valachia Mare. Foarte aproape erau albanezii explicit prezentaţi în izvoare în secolul al XI-lea,trăind în munţi la Durazo în timpul invaziei avaro-slave. Modul lor de viaţă era asemănător cu al vlahilor, dar cu deosebirea că şi-au păstrat limba, în mică măsură romanizată.

         Dintre cele trei nume comune Venedi, Sclavini şi anţi, ultimul a fost uitat repede, primul a fost folosit de vecinii slavilor pentru a-i deosebi de alte populaţii. Slavi (sclavini, sclavi), termeni cu care vor fi numiţi de populaţiile autohtone pe care le-au găsit. Sklabenci se numeau noii veniţi aproape de greci, sclavi erau numiţi de romanii din Dalmaţia, Skie de albanezi şi vlahi. În izvoarele medievale de mai târziu vor apare cu numele de sârbi, bulgari sau croaţi. Pentru autorii italieni sau romanici din oraşe Sclavania reprezenta partea centrală şi occidentală a Peninsulei Balcanice în timp ce pentru ragusani sau veneţieni acesta era numele dat statului sârb din secolele XI-XIV, iar Sclavinia (actuala Slovenie) era numele dat regiunii dintre Sava şi Drava, poliani pentru slavii occidentali şi orientali. Migrarea lor va lăsa urme în toponimie şi în onomastică din vaste teritorii. Tradiţia asupra migrării slavilor a fost consemnată destul de rar. Astfel Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959) amintea tradiţia aşezării croaţilor proveniţi din Croaţia Mare, sub conducerea unei familii şi a aşezării sârbilor în Serbia Albă sub conducerea fiului unui şef. Despre realităţi sociale şi politice ştiri sigure sunt din a doua jumătate a secolului al VI-lea şi se referă la aşezarea slavilor dincolo de Dunăre în regiunea valahă (vlahă).
         Într-un manual al artei războiului – Strategikon – atribuit împăratului Maurizio (582-602), se prezintă faptul că slavii trăiau în apropiere de râuri şi păduri în sate bine apărate de bariere naturale. Aveau animale şi erau buni luptători cu armament uşor (din punctul de vedere al bizantinilor). După moartea împăratului Maurizio (602) a fost destins sistemul defensiv bizantin de la frontiera de la Dunăre şi în scurt timp slavii s-au revărsat până în zonele cele mai îndepărtate ale Peninsulei Balcanice. În 617 a fost asediat Tessalonicul, iar în 626 slavii au asediat Constantinopolul împreună cu avarii şi persanii, asediu eşuat datorită distrugerii flotei slave şi a bunei organizări a apărării de către patriarhul Sergios. În unele izvoare apare termenul de Sclavinia care ar cuprinde teritoriile locuite de slavi, Tracia şi Macedonia , organizaţi în mici principate şi în interiorul coastelor adriatice.
         În primele secole ale evului mediu au existat mai multe principate croate în apropierea Mării Adriatice iar la est de acestea, către râurile Sava şi Drina exista Serbia. Pe valea Timokului sunt amintiţi în secolul al IX-lea timocanii. Într-o lucrare intitulată „Geografo bavaro”, se aminteşte de existenţa a nu mai puţin de 58 de triburi slave pe la anul 845 atât în actuala Polonie, cât şi în Cehia şi Slovacia.
         După ce a depăşit grava criză politică din anul 626, Imperiul bizantin va începe o acţiune înceată dar sigură de recucerire a spaţiului pierdut în favoarea slavilor. Pe la 689 împăratul reuşise să reia Tessalonicul şi să supună mari mase de slavi din Peninsula Balcanică.. Sklavinia fusese transformată în themă bizantină : unitate administrativă, militară supusă unui strateg imperial, mai întâi de-a lungul coastei Mării Egee apoi a Mării Adriatice şi Ionică. În lupta pentru supunerea Sklaviniei, bizantinii au avut de înfruntat un concurent serios, bulgarii, care ajunseseră în stepele de la Marea Neagră, în apropierea avarilor, triburi seminomade de călăreţi. O partea lor a traversat Dunărea inferioară sub conducerea hanului Isperich (Asparuch). O armată imperială condusă de Constantin al IV-lea este înfrântă de bulgari la Dunăre, care se aşează la sud în regiunea Varna, supunându-şi cele două theme bizantine, Schytia Superior şi Schytia Inferior. Stăpânirea protobulgară n-a fost completă asupra gurilor Dunării unde o flotă imperială menţine punctele de sprijin pe litoralul pontic. Un an mai târziu, (681) este semnat un tratat între bizantini şi Asparuch prin care se recunoaşte noua realitate politică şi Imperiul se obligă la plata unui tribut. Hanatul protobulgar va împărţi până în 971 stăpânirea asupra Peninsulei Balcanice de la sud de Dunăre. Tracia a rămas sub stăpânire bizantină, iar hanatul bulgar s-a extins spre Occident supunând slavii până la ţărmurile Mării Ionice, către Panonia, unde de-a lungul Timişului s-au înfruntat cu francii care distruseseră hanatul avar (791-803). Serbia a devenit la începutul secolului al IX-lea locul de luptă bizantino-bulgară. Conflictele dintre membrii familiei princiare (descendenţi ai lui Vlastimis) vor fi sprijinite de bulgari şi bizantini. Protecţia bizantină era contracarată de susţinerea militară bulgară care uneori era mai eficace. Pe la jumătatea secolului al VIII-lea un principe Vlastimis s-a opus cu succes bulgarilor demonstrând o bună organizare politică şi militară.
         În Croaţia influenţa bizantină a trebuit să ţină seama de creşterea puterii lui Carol cel Mare, care în anul 800 s-a încoronat împărat refăcând Imperiul roman în Occident. Până la sfârşitul sec VIII, teritoriile francilor de cele ale slavilor erau despărţite de triburile germanice ; saxoni, turingi şi bavari, cehii sub conducerea regelui Samo (623-658), se pare negustor franc, s-au opus avarilor iar apoi francilor în 631 conduşi de regele Dagobert (629-638). Statul lui Samo va cuprinde teritorii întinse în Cehia, Panonia, Moravia, Silezia, Slovenia, se va destrăma după moartea regelui. La începutul secolului al IX-lea, slavii vor intra pe rând sub autoritatea francilor, şefii lor prestând jurământ de credinţă, plătind tribut şi trimiţând ostateci. Au intrat în orbita francă şi sârbii şi cehii (805-806). Numai croaţii opuseseră o rezistenţă efectivă încurajaţi de către Bizanţ. După încheierea unui acord cu Carol cel Mare, Bizanţul va ceda acestuia Istria şi Croaţia păstrând pentru sine supremaţia asupra Veneţiei şi Dalmaţiei.
         Statul ceh va renaşte câteva decenii mai târziu când se va constitui Marele stat Morav (830-906) ce a cuprins teritoriul Cehiei şi al Slovaciei. Conducerea statului a fost deţinută de Principele Mojimir (830-846).



loading...