joi, 6 aprilie 2017

Separatia puterilor in Romania

Tags

Separaţia puterilor[1] a reprezentat o constantă a istoriei constituţionale a României moderne. Regulamentele Organice, Convenţia de la Paris şi Statutul Dezvoltător al lui Cuza o consacră expres, o admit implicit, sau cel puţin nu o neagă în mod expres. Art. 279 din Regulamentul Organic al Moldovei, cu care debutează Cap. VIII („Rânduiala Giudecătorească”), stabilea că „[î]mpărţirea între puterea administrativă şi judecătorească fiind cunoscută de neapărată pentru buna orânduială la regularisirea  pricinilor şi pentru închizăşluirea driturilor a particularnicilor, aceste doauî ramuri vor fi de acum înainte cu totul deosăbite”.[2] Aici întâlnim prima consacrare, printr-o formulare categorică, a separaţiei puterilor.[3]  Textul respectiv nu reprezintă o simplă declaraţie de principiu; dispoziţiile articolelor următoare (în special art. 281-286) instituie puterea judecătorească sub forma unei puteri de sine stătătoare, stabilind totodată inamovibilitatea judecătorilor.[4] Convenţia de pace de la Paris dintre puterile garante privind Principatele Române, din 7/19 august 1858[5] întăreşte ideea unei existenţe tripartite a puterilor,[6] deşi textul art. 3 al Convenţiei menţionează doar două puteri: legislativă şi executivă; puterea judecătorească este menţionată abia în art. 7, fiind exercitată „în numele Hospodarului” şi încredinţată „magistraţilor numiţi de dânsul, fără ca nimeni să nu poată fi lipsit de fireştii săi judecători”. Alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede că prin lege se va hotărî asupra condiţiilor „de primire şi de înaintare în magistratură, luând drept bază aplicarea progresivă a principiului inamovibilităţei.”Art. 15 consacră pentru prima oară iresponsabilitatea Domnului, concomitent cu instituirea răspunderii miniştrilor pentru actele contrasemnate de ei. Abia în art. 7 este menţionată puterea judecătorească. Proiectul de Constituţie[7] a Principatelor Unite Moldova şi Ţara Românească, elaborat de Comsiunea Centrală de la Focşani (votat de aceasta în şedinţa din 9/21 octombrie 1859)[8] care a stat în mare măsură la baza viitoarea Constituţii, menţine şi dezvoltă principiul separaţiei puterilor, consacrând un titlu special (al IV-lea, art. 30-117) „puterilor statului”. Acestea „purced de la naţiunea română”, funcţionând „numai după principiile şi regulile aşezate în constituţiunea de faţă” (art. 30) şi erau încredinţate „Domnului, Adunării Generale şi Comisiunei Centrale” (art. 31). Capitolul IV al acestui titlu (art. 96-114) reglementează puterea judecătorească, stabilind principiul legalităţii tribunalelor şi a jurisdicţiilor, interdicţia comisiilor şi tribunalelor extraordinare (art. 98), inamovibilitatea membrilor Curţii de Casaţie (art. 99, alin. ultim),  instituirea în viitor, prin lege, a principiului inamovibilităţii pentru ceilalţi magistraţi (art. 101, alin. 1), condiţiile de revocabilitate, de către Domn a judecătorilor, pentru perioada de până la aplicarea definitivă a inamovibilităţii (art. 101, alin. 2), dreptul de „cenzură şi disciplină” al Curţii de Casaţie asupra celorlalte instanţe (art. 103), judecarea miniştrilor la cererea Domnului sau a Adunării generale (art. 104), instituirea juriului (art. 105), precum şi anumite norme privind organizarea judecătorească (art. 106-114). Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris[9] constituie un regres pe planul separaţiei puterilor. Puterile publice sunt încredinţate Domnului, unei Adunări ponderatrice şi Adunării elective. Nu mai este menţionată independenţa puterii judecătoreşti.
Constituţiile adoptate ulterior (în 1866, în 1923 şi chiar cea din 1938) sunt structurate clar pe baza acestui principiu. Astfel, Constituţia din 1866, după ce stabileşte în art. 31 că toate puterile statului emană de la naţiune, enumeră aceste puteri în art. 32, 35 şi 36. Responsabilitatea ministerială este reglementată în art. 101-103. Este însă de remarcat că principiul inamovibilităţii magistraţilor, prezent în textul Regulamentului Organic şi al Convenţiei de la Paris, nu apare în această Constituţie. Faptul că puterii judecătoreşti îi sunt consacrate doar două articole (105 privind legalitatea jurisdicţiilor, interdicţia tribunalelor extraordinare, precum şi unicitatea Curţii de Casaţie şi 106 privind garanţia juriului în cauzele penale, politice şi de presă) nu trebuie interpretat în sensul unei desconsiderări, fie şi implicite, a  puterii judecătoreşti. Independenţa justiţiei şi inamovibilitatea judecătorilor erau deja solid ancorate în gândirea şi practica instituţională a principatelor române şi a statului unitar român. Sub imperiul Constituţiei din 1866 justiţia a funcţionat în mod independent, la adăpost de ingerinţele puterii politice. Separaţia puterilor a fost mai bine concretizată în Constituţia din 1923, prin instituirea unui control al constituţionalităţii legilor (art. 103), prin consacrarea inamovibilităţii magistraţilor (art. 104), prin reglementarea răspunderii materiale a miniştrilor şi a funcţionarilor pentru daunele cauzate particularilor prin dispoziţii semnate sau contrasemnate de un ministru, cu violarea dispoziţiilor unui text expres al Constituţiei sau al unei legi (art. 99), instituirea contenciosului administrativ (art. 107) şi ancorarea în legea fundamentală a dreptului la recurs în casare (art. 103, alin. ultim). [10] Constituţia din 1938 menţine formal principiul separaţiei puterilor, încredinţând însă fiecare putere unui titular diferit: puterea legislativă se exercita de către Rege prin Reprezentanţa Naţională, puterea executivă era încredinţată Regelui care o exercita prin Guvernul Său, iar puterea judecătorească era exercitată de organele ei. Totodată Constituţia din 1938 desfiinţează sistemul democraţiei parlamentare, în care guvernul era emanaţia majorităţii din Parlament iar puterea executivă se exercita sub controlul puterii legislative, în funcţie de voinţa şi atitudinea acesteia; ea reînvie ”vechea tradiţie a acestei ţări, în care puterea executivă, având răspunderea, trebuie să aibă şi independenţa şi puterea de a lucra”.[11] [12]Menţinând formal separaţia, Constituţia introduce de fapt sistemul concentrării puterilor.[13]
Chiar şi în cazul regimului autoritar al mareşalului Antonescu, în literatura juridică au apărut studii în care noua ordine constituţională era tratată după schema tripartită a separaţiei puterilor[14].
            Odată cu instituirea regimului totalitar comunist, separaţia puterilor, a fost abandonată şi respinsă cu vehemenţă, ca şi celelalte principii şi exigenţe ale statului de drept. Constituţiile comuniste postulau – urmând sub acest aspect o tradiţie a gândirii politice ce urcă până la Rousseau – unitatea puterii de stat şi incompatibilitatea acestei unităţi cu ideea separării puterilor; puterea de stat aparţinea „organelor puterii de stat” (care se clasificau în „organe supreme” – Marea Adunare Naţională, Consiliul de Stat şi Preşedintele Republicii Socialiste România[15]  – şi locale – „sfaturile populare” iar apoi „consiliile populare” –). Soluţiile politice şi constituţionale considerate valide în statul controlat de comunişti trebuiau legitimate prin citate din clasicii „marxism-leninismului”. În lucrările lor polemice destinate mai ales presei orientate politic, ei au tratat incidental, sumar şi expeditiv anumite probleme şi instituţii, prin formularea unor judecăţi peremptorii şi adesea superficiale. Astfel separaţia puterilor este pomenită de Engels într-un articol din „Noua Gazetă Renană”, despre „Şedinţa conciliatoare din 4 iulie”.[16] Comentând persiflator discursul ţinut în Adunarea Naţională de ministrul prusian de interne Kühlwetter, Engels scria:
„ E amuzant să-l asculţi, în anul de graţie 1848,  pe un ministru prusian – şi încă un ministru al faptelor – expunând de la tribună, cu o seriozitate solemnă, ideile lui Montesquieu.
Separaţia puterilor, pe care dl. Kühlwetter şi alţi mari filosofi care se ocupă de teoria statului o privesc cu cea mai profundă evlavie c a pe un principiu sfânt şi inviolabil, nu este în fond altceva decât prozaica diviziune a muncii din industrie, aplicată la mecanismul statului pentru considerente de simplificare şi control. Ca şi toate celelalte principii veşnice, sfinte şi inviolabile, acest principiu este aplicat numai în măsura în care corespunde relaţiilor existente. Astfel, în monarhia constituţională de pildă, puterea legislativă şi cea executivă sunt întrunite în persoana monarhului, apoi în camere se îmbină puterea legislativă cu controlul asupra puterii executive etc.”[17]  Prin câteva fraze reducţioniste şi simplificatoare este schiţată o teză care avea să devină adevăr oficial în statele aflate sub dominaţie comunistă.
 Lucrările de drept constituţional din epocă tratează sumar şi expeditiv teoria „burgheză” a separaţiei puterilor, consacrându-i în general câteva paragrafe în contextul tratării puterii de stat, cu ocazia evidenţierii unicităţii acesteia.[18] Examinarea critică a abordării separaţiei puterilor în literatura epocii socialiste trebuie să ţină cont de o împrejurare relevantă pentru toate domeniile ştiinţelor sociale: într-un sistem totalitar există o concepţie politică şi filosofică oficială, a cărei respectare este vegheată cu cerbicie de către ideologii partidului unic şi impusă de instituţii şi persoane a căror existenţă şi poziţie socio-profesională sunt justificate de vigilenţa cu care este demascat duşmanul ideologic şi sunt sancţionate devierile de la „linia justă” trasată de acel partid. Ceea ce pentru „clasici” era de multe ori rodul unui joc intelectual frivol şi adeseori facil, supus imperativelor retorice şi tactice ale unei polemici de presă aflate sub semnul improvizaţiei şi efemerului, în anii socialismului real devine dogmă încrâncenată şi rigidă, adevăr definitiv şi oficial.  Nici măcar tratarea precaută a unei teme de pe poziţii şi cu metode cât mai apropiate punctului de vedere oficial, prin preluarea fidelă a opiniilor, terminologiei şi argumentaţiei „clasicilor marxism-leninismului” nu oferea garanţii ferme de impunitate ideologică. Prin urmare, ar fi fost nerealist să ne fi aşteptat să găsim în lucrările epocii respective, altceva  decât reluarea poziţiei oficiale marxiste, care nu vedea în separaţia puterilor decât „prozaica diviziune a muncii din industrie, aplicată la mecanismul statului”.
            Principiul separaţiei puterilor este reafirmat energic odată cu Revoluţia din decembrie 1989; îl găsim menţionat în Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale din seara zilei de 22 decembrie 1989[19]. Separaţia puterilor mai este menţionată şi în Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României[20].
În cursul dezbaterilor Adunării Constituante au fost formulate însă rezerve faţă de actualitatea şi de relevanţa acestui principiu, exprimate în special în cadrul Comisiei pentru  redactarea proiectului de Constituţie. Criticii acestui principiu au insistat asupra vechimii textelor constituţionale care îl consacră, pe absenţa unor menţiuni exprese în constituţiile europene mai recente precum şi pe noile raporturi de putere şi pe circumstanţele survenite în ultimele decenii care ar face inaplicabilă varianta sa clasică. În consecinţă, textul legii fundamentale adoptat de Adunarea Constituantă nu a inclus nici o referire expresă la principiul separaţiei puterilor. Totuşi, art. 80 (identic cu actualul art. 80 al Constituţiei revizuite), prevede în cel de-al doilea alineat exercitarea de către Preşedintele României a funcţiei de mediere „între puterile statului”. Întrucât nu putem găsi vreo concepţie politică şi juridică asupra statului, alta decât cea a separaţiei puterilor, care să admită existenţa mai multor „puteri” şi care să satisfacă totodată criteriile statului de drept şi ale pluralismului politic ( principii consacrate în art. 1, alin. (3) al legii fundamentale), considerăm că textul respectiv, coroborat cu structura de ansamblu a legii fundamentale, precum şi cu mecanismele de control reciproc şi de echilibru al puterilor consacrate de aceasta, pledează în sensul unei consacrări cel puţin implicite a separaţiei puterilor în Constituţia României, în forma în care a fost adoptată în 1991. În plus, ideea de separaţie a puterilor este imanentă organizării unui stat de drept, bazat pe principiile pluralismului şi ale democraţiei reprezentative, indiferent de existenţa sau inexistenţa unei menţiuni exprese privind separaţia în textul constituţiei. Atitudinea legiuitorului de după 1991 pare să confirme acest punct de vedere; în acest sens, Legea nr. 92 / 1991 privitoare al organizarea judecătorească[21] stabilea în primul său articol că „puterea judecătorească este separată de celelalte puteri ale statului”. În jurisprudenţa sa din primul său deceniu de activitate, Curtea Constituţională a susţinut constant validitatea şi relevanţa principiului separaţiei puterilor.[22] În opinia Curţii „deşi Constituţia nu consacră în nici un text al său, expressis verbis, principiul separaţiei puterilor, acest principiu rezultă din modul în care legea fundamentală reglementează autorităţile publice şi competenţele ce revin acestora.”[23]
Revizuirea legii noastre fundamentale în anul 2003 a oferit ocazia eliminării oricărui echivoc, prin consacrarea explicită, în art. 1, alin. (4) a „principiului separaţiei şi echilibrului puterilor”[24]. Afirmarea energică a acestui principiu în legea fundamentală reprezintă fără îndoială un aspect pozitiv demn de remarcat. Pe de altă parte însă, tarele sistemului nostru politic şi constituţional, a căror combatere sau limitare urma să fie asigurată de aplicarea acestui principiu sunt departe de a fi eliminate. Fenomenul scurtcircuitării procesului legislativ prin practica recurgerii sistematică de către Guvern la ordonanţele de urgenţă, ingerinţele şi obstrucţiile la adresa puterii judecătoreşti, urmărirea şi atingerea unor obiective politice impopulare şi nesustenabile electoral, prin închegarea unor coaliţii politice ad hoc, transpartinice şi traversând de multe ori graniţele puterilor în stat sau atitudinea generală de lipsă de receptivitate faţă de problemele cetăţeanului şi absenţa sentimentului responsabilităţii în administraţia publică la toate nivelele sunt doar câteva simptome ale faptului că, în mare măsură, principiul şi exigenţele separaţiei puterilor în stat, ca şi ideea statului de drept, rămân deocamdată doar în sfera dezideratelor pioase.




[1] În privinţa separaţiei puterilor în România, vezi G. Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Cugetarea, Iaşi, vol. I, pp. 161-164 şi II, pp. 22-31.
[2] Academia Română, Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”, Regulamentul Organic al Moldovei, ediţie integrală realizată de Dumitru Vitcu şi Gabriel Bădărău, cu sprijinul lui Corneliu Istrati, Editura Junimea, Iaşi, 2004, p. 305 (lucrare citată în continuare prescurtat: Regulamentul Organic…).
[3] Paul Negulescu, George Alexianu, Tratat de drept public, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1942, vol. I. , p. 256.
[4] Ibidem, pp. 256-57. Art. 285 prevede că „[t]emeiul neschimbării judecătorilor obşteşte cunoscut de folositori, pentru că prin aceasta se dă judecătorilor îndemânare de a cunoaşte mai bine datoriiloe lor, de a căştioga toată ispitirea trebuincioasă, de a să deprinde la o sistemă de legi, de pilde, de prinţipii temelnice şi potrivite. Aşadar, dacă, după trecerea de nouaî ani, domnul şi Obşteasca Adunare ar găsi cu cale că temeiul neschimbării judecătorilor n-ar pute amplicui cu folosinţă, la o asămine împregiurare, rămâne ca să-l legiuiască şi să-l puie în lucrare.” (Regulamentul Organic…, p. 306).
[5] C. Hamangiu, Codul general al României. Legi uzuale, Editura Alcaly, Bucureşti, vol. II, ediţia a 2-a, , pp. 8-12, reprodus în Cristian Ionescu, Dezvoltarea constituţională a României. Acte şi ducumente 1740-1991,  ediţie revăzută şi adăugită, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2000, pp. 313-318.
[6] Paul Negulescu, George Alexianu, op. cit., p. 258.
[7] Textul acestui proiect cuprinde deja multe din principiile şi formulările viitoarei Constituţii din 1866, privită în general, în mod fals, drept o preluare grăbită şi superficială a Constituţiei belgiene din 1831. Vezi Constantin C. Angelescu, Noi contribuţii la istoricul Constituţiei române din 1866 , în « Arhiva de Drept Public », Anul IV / 1942, Nr. 2-4, pp. 234-256)
[8] C. Ionescu, op. cit., pp. 334-358.
[9] C. Hamangiu, op. cit., loc. cit. pp. 14-16. Vezi şi Ioan Muraru şi Gheorghe Iancu, Constituţiile române. Texte. Note. Prezentare comparativă, ediţia a IV-a, Editura Actami, Bucureşti, 2000, pp. 7-14, precum şi C. Ionescu, op. cit., pp. 367-369.
[10] Ibidem, p. 260.
[11] Paul Negulescu, George Alexianu, op. cit. , p. 263.
[12] Este de remarcat că argumentul invocat de autorii de mai sus, este valabil cu privire la tradiţia preconstituţională a oricărei ţări europene. Formularea sa  clasică o întâlnim în răspunsul regelui englez Carol I care respinge 19 propuneri formulate de Parlamentul britanic (şi care vizau lărgirea puterilor şi a atribuţiilor de control ale celor două camere ale Parlamentului). Regele, după ce prezintă avantajele regimului politic mixt, definitoriu în opinia sa pentru organizarea politică a Angliei, invocă faptul că pentru exercitarea atribuţiilor sale are nevoie de prerogative corespunzătoare : „întrucât puterea aşezată în mod legal în ambele Camere ale Parlamentului este mai mult decât suficientă pentru a preveni şi restrânge puterea tiraniei şi pentru că fără puterea care este cerută în prezent  de la Noi, Noi nu vom fi în stare să îndeplinim  acea misiune care constituie ţelul monarhiei , întrucât aceasta ar reprezenta o răsturnare totală a Legilor Fundamentale şi a acelei excelente Constituţii a acestui regat, care au făcut, pentru atâţia ani, această Naţiune fericită şi vestită, spre marea invidie [a multora]  (…)  răspunsul Nostru (… ) este că nu voim să schimbăm Legile Angliei” („Since therefore the Power Legally placed in both Houses is more sufficient to prevent and restrain the power of Tyranny, and without the power which is now asked from Us We shall not be able to discharge that Trust which is the end of Monarchy, since this would be a totall Subversion of the Fundamentall Laws, and that excellent Constitution of this Kingdom, which hath made this Nation so many yeers both Famous and Happy to a great degree of Envie....” For all these Reasons … Our Answers is, Nolumus Leges Angliae mutari”) . Vezi The Cambridge History of Political Thought: 1450 - 1700, edited by J. H. Burns with the assistance of Mark Goldie), Cambridge University Press, 1994 (first published: 1991), pp. 395 şi urm. Pentru textul celor „19 Propuneri”, vezi Samuel Rawson Gardiner (ed.), The Constitutional Documents of the Puritan Revolution. 1625-1660,  Oxford, Clarendon Press,  la nr. 53, pp. 249 şi urm.  Textul răspunsului regelui este accesibil on-line la http://www.arts.yorku.ca/politics/comninel/courses/3025pdf/Reply19Props.pdf
[13] Ibidem, p. 264.
[14] Vezi în acest sens, Constantin C. Angelescu, Noua organizare constituţională a Statului român, în „Arhiva de Drept Public”, Anul III / 1941, Nr. 2-4, pp. 151-181. Autorul examinează noile reglementări şi instituţii cu valoare constituţională în România după schema tripartită a puterilor statului (legislative, executiv şi putere judecătorească), pentru a formula în final câteva succinte consideraţii asupra drepturilor individuale, în privinţa cărora materialul normativ existent nu-i oferea însă puncte se sprijin. Considerăm evidentă tendinţa autorului de a trata (aproape ostentativ) situaţia juridică şi politică a epocii după canonul normativ al democraţiei parlamentare, formulat cel mai pregnant în textul articolului 16 al Declaraţiei franceze a Drepturilor omului şi cetăţeanului, conform căruia, o constituţie există doar atunci când este stabilită separaţia puterilor şi sunt garantate drepturile fundamentale.
[15] Trebuie să observăm că această formulă uşor oximoronică  de “organe supreme ale puterii de stat” apare doar în Constituţia din 1965 (revizuită în 1974 sub aspectul instituirii funcţiei de „Preşedinte al Republicii Socialiste România”); Constituţiile din 1948 şi din 1952 cunoşteau doar un singur „organ suprem al puterii de stat”: Marea Adunare Naţională.
[16] „Noua Gazetă Renană” din 11 iulie 1848. Articolul se referea la dezbaterile Adunării Naţionale convocate în mai 1848 la Berlin, pentru a adopta o Constituţie „în înţelegere cu Coroana”. Termenul de conciliere este folosit în sens depreciativ, vizând renunţarea la principiul suveranităţii poporului, în favoarea unei înţelegeri cu monarhul. Vezi Karl Marx şi Friedrich Engels, Opere, Editura politică, Bucureşti, 1959, vol. 5, nota 32, la p. 583. Articolul este reprodus în acelaşi volum (din care am preluat detaliile privitoare la apariţia sa), la pp. 212-220.
[17] K. Marx şi F. Engels, op. cit., vol. 5, pp. 216-217.
[18] Nistor Prisca, Drept constituţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, pp. 107-108. Autorul conchide, utilizând o formulare a lui Marx, că “[a]şa numita separaţie a puterilor în stat nu reprezintă decât obişnuita diviziune a muncii aplicată în activitatea de stat” (p. 108), iar apoi invocându-l pe Marcel de la Bigne de Villeneuve („constituţionalist de factură catolică”), care de asemenea pledează pentru unicitatea puterii de stat, sugerează că separaţia puterilor nu este acceptată pe deplin nici în rândul constituţionaliştilor „burghezi”. Vezi şi Ion Deleanu, Drept constituţional. Tratat elementar, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980, p. 98.
[19] “Ca program, Frontul propune următoarele: […] 3. Separarea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în stat şi alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul, cel mult două mandate. Nimeni nu poate pretinde puterea pe viaţă.” (M.Of. nr. 1 / vineri 22 decembrie 1989; text reprodus în Victor Duculescu, Georgeta Duculescu şi Constanţa Călinoiu, Crestomaţie de drept constituţional, Editura „Lumina Lex”, 1998, pp. 346-348, la p. 347). Este de remarcat strânsa corelaţie – în concepţia autorilor Proclamaţiei – între separaţia puterilor şi dezideratul de a evita permanentizarea la putere a unui conducător politic.
[20] În art. 2: “Guvernarea României se realizează pe baza sistemului democratic pluralist, precum şi a separaţiei puterilor, legislativă, executivă şi judecătorească” (M. Of. I, nr. 35 / 18 martie 1990; Duculescu et alii, Crestomaţie…, pp. 357-381, la p. 357).
[21] Publicată în MOf. I, nr. 197 din 13 august 1992, dispoziţiile ei au fost abrogate aproape în totalitate prin Legea nr. 304 / 28 iunie 2004 (M.Of. I, nr. 576 / 29 iunie 2004).
[22] Vezi Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu (coord.), Comentariu la art. 1, nr. 29, în Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României. Comentariu pe articole, C.H. Beck, Bucureşti, 2008, la p. 16.
[23] Decizia nr. 209 / 30 noiembrie 1999, publicată în M. Of. I, nr. 76 / 21 februarie 2000; vezi şi Decizia nr. 6 / 11 noiembrie 1992, în M. Of. I, nr. 48 / 4 martie 1993; Decizia nr. 27 / 25 mai 1993, în M. Of. I, nr. 163 / 29 iulie 1993; Decizia nr. 9 / 7 martie 1994, în M. Of. I, nr. 326 / 25 noiembrie 1995; Decizia nr. 45 / 17 mai1994, în M. Of. I, nr. 131 / 27 mai 1994; Decizia nr. 46 / 17 mai1994, în M. Of. I, nr. 131 / 27 mai 1994; Decizia nr. 50 / 21 martie 2000, în M. Of. I, nr. 277 / 20 iunie 2000;
[24] Vezi şi Mihai Constantinescu, comentariu la art. 1, în M. Constantinescu / A. Iorgovan / I. Muraru / E.S. Tănăsescu, Constituţia României revizuită. Comentarii şi explicaţii, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2004,  pp. 1-4, la p. 2-3.

loading...