joi, 6 aprilie 2017

Sfarsitul razboiului rece. Formarea unei lumi multipolare

Tags

Sfârşitul războiului rece
«Războiul rece» s-a încheiat prin dispariţia unuia dintre cele două centre de putere, şi anume a Uniunii Sovietice şi a blocului est-european. Confruntarea Est-Vest a fost una globală, fapt ce a dus la extinderea ei asupra tuturor raporturilor dintre cele două tabere, iar dipariţia Estului ca centru de putere semnifica şi prăbuşirea sistemului reprezentat de acesta în toate domeniile în care el se aflase în competiţie cu blocul vestic. De altfel, încă la sfârşitul anilor 50, renumiţii savanţi fizicieni Albert Einstein, S.Rasel, Fr.Joliot-Curie, în condiţiile când arma nucleară îşi dovedise deja forţa distructivă, au adresat un apel către popoarelor lumii referitor la acest pericol, insistând asupra necesităţii unor noi tratări a problemelor internaţionale. Această preocupare a fost percepută drept debutul unei noi mentalităţi politice în raporturile internaţionale. În următorii treizeci de ani, ea a fost ignorată, dar actualitatea ei a fost dovedită la începutul anilor ‘80, când s-a agravat brusc situaţia internaţională din Europa şi în lume. Promovarea unei politici axate pe o asemenea mentalitate â devenit un imperativ al momentului. Au început să crească rândul adepţilor noii mentalităţi atât în Vest, cât şi în Est. Numirea lui M.S.Gorbaciov, în fruntea P.C.U.S, în aprilie 1985, a dus la schimbarea concepţiilor sovietice referitoare la tratatarea problemelor internaţionale: tezele fundamentale ale noii mentalităţi au fost puse la baza politicii externe sovietice. Astfel s-a produs o cotitură spre o nouă reprezentare a relaţiilor internaţionale. Conştientă de pericolul pe care îl comportă cursa înarmărilor nucleare, conducerea gorbaciovistă a înaintat un program concret de lichidare a armelor nucleare. Noua mentalitate politică în domeniul relaţiilor internaţionale se referea la “flexibilitate tactică”, înclinarea spre compromisuri reciproc acceptabile, orientarea nu spre confruntare, ci spre dialog şi înţelegere reciprocă. Un produs al “noii mentalităţi politice a fost concepţia “Casei europene comune”, elaborată de conducerea sovietică.
“Noua mentalitate politică” în domeniul politicii externe a contribuit la demararea proceselor democratice din ţările Europei de Est de la sfârşitul anilor ‘80, începutul anilor ‘90. Un loc aparte îl ocupă în acest sens distrugerea zidului Berlinului, ridicat în august 1961, în timpul războiului rece , fiind un simbol al separării lagărului comunist de lumea democratică. Demolarea Zidului Berlinului în noiembrie 1989, apoi unirea celor două Germanii au fost momentele majore ce au consemnat încetarea confruntării între cele două tabere şi, de facto, încetarea « războiului rece». Evenimentele ce au urmat se încadrează în acest context şi trebuie percepute drept rezultate al sfârşitului confruntării. Astfel, la 28 iunie 1991 a fost dizolvat CAER-ul, iar la 1 iulie a urmat dizolvarea Tratatului de la Varşovia. U.R.S.S. înceta să mai existe la 25 decembrie 1991, când Mihail Gorbaciov, ultimul ei preşedinte, a demisionat. Succesoarea şi moştenitoarea de facto a ei în relaţiile internaţionale va fi din acel moment Federaţia Rusă.
În perioada « războiului rece » tările occidentale au fost sprijinite în procesul de statornicire şi consolidare a regimurilor democratice de către Statele Unite ale Americii. Deşi se confruntau şi ele cu unele probleme referitoare la asigurarea drepturilor economice şi sociale, în ansamblu, sistemele din statele occidentale s-au dovedit a fi viabile şi eficiente în organizarea societăţii pe principii democratice. În contrast, regimul politic din U.R.S.S. a fost unul totalitar, iar ţările est- europene au cunoscut regimuri similare sub presiunea Moscovei.
După depăşirea «războiului rece», lumea a devenit unipolară, evoluând însă către multipolarism. Pe de o parte, pentru moment este o lume unipolară, deoarece există o singură supraputere - Statele Unite ale Americii şi o singură alianţă politico-militară - Alianţa Nord- Atlantică (NATO). Dar, în acelaş timp, lumea se indreaptă spre multipolarism. Există în prezent trei centre de putere pe plan mondial, în mod concret - America de Nord (Statele Unite şi Canada), Uniunea Europeană şi Japonia. Pe de altă parte, sunt şi alte state care aspiră la statutul de puteri globale - Federaţia Rusă şi Republica Populară Chineză.
Rusia, în perioada post-« război rece», străbate un traseu plin de dificultăţi, dar dispune de imense resurse materiale şi sunt şanse ca, sub rezerva înfăptuirii reformelor aflate în curs, peste 10­15 ani să constituie una dintre economiile puternice pe plan mondial. Ea rămâne o putere militară, în primul rând nucleară, deşi starea economiei sale afectează sistemul militar, dar, virtual, dispune de capacităţi de creaţie tehnico-militare de prim-ordin. În plus, Federaţia Rusă este membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, poziţie ce îi permite să se pronunţe în toate marile probleme ale păcii şi securităţii internaţionale. Această poziţie a fost întărită prin admiterea Rusiei în “Grupul celor 7” ţări puternic industrializate (SUA, Japonia, Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, Canada), devenit astfel “G. 8”.
Depăşirea «războiului rece» a echivalat cu trecerea lumii de la o stare de echilibru bipolar la alta, dominată de un dezechilibru unipolar, fapt ce a dus la o asimetrie structurală în raporturile de forţe pe plan mondial. În zone întinse a apărut un vid de putere, care poate fi considerat şi un vid de securitate. În aceste condiţii, s-au produs inevitabile realinieri de poziţii ale statelor, redistribuiri de roluri şi sfere de influenţe, în funcţie de noile raporturi de forţe. Astfel, statele din Europa Centrală, de Est şi Sud-Est, care la începutul « războiului rece » au intrat în orbita sovietică, au ajuns după încheierea acestuia în sferele de influenţă a puterilor occidentale, în primul rând ale Statelor Unite, dar şi al statelor din cadrul Uniunii Europene.
Actualele raporturi de forţe consacră rolul unic (leadership) al Statelor Unite în afacerile mondiale. De altfel, acest obiectiv a fost urmărit de Washington de foarte mult timp. Semnificative sunt concluziile autorului american, Samuel Huntington: “De aproape 200 de ani Statele Unite au încercat să prevină naşterea unei puteri dominante în Europa. De aproape 100 de ani începând cu politica “uşilor deschise”faţă de China, au încercat să facă acelaşi lucru în Asia. Pentru a realiza aceste scopuri, Statele Unite au luptat în două războaie mondiale şi într-un război rece împotriva Germaniei imperiale şi a celei naziste, a Japoniei imperiale, Uniunii Sovietice şi Chinei comuniste. Acest interes american rămâne şi a fost reafirmat de preşedinţii Reagan şi Bush”.
Integrarea europeană
Un parcurs deosebit a urmat în perioada post-“râzboi rece” şi procesul integrării europene. Prin semnarea la Luxemburg şi Haga, la 17 şi 28 februarie 1986, a Actului Unic European, s-au adus unele modificări ale Tratatului de la Roma, care prevedea realizarea unei Pieţe unice interne la data de 1 ianuarie 1993. A urmat semnarea Convenţiei Schenghen între Franţa, Germania şi Benelux, care prevedea libera circulaţie a persoanelor. Un eveniment de o semnificaţie deosebită s-a produs la reuniunea la nivel înalt de la Maastricht din 9-10 decembrie 1991, unde a fost discutată problema uniunii politice a statelor Uniunii Europene, noua titulatură a Comunităţii Economice începând din acel moment. La 7 februarie 1993 a fost semnat Tratatul Uniunii Europene de la Maastricht, care a intrat în vigoare începând din 1 noiembrie 1993. Tratatul avea la bază trei piloni: Comunităţile Europene, care permit instituţiilor Uniunii să coordoneze politici comune în diverse domenii, având drept obiectiv principal coeziunea economică şi socială; politica externă şi de securitate comună; cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală. În anii următori sunt luate măsuri importante pentru extinderea Uniunii Europene, fiind vizate in special ţările din fostul bloc socialist şi sovietic.
La 2 octombrie 1997 a fost semnat Tratatul de la Amsterdam, care avea patru obiective principale: să plaseze ocuparea forţei de muncă şi drepturile cetăţenilor în centrul atenţiei Uniunii Europene; să suprime ultimile obstacole pentru libera circulaţie a persoanelor şi să consolideze securitatea; să permită Europei să-şi consolideze poziţia pe plan mondial; să eficientizeze arhitectura instituţională a Uniunii în vederea viitoarei extinderi.
În cadrul Consiliului European de la Luxemburg din 12-13 decembrie 1997 a fost lansat procesul de aderare a 10 state candidate din Europa Centrală şi de Est şi a Ciprului. A urmat aprobarea listei celor 11 ţări participante la zona Euro de către Consiliul European de la Bruxelles, începând din 1 ianuarie 1999.
Tratatul de la Nisa a fost semnat de către Miniştrii Afacerilor Externe ai statelor membre ale Uniunii Europene la 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 2003, după ce a fost ratificat de fiecare stat membru, fie prin vot în parlamentul naţional, fie prin referendum. Tratatul de la Nisa, considerat indispensabil viitoarei extinderi, conţine prevederi pentru a asigura o bună activitate instituţională în momentul când Uniunea va avea aproape 30 de membri, înscriindu-se în viziunea unei reforme instituţionale ale cărei trei axe principale sunt: componenţa şi modul de funcţionare al instituţiilor europene, procedura de decizie din cadrul Consiliului de Miniştri şi consolidarea cooperării între instituţii. La 16 aprilie 2003, zece state au semnat Tratatul de Aderare: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia şi Ungaria iar un an mai târziu aceste ţări au devenit membre ale Uniunii Europene.


loading...