Global Rabota

joi, 6 aprilie 2017

Sfatul domnesc. Consiliul principelui. Guberniul Transilvaniei. Cancelaria aulica

Tags

Încă de la constituirea statelor independente a luat fiinţă un „corp” de boieri cu care domnul se consulta în problemele cârmuirii. Aşa după cum au evoluat lucrurile şi în alte state medievale europene, la constituirea sfatului domnesc s-a ajuns pe două cai: pe de o parte, boierii, vasali ai domnului, erau obligaţi faţă de acesta să-i acorde „consilium” şi în plus având grija ca domnul ales să conducă ţara conform intereselor lor, iar pe de altă parte, domnul, ca orice suveran feudal, avea nevoie de dregători pentru întreţinerea fastului curţii sale.
Ca organ colegial şi consultativ al domnitorului este amintit în documentele anilor 1400, intitulat „sfatul boierilor mari şi credincioşi”, pentru ca în secolul al XVII-lea să se folosească termenul de „svat”, mai frecvent în Moldova şi termenul de „sfatul ţării”, mai ales în Ţara Românească. Odată cu accentuarea dominaţiei otomane, termenul „divan”, care însemna consiliul sultanului, înlocuieşte treptat termenul „sfat”, fără ca acesta din urmă să dispară cu totul.
Ca denumiri mai rare, întâlnim în documente singlit, sfat de obşte, sobor, pretoriu, iar membrii sfatului erau denumiţi generic: boieri, dregători, jupani, vlastelini, sfetnici, pani, etc. Termenii cei mai obişnuiţi de „boier”, care la origine desemna stăpânul de domeniu feudal, mai târziu dregător, care, cu timpul, dintr-o poziţie inferioară, a devenit sinonim cu titulatura de „boier”.
Iniţial, sfatul domnesc a fost alcătuit din boieri care nu deţineau nici un fel de dregătorii, apoi din majoritatea boierilor cu funcţii (dregătorii), pentru ca începând cu sec. al XVI-lea, sfatul domnesc să fie compus numai din boieri ce deţineau dregătorii.
Dregătorii care intrau în compunerea sfatului, în secolele XVI – XVIII, au fost în Ţara Românească: marele ban, marele vornic, marele logofăt, marele spătar, marele vistier, marele comis, marele paharnic, marele stolnic, marele postelnic, marele clucer, marele sluger şi marele pitar.
În Moldova, de la Ştefan cel Mare au intrat în sfatul domnesc şi pârcălabii cetăţilor, marele vornic al Ţării de Jos şi marele vornic al Ţării de Sus, hatmanul, marele postelnic, marele paharnic, marele vistiernic, în total opt, împreună cu cei patru ierarhi ai bisericii, sfatul ajungând la doisprezece membrii, care se menţine de-a lungul a trei secole cu o semnificaţie simbolică şi o valoare tradiţională respectată în tot timpul evului mediu. Numărul membrilor sfatului a fluctuat mereu, variaţiile cele mai relevante fiind între 5 şi 39 de membrii.
Spre deosebire de sfatul domnesc, divanul avea o componentă mai largă, în divan intrau, în afară de membrii sfatului şi dregători de rangul doi (votri) şi foşti dregători, ajungând la un total de 53 de membrii, întruniţi în şedinţa după nevoile domniei.
Sfatul a avut atribuţii corespunzătoare tuturor prerogativelor domneşti, fiind consultat de domn în toate problemele importante de ordin fiscal şi administrativ.
Domnul era obligat să consulte sfatul când voia să aşeze o dare nouă, să evite evaziunea perceperii unor dări deja stabilite, sfatul neavând atribuţia de a controla cheltuielile din vistieria ţării. Vistierul ţinea catastifele de venituri şi cheltuieli, fiind răspunzător numai faţă de domn.
Sfatul domnesc participa la înfiinţarea unei eparhii, la mutarea unei mitropolii de la o reşedinţă la alta, şi putea da valoare de act autentic oricărei învoieli pe care părţile o prezentau boierilor sfatului, printr-un zapis, sau carte de mărturie.
Până în secolul al XVII-lea, domnitori se strămutau pe la târguri şi curţi domneşti, împreuna cu boierii, ocazie cu care rezolvau chestiuni administrative şi judecătoreşti.
Şedinţele sfatului se ţineau în una din sălile curţii, numită divan, erau solemne, domnul intrând precedat de aprozi şi spătar, aşezându-se pe un jilţ pe treapta cea mai înaltă a podelii.
De la întemeiere, pentru întocmirea documentelor, domnii au avut o cancelarie. Personalul acesteia, compus din gramatici, dieci sau logofăţi în Ţara Românească, şi dieci, gramatici, pisari sau uricari în Moldova, era condus de marele logofăt, care avea ca atribuţii redactarea documentelor şi păstrarea marelui sigiliu. Acesta era şi referent al sfatului, cunoştea toate pricinile şi dădea recomandării subalternilor cum să redacteze documentele.
Voievodul Transilvaniei era ajutat la îndeplinirea atribuţiilor sale de mai mulţi subalterni, cunoscuţi sub numele de „familiares”, legaţi de el prin raporturi de vasalitate. În situaţii mai importante, erau convocate congregaţiile generale, un fel de adunări ale comitatelor, în componenţa cărora intra nobilimea din cele şapte comitate, reprezentanţi ai saşilor şi secuilor.
Dietele ţinute în Transilvania între anii 1542-1545, au hotărât ca principele să chibzuiască şi să conducă treburile statului cu ajutorul unui „consiliu” alcătuit din 21 de persoane, câte 7 pentru fiecare naţiune privilegiată. Consiliul era alcătuit din următorii dregători: magister curiae, prefectul curţii, care avea în competenţă administrarea curţii principelui; gladifer, spătarul, şeful gărzii personale a principelui şi comandantul oştilor transilvănene, secretarul sau logafatul, şeful justiţiei şi alţi dregători care corespundeau celor din celelalte două ţări româneşti, stolnic, comis etc. la care se adăugau un itendent care se ocupa cu aprovizionarea şi un căpitan de aprozi ce se ocupa cu educaţia militară a fiilor principelui.
Prin Aprobatae et Compilatae Constitutiones, numărul membrilor consiliului este stabilit la 12, fiind obligaţi, ca la numirea în funcţie să depună jurământ de credinţă faţă de principi şi să îi consilieze principii în conformitate cu legile în vigoare.
După instaurarea stăpânirii austriece, pe lângă guvernator, funcţiona un Consiliu intim alcătuit iniţial din 12 persoane, care ulterior se transforma, în anul 1693 într-un organ mai cuprinzător, „gubernium”, având în frunte pe guvernatorul Transilvaniei, fiind alcătuit din comandantul trupelor, şeful cancelariei, tezaurarul, preşedintele Dietei şi un număr de 12 consilieri intimi.
Guberniul era organul executiv al puterii centrale de la Viena, menit să administreze ţara în numele acesteia.
Pentru a-şi asigura dominaţia şi controlul asupra Transilvanei, habsburgii au înfiinţat în anul 1694 o cancelarie aulică, cu sediul la Viena, organ prin intermediul căruia era supravegheată activitatea guvernatorului şi a guberniului.
În fruntea cancelariei se găsea un cancelar, purtător de cuvânt al politicii imperiale, care avea în subordine, consilieri aulici, referenţi, secretari, dieci, notari şi alţi funcţionari.

În secolul al XVIII-lea cancelaria aulică devine cel mai important organ constituţional şi administrativ al Transilvaniei, Împărăteasa Maria Tereza îl autorizează chiar să dea ordine nemijlocite guberniului şi guvernatorului, fără o încuviinţare prealabilă a împăratului.

loading...