Simbolismul românesc

Simbolismul românesc

·         Preliminarii
            Abordarea fenomenului simbolist românesc implică, evident, examinarea modului specific de manifestare, receptarea curentului fiind posibilă pentru că o serie de condiţii interne au făcut imperioasă apariţia lui, într-un anumit stadiu al evoluţiei poeziei, în împrejurări ce impuneau o înnoire a liricii.
La noi simbolismul ia naştere într-un moment aproape sincronic celui european – spre deosebire de clasicism şi romantism, ale căror ecouri apar la oarecare distanţă în timp – şi are şansa de a găsi o literatură română “europenizată” deja ca spirit.
·         Contextul istoric şi cultural
După recunoaşterea internaţională a Independenţei, România s-a integrat într-un proces de modernizare în toate domeniile, încercând arderea etapelor intermediare, pentru a reduce decalajul care o separa de modelul occidental. Într-un asemenea context, orizontul cultural a căpătat noi dimensiuni, oraşele devenind focare ale efervescenţei spirituale, în care activau intelectuali de factură nouă, preocupaţi de sincronizarea cu tendinţele moderniste europene. Este firesc, în consecinţă să se nască o poezie a oraşului, împrospătarea materialului lexical şi imagistic fiind simţită ca un imperativ izvorât necesitatea de  racordare la atmosfera artistică a vremii.
·         Evoluţia curentului  în literatura română. Particularităţile simbolismului românesc
“Receptat în condiţii de paralelism şi transformat progresiv”[1], potrivit realităţilor sociale, dimensiunii spirituale şi tradiţiei proprii, simbolismul românesc “nu a fost o simplă variantă a celui francez”[2] ci a avut o evoluţie marcată de specificitatea lui naţională.
O primă notă particulară, care-l diferenţiază de curentul din Franţa o reprezintă faptul că, la noi, simbolismul nu a apărut ca reacţie faţă de o anumită orientare strict artistică şi n-a urmărit, în consecinţă, doar înlocuirea unui tip de artă literară prin altul. “Arogându-şi dreptul de a vorbi în numele, nu doar a unui ideal artistic oarecare, ci chiar în numele Artei”, el nu numai că nu a respins parnasianismul, dar l-a şi încorporat, manifestările parnasiene coexistând (chiar în opera aceluiaşi scriitor) cu cele simboliste, acesta fiind, probabil, aspectul “cel mai şocant al eclectismului”[3].
Afirmându-se într-o perioadă de epigonism liric, de domnie a platitudinilor ridicate la rang de literatură, de sămănătorişti, curentul s-a aflat “la răspântie de tendinţe şi orientări”[4], încrucişându-se cu mişcări novatoare – parnasianismul şi naturalismul – sau asimilându-le pe cele vechi – romantismul. Chiar dintre simbolişti, unii au susţinut că mişcarea lor nu e altceva decât “tradiţionalul” romantism, iar exegeţii au acreditat ideea unui neoromantism, mai preocupat de specificitatea artei.
Tendinţa modernă de intelectualizare a liricii, de exprimare a ideii printr-un limbaj fluid, apt să comunice prin metaforă şi simbol raporturile insesizabile ale omului cu universul, este inaugurată de revista “Literatorul”. Această prima etapă din istoria curentului, situată la sfârşitul secolului al XIX-lea este dominată de activitatea de teoretician a lui Alexandru Macedonski, ale cărui eforturi au în vizor, mai ales, crearea unei şcoli de poezie nouă. În articolul de analiză intitulat “Despre logica poeziei”, publicat în 1880, în primul an de apariţie a “Literatorului”, sunt formulate idei ce anticipează teoriile lui Mallarmé.
Nu numai că se fac apropieri între muzică şi poezie – “arta versurilor nu e, nici mai mult, nici mai puţin, decât arta muzicii” – dar este susţinută argumentat deosebirea de structură dintre poezie şi proză. Prin acestea, poetul îşi atrage meritul de a fi considerat nu doar primul teoretician al simbolismului românesc, ci şi printre “cei dintâi din literatura universală”[5], dat fiind că revistele simboliste apar în Franţa după 1880. Mentorul “Literatorului” nu se îndoieşte că “poezia viitorului nu va fi decât muzică şi imagine – aceste principale şi eterne sorginţi ale ideii”, după cum afirmă în “Poezia viitorului”, din 1892, adevărat manifest prosimbolist în care transpar ecourile principiilor instrumentaliste susţinute de René Ghil.
Animat de aceste convingeri, Macedonski defineşte caracterele specifice curentului, relevând atribuirea unor valori muzicale semnelor grafice, stârnirea de imagini şi senzaţii prin intermediul formei, crearea de ritmuri noi şi transformarea celor existente spre a ajunge la “muzică, imagine şi culoare”, singura poezie adevărată. 
Îşi arogă chiar, în articolul “În pragul secolului” poziţia de inovator pe plan european: “Belgienii, şi se poate zice cu mândrie şi despre unii din români, dacă n-au fost tocmai ei precursorii mişcării, au avut meritul de a fi întrevăzut din vreme întinderea strălucită ce se deschidea glorioasă dinaintea poeziei viitorului. Maeterlinch, Rodenbach, Verhaeren, Giraud, Franz Ell, Fernand Séverin şi alţii încă – cei patru întâi citaţi, astăzi deja iluştri – au avut onoarea, împreună cu mine să ia parte, acum 12 ani, la mişcarea provocată din Liège, de revista Wallonie, al cărei energic şi valoros director era d-l Albert Mockel”[6].
Dinamizând climatul poetic prin ideile novatoare, referitoare la lărgirea domeniului liricii, diversificarea tehnicii artistice,fiind şi iniţiatorul versului liber (in “Hinov”) înainte de Kahn şi Laforgue şi teoreticianul muzicii versului înainte de René Ghil, Alexandru Macedonski a imprimat dorinţa de a face simbolism tinerilor M. Demetriade, Iuliu Cezar Săvescu, Traian Demetrescu şi alţii.
Tendinţa impusă de revista şi cenaclul “Literatorul” şi de celelalte din constelaţie (“Revista modernă”, “Forţa morală”) este continuată şi adâncită de efemera revistă “Linia dreaptă” (1904) condusă de T. Arghezi şi, în special, de “Viaţa nouă” a lui Ovid Densuşianu.
Simbolismul românesc îşi dobândeşte prin apariţia revistei “Viaţa nouă” (1905-1925) “dacă nu cea mai originală şi mai eficace, în tot cazul cea mai consecventă şi tenace tribună”[7]. În paginile sale Ovid Densuşianu a militat timp de două decenii pentru răspândirea curentului. Considerând necesară europenizarea literaturii româneşti în spirit latin, Densuşianu conchide “că o literatură nu se poate izola între ziduri duşmănoase faţă de altele, slăbiciunea literaturii noastre în multe părţi vine – spune el în primul număr al revistei – de acolo că am rămas şi rămânem prea străini de ce au produs de seamă alte literaturi”.  
Promovând inspiraţia citadină, intelectualizarea poeziei, teoreticianul atrage atenţia asupra mediului urban al poeziei simboliste, atât de diferit de acela al liricii de până atunci. În felul acesta, simbolismul românesc apare nu numai ca reacţie împotriva unei estetici, ci împotriva idilismului sămănătorist, Densuşianu definindu-l, nu în raport cu parnasianismul, cu care îi găseşte asemănări, ci în raport cu literatura noastră din secolul al XIX-lea şi mai ales, în contrast cu poetica sămănătoristă.
Surprinzător de sincron cu spiritul cultural european, Ştefan Petică desemnează momentul în care simbolismul începe efectiv în literatura română. Macedonski anunţase curentul, îi dăduse un început de doctrină, dar ceea ce se practica la “Literatorul” părea, după cum s-a observat, “mai mult un produs hibrid, de laborator”, iar direcţia imprimată de Densuşianu, pseudosimbolistă.
Această nouă etapă în evoluţia mişcării, cuprinsă între 1900-1908, “al doilea simbolism”, cum îl consideră D. Micu, reprezintă, de fapt, momentul in care revirimentul imaginarului îşi arată roadele prin versurile lui Ştefan Petică şi Dimitrie Anghel. Susţinându-l şi teoretic în articolul “Poezia nouă”, Ştefan Petică este primul scriitor care vorbeşte despre simbolism, fără a-l mai confunda cu alte tendinţe artistice, ca despre nota definitorie, structural nouă a liricii de la începutul veacului.
Ca poet, prin ciclurile “Fecioara în alb” şi “Când viorile tăcură” cultivă întreaga recuzită specifică: sinestezii, corespondenţe, muzică discretă şi, mai ales parfumuri, cărora le atribuie “fie finalităţi simbolizante, fie funcţia de a fixa un interior ca stare de suflet”[8].
Obsesia parfumurilor pare a fi la Ştefan Petică “un aspect al înclinaţiei spre tot ce e subtil, delicat, rar–emanaţia unei sensibilităţi care a suferit zguduiri, ostenită, bolnavă”[9]. Starea maladivă, simţirea care se dezarticulează predispune la nevroză, anunţându-l pe Bacovia.
Traducător din Vérlaine, A. Samain, Henri de Régnier, Ch. Guerin, deşi nu s-a declarat simbolist, nefăcând niciodată vreo mărturisire în acest sens, Dimitrie Anghel ilustrează perfect impuritatea curentului, caracteristică literaturii noastre.
Toate poemele care alcătuiesc volumul “În grădină”, evocă lumea florală, îndeosebi miresmele blânde răspândite de florile din grădina copilăriei, perpetuată în amintire. Textul întreg devine “partitura unei simfonii olfactive”[10], mirosul stimulând plutirea într-o adevărată suprarealitate, amintind prin stările lirice create de “corespondenţele lui Baudelaire”.
Dacă în volumul “În grădină”, Anghel se vesteşte simbolist prin exprimarea impresiei de cufundare în miresme, până la uitare, în volumul următor, “Fantezii” el ancorează în plin simbolism prin alegerea materialului poetic din lumea oraşului, din sfera valorilor culturii şi civilizaţiei. Poet de tranziţie, D. Anghel pregăteşte terenul pentru adaptarea şi autohtonizarea deplină a simbolismului, spre o poezie care uzează din plin de posibilităţile sugestiei, căci la “poetul florilor” vagul, nebulozitatea sunt încadrate în reprezentări prea clare, explicite, ceea ce duce la concluzia că scriitorul încearcă să tălmăcească stările sufleteşti caracteristice liricii simboliste, fără să-şi fi creat şi tehnica poetică adecvată.
Cea mai importantă etapă, faza “hegemoniei” simbolismului se derulează între 1908-1916, când acesta devine curentul dominant în poezie, “factor polarizator” care captează cele mai fecunde direcţii novatoare din poezia noastră, fenomen similar celui petrecut cu o jumătate de veac înainte, când romantismul captase toate resursele literaturii, devenind formula unică de comunicare a noii sensibilităţi artistice.
Triumful simbolismului este confirmat de apariţia primului volum al lui I. Minulescu şi de volumul de debut al lui George Bacovia, “Plumb”, din 1916.
Cu I. Minulescu pătrunde în poezia românească versul liber, sau, mai exact, “aparent liber”[11], căci poetul cultivă prozodia clasică, însă dislocă, grafic, unităţile metrice, în aşa fel încât par eliberate de orice constrângere formală. Volumele “Romanţe pentru mai târziu”, “De vorbă cu mine însumi” introduc în spaţiul liric peisaje insolite cu o muzicalitate singulară prin sonoritatea denumirilor: Xeres, Alicante, Golgota, Babylon, Ninive etc. Chemarea depărtărilor care-l obsedează, ca pe mulţi dintre simbolişti, e sugerată de “gările cu forme albastre”, de mare, yahturi, albatroşi, insule, arhipelaguri, care traduc nostalgia spaţiilor exotice.
Atitudinea sa lirică pendulează între luciditate şi reverie, între seriozitate şi zâmbet, între profunzime şi superficialitate, ceea ce-l determină pe criticul M. Scarlat să vadă în el “singurul glas autentic, în poezia noastră, al spiritului de boemă”. Eros, nostalgie, spirit ludic, ironie, frondă, totul e topit în versuri cantabile, uşor de reţinut, ceea ce i-a asigurat şi o popularitate notabilă, de care puţini simbolişti s-au bucurat.
Cât de prolifică s-a dovedit pentru literatura noastră influenţa simbolismului, o atestă opera lui George Bacovia, “care nu poate fi înţeleasă în afara acestui curent”[12], în a cărui schemă poetul “deţine postul singular al adeptului cel mai ortodox şi cel mai eretic”[13].
George Bacovia are viziunea esenţei iremediabil tragice a realităţii şi aici se află sursa unicităţii sale. Amestec de plictiseală profundă, dezolare şi tristeţe abstractă, spleenul simbolist, iniţiat de Baudelaire, este expresia apăsării sumbre a anotimpului pluvios, a zilei interminabile fără conţinut, a neliniştii sâcâitoare, de durată. Târgul bacovian devenit un târg metafizic oferă una din cele mai patetice expresii ale condiţiei tragice a umanităţii. Confruntarea cu o astfel de realitate, teribila ei presiune asupra simţurilor, explică atât starea de surescitare a “personajului” bacovian, cât şi frecventele momente de apatie, inerţie, absenţă care-l caracterizează; “nevroza” atât de tipic simbolistă găsindu-şi justificarea prin aceea că reprezintă expresia spaimei faţă de spaţiile închise, faţă de evenimente catastrofice, de singurătate – consecinţe ale monotoniei existenţiale, la care se simte condamnat.
Acaparând întreg spaţiul literelor în primele decenii ale secolului al XX-lea, după 1920 simbolismul încetează a mai fi o forţă reformatoare în climatul nostru literar, cu toate că maniera simbolistă de a scrie se prelungeşte aproape abuziv, până prin 1940 când mai poate fi depistată la unii scriitori ataşaţi excesiv de moda literară a tinereţii lor.
·         Direcţii în simbolismul românesc
Fiind, până astăzi, un reper fundamental în devenirea poeziei româneşti, simbolismul impune şi o prezentare a direcţiilor care s-au diferenţiat în interiorul lui, deoarece pe fondul general se dezvoltă poeţi cu trăsături diverse, contrarii chiar.
Critica observa că poeţii munteni care s-au raliat după 1900 crezului simbolist, se deosebesc de confraţii lor moldoveni“ temperamente mai retorice, afişând exotismul şi un nevrozism livresc”, pe când moldovenii (Petică, Bacovia etc.) sunt “naturi mai interioare”, cultivând – pe linia lui Eminescu – “tonalităţi minore ale sentimentului”[14].
 Se pot diferenţia, prin urmare, cel puţin două direcţii în simbolismul românesc; una e reprezentată de poeţii mai expansivi, retorici, care ilustrează un simbolism “decorativ, exterior, convenţional, satisfăcuţi numai cu simpla aparenţa a inovaţiei, frondeur şi zgomotos”[15]. Cealaltă e susţinută de lirici meditativi, receptivi la aspectele sumbre ale existenţei, “de tipul G. Bacovia, la care adâncimea şi emoţia concordă cu limbajul şoptit”.
Doctrină de import, simbolismul trece, aşadar, mai întâi printr-o perioadă de adaptare şi corespunde nevoii de înnoire formală, fapt care scuză mimetismul începuturilor, sesizat de toţi marii exegeţi: simplă “imitaţie (Ibrăileanu), atitudine literară răspândită prin contagiune”, explicată pe baza sincronismului (E. Lovinescu) “marfă de import” (D. Micu), “modă care-i atrage inclusiv pe reprezentanţii tendinţei clasicizante” (M. Scarlat).
Faza următoare echivalează însă cu descoperirea propriului domeniu poetic, cu fixarea experienţei pe un fond tradiţional, ceea ce înseamnă autohtonizarea curentului, literatura română apropriindu-şi-l ca pe un bun al său, care răspunde necesităţilor înnoirii liricii. Pe de o parte el va redescoperi poezia ca atitudine particulară în faţa lumii, pe de alta va asculta apelurile epocii moderne şi va deveni o poezie a oraşului.
·         Concluzii
Mişcare artistică îndreptată împotriva inerţiei tradiţionaliste, având drept urmare diferenţierea, nu atât de poezia premergătoare, cât de nonpoezie şi de nonartă, simbolismul a introdus în literatura română o nouă tehnică, un stil liric inedit, fiind expresia unei noi sensibilităţi.




[1] Constantin Ciopraga, Literatura română între 1900-1918, Iaşi, Ed. Junimea, 1970, p. 143.
[2] Dumitru Micu, Început de secol, Bucureşti, Ed. Minerva, 1971, p. 168.
[3] Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti, vol. II, Bucureşti, Ed. Minerva, 1984, p. 44.
[4] Adriana Iliescu, Poezia simbolistă românească, Bucureşti, Ed. Minerva, 1985, p. 7.
[5] I. Hangiu, Reviste şi curente în evoluţia literaturii române, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1978, p. 94.
[6] Al Macedonski, În pragul secolului, cf. Lidia Bote, Simbolismul românesc, Bucureşti, E.P.L., 1966, p. 82.
[7] Lidia Bote, op.cit., p. 91.
[8] Zina Molcuţ, Ştefan Petică şi vremea sa, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1980, p. 226.
[9] Dumitru Micu, op.cit., p. 397.
[10] D. Micu, Tradiţionalism şi modernism la începutul secolului al XX-lea, în Istoria literaturii române – Sinteze, Bucureşti, Ed. Academiei, 1979, p. 208.
[11] D. Micu, op.cit., p. 209.
[12] Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti, vol. III, Bucureşti, Ed. Minerva, 1984, p. 354.
[13] M. Petroveanu, George Bacovia, Bucureşti, E.P.L., 1969, p. 94.
[14] Constantin Ciopraga, op.cit., p. 167.
[15] Ibidem, p. 168.

Postări populare de pe acest blog

Surse de energie

Surse ale conflictului

Mihai Eminescu (viata si activitatea literara)