joi, 6 aprilie 2017

Schimbarea regimurilor politice si transformarile economice din statele Europei de Rasarit 1989-1991

Tags

Declanşarea, după 1987, de către Mihail Gorbaciov a unui proces complex de restructurare a regimului comunist din U.R.S.S. a marcat începutul unor transformări radicale în interiorul societăţilor din acest spaţiu.
Polonia
Polonia a fost prima ţară unde s-a înfăptuit o revoluţie anticomunistă. În anii ’80, ţara este cuprinsă de o lungă criză socială care era de fapt un conflict între putere şi clasa muncitoare. În vara anului 1980, şantierile navale din Gdansk sunt cuprinse de un val de greve. A fost înfiinţat primul sindicat liber Solidaritatea (Solidarnosti) în frunte cu liderul Lech Walesa.
Guvernul, pentru a menţine controlul asupra situaţiei din ţară, a introdus în decembrie 1981 starea excepţională. În funcţia de prim-ministru a fost numit generalul Woljceich Jaruzelski. Sunt realizate o serie de reforme economice care prevedeau trecerea intreprinderilor la autonomie, autoconducere şi autofinanţare. SUA şi alte state occidentale declanşeză o blocadă economică Poloniei. Perioada 1986-1989 este caracterizată de stagnarea economiei, creşterea deficitului bugetar, creşterea inflaţiei.
Alegerile parlamentare din iunie 1989 au demonstrat slăbirea poziţiei partidului comunist. În august 1989 a fost format guvernul în frunte cu Tadeusz Mazowiecki, membru al sindicatului Solidaritatea. Astfel, dominarea de peste 40 de ani a vieţii poltice de partidul comunist a încetat. Guvernul a propus un program de restructurare a economiei, orientat spre economia de piaţă, numit “terapia de şoc”. A fost inlăturat controlul asupra preţurilor, a început privatizarea proprietăţii statului, au fost premise investiţiile străine. Treptat s-a stabilizat piaţa. În anii 1991-1992 SUA au renunţat la 70 % din datoria externă a Poloniei iar Clubul de la Paris la 50 % şi R.F.G. la 50 %.
În decembrie 1990, W. Jaruzelsky a demisionat, preşedinte fiind ales Lech Walesa. În următorii ani, în Polonia este promovată o politică de modernizare a agriculturii, continuă privatizarea sectorului de stat, sunt luate unele măsuri pentru a limita influenţa străină în domeniul economic. În paralel, apar şi unele dificultăţi: scaderea nivelului de trai; creşte numărul şomerilor (1992 - 2 milioane), se resimte lipsa programelor sociale.
Ungaria
Ungaria a fost cuprinsă la sfârşitul anilor ‘80 de o profundă criză economică. Conducerea ţării era preocupată de căutarea căilor de ieşire din criză. În aceste condiţii s-a consolidat pozţia opoziţiei care îşi intensifică critica la adresa conducerii ţării. Opoziţia se pronunţă pentru revizuirea aprecierii evenimentelor din anul 1956 din Ungaria. Unii membri ai Partidului Muncitoresc Socialist Ungar (P.M.S.U.), de sorginte marxist-leninistă, au început să părăsească partidul. În februarie 1989, P.M.S.U. a renunţat la monopolul asupra puterii, îar în octombrie are loc ultimul Congres. Pentru a rămâne în viaţa politică, partidul şi-a schimbat denumirea în Partidul Socialist Ungar. În ianuarie 1990 în Ungaria existau deja circa 20 de partide politice.
La 23 octombrie 1989 a fost schimbată denumirea ţării în Republica Ungaria. Între 23 martie şi 4 aprilie 1990 au loc primele alegeri libere după anul 1945. Au învins reprezentanţii a trei formaţiuni politice - Alianţa Democraţilor Liberi, Forumul Democratic şi P.S.U.. Cele mai multe voturi au fost obţinute de Forumul Democratic, care se pronunţa pentru constituirea statului de drept, pentru autoconducere democratică, privatizare, trecerea la economia de piaţă. Liderul Forumului Democratic, Josef Antall, a fost numit în funcţia de prim-ministru. A fost constituit un guvern de coaliţie. În august 1991 Arpad Gonsz a fots ales preşedinte al Ungariei.
Cehoslovacia
În Cehoslovacia în anii 1988-1989 forţele anticomuniste au înteţit critica la adresa regimului comunist. Opoziţia era organizată în jurul grupului “Carta 77”, care cerea comuniştilor să cedeze monopolul asupra puterii ;i să permită alegeri democratice. În noiembrie 1989, la Praga are loc o demonstraţie a studenţilor. La iniţiativa membrilor “Cartei 77” a fost constituit Forumul studenţesc. Data de 17 noiembrie 1989 a marcat începutul “revoluţiei de catifea”, declanşată de către studenţi, la care s-au alăturat şi muncitorii. La sfârşitul lunii noiembrie 1989, Parlamentul Federal a înlăturat articolul din Constituţie ce consacra rolul conducător al partidului comunist. La 29 decembrie 1989 a fost ales în mod democratic în calitate de preşedinte cunoscutul dizident, Vaslav Havel, autorul “Cartei 77”.
La 20 aprilie 1990 a fost adoptată noua denumire a ţării Republica Federală Cehă şi Slovacă. În continuare va lua amploare curentul de separare a celor două republici. În Slovacia, care era mai slab dezvoltată din punct de vedere economic, în timpul alegerilor din iunie 1992 se crează o Mişcare pentru o Slovacie independentă. În iulie 1992 Consiliul Naţional Slovac (Parlamentul) a adoptat o decizie cu privire la suveranitatea republicii. Decizia de separare a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993.
Bulgaria
În Bulgaria din 1954 până în 1989 la conducerea ţării s-a aflat Todor Jivkov, primul secretar la C.C. al PCB. Criza economică şi tensiunile entice au intensificat nemulţumirea faţă de regimul Jivkov, nu doar în cadrul societăţii, ci şi în cel al conducerii partidului comunist. În Bulgaria, la fel ca şi în celelate ţări ale blocului socialist, după 1987 s-a înfiripat o mişcare dizidentă. Mocova i-a sprijinit pe reformatorii din cadrul Partidului Comunist Bulgar, care au decis că era necesară o schimbare şi că Todor Jivkov, care de 35 de ani se afla în fruntea partidului, trebuia să renunţe la prerogativele sale. La 10 noiembrie 1989, acesta a fost nevoit să-şi prezinte demisia din funcţia de secretar general al P.C.B.
Iniţial, noul lider comunist bulgar, Petăr Maldenov, s-a orientat spre o politică de restructurare de tip gorbaciovist, fără a repune în discuţie soarta socialismului. Sub presiunea maselor, comuniştii au fost obligaţi să-şi reformuleze poziţiile. La sfârşitul lui ianuarie 1990 Congresul extraordinar al P.C.B. a decis schimbarea denumirii partidului, care devine Socialist, precum şi separarea funcţiilor de stat şi de partid. Petăr Mladenov a devenit şef de stat, iar Andrei Lukanov, premier.
În iunie 1990 au fost organizate alegeri parlamentare care au demonstrat polarizarea electoratului. Opoziţia era raliată în jurul Uniunii Forţelor Democratice (U.F.D.), o organizaţie cadru constituită din mişcări şi asociaţii fidele pluralismului şi democraţiei. Alegerile parlamentare au fost câştigate de Partidul Socialist, care obţine 52,7 % din voturi, faţă de 36,2 % ale opoziţiei. Reprezentanţii U.F.D. şi o parte din populaţie au respins rezultatele alegerilor (deşi erau recunoscute de observatorii străini), declanşând o grevă generală în Sofia. Preşedintele Petăr Maladenov este obligat să-şi prezinte demisia. Noul preşedinte este desemnat în persoana liderului opoziţiei, Jelio Jelev, primul şef de stat necomunist al Bulgariei, după abdicarea regelui Simeon al II-lea în 1946. La sfârşitul lunii decembrie 1990 a fost format primul guvern de coaliţie, în frunte cu independentul Dimităr Popov. În componenţa guvernului au intrat reprezentanţi ai P.S.B., U.F.D., Uniunii Populare Agrariene, precum şi câţiva independenţi. În vara anului 1991 are loc scindarea U.F.D. Speculaţiile, greva parlamentară, scandalurile politice au izbutit, în plan secundar, să cureţe şi să consolideze rândurile U.F.D., care a reuşit să câştige alegerile parlamentare din octombrie 1991. Acest scrutin a schimbat harta politică a Bulgariei postcomunistă. Victoria la limită a opoziţiei la alegerile parlamentare din octombrie 1991 reprezintă un punct de răscruce în istoria contemporană a Bulgariei. Foştii comunişti pierd majoritatea absolută pe care au avut-o în Marea Adunare Naţională.
În parlament U.F.D. dispunea de 110 locuri, din 240, de aceia s-a impus găsirea unei forme de colaborare cu reprezentanţii partidului minorităţii turce - Mişcarea pentru Drepturi şi Libertate.
Noul Guvern va fi condus de preşedintele U.F.D., Filip Dimitrov. Au fost operate schimbări de personal în principalele instituţii ale statului, precum Ministerul de Interne şi cel de Externe. De asemenea, au fost adoptate o serie de legi prin care foştilor nomenclaturişti li se unterzicea, pe o anumită perioadă, anumite drepturi civile. La trei luni după alegerile parlamentare au urmat cele prezidenţiale, unde reprezentantul U.F.D., Jelio Jelev, a reuşit să câştige prin balotaj, scrutinul prezidenţial şi să devină primul preşedinte ales din istoria ţării.
Iugoslavia
Destrămărea statului iugoslav are loc în perioada 1989-1992. În Iugoslavia schimbarea regimului politic s-a produs într-un mod deosebit: după moartea lui Tito (1980), edificul construit de acesta s-a prăubuşit încetul cu încetul. S-au intensificat tensiunile între naţionalităţi, iar conducerea centrală de la Belgrad nu a reuşit să găsescă soluţii viabile pentru lichidarea crizei în care se afla societatea iugoslavă. Deosebirile dintre republici s-au menţinut în continuare, fapt ce a contribuit la amplificarea nemulţumirilor. Constituţia din 1974, pe care se întemeia sistemul politic iugoslav, ce presupunea soluţionarea tuturor problemelor pe calea înţelegerilor reciproce, nu reuşea să rezolve probleme cu care se confrunta federaţia. Armistiţiul a început să se destrame în Kosovo, unde albanezii au reuşit să transforme regiunea într-o republică autonomă în cadrul federaţiei în 1980. Nemulţumiri sunt înregistrate şi în alte republici, populaţia exprimându-şi dezacordul în privinţa dominaţiei sârbe în structurile puterii centrale şi în armată.
În februarie 1989, în regiunea Kosovo sunt aduse trupe pentru a suprima mişcarea albanezilor, care pledau pentru respectarea drepturilor consfinţite în Constituţie. Conducerea de la Belgrad a anunţă preluarea responsabilităţilor referitoare la securitatea provinciei, iar la 26 iunie este suspendată adunarea din Kosovo, puterea fiind preluată de către cea din Serbia. La 5 iulie 1989 este votată dizolvarea adunării, noua constituţie sârbă din septembrie 1989 confirmând încorporarea celor douâ regiuni autonome - Kosovo şi Vojvodina - în cadrul Serbiei. Albanezii au refuzat să accepte legitimitatea acestei Constituţii. Amestecul Serbiei a declanşat, pe de o parte, un val de nemulţumiri faţă de hegemonia sârbă, pe de altă parte, a creat permizele unei confruntări dintre subiectele federaţiei.
În septembrie 1989, la Ljubljana, Adunarea Slovenă a declarat suveranitatea republicii, proclamându-şi dreptul de a se separa de federaţie, fapt ce implică un război economic între Serbia şi Slovenia.
Anul 1990 este anul decesiv pentru destrămarea unităţii statale a Iugoslaviei. Delegaţia slovenă se retrage de la Congresul Ligii comuniştilor iugoslavi, nefiind acceptată propunerea lor privind independenţa partidelor membre ale Ligii. Alegerile din decembrie 1990 din republicile componente ale Iugoslaviei reflectă într-un fel situaţia din ţară. La Belgrad, alegerile au fost câştigate de Slobodan Miloşevici, un adept declarat al Serbiei Mari, lider al Partidului Socialist. El se opune accesului croatului Stipe Mesic la preşedinţia colectivă a Iugoslaviei în iunie 1991, fapt ce a contribuit la retragerea Sloveniei şi Croaţiei din componenţa federaţiei.
La 25 iunie 1991, adunările Croaţiei şi Sloveniei şi-au declarat independenţa deplină. Armata federală, singura forţă care mai era capabilă să menţină unitatea federaţiei, a intrat în acţiune. Este atacată iniţial Slovenia, apoi Croaţia, unde au loc lupte crâncene, în jurul oraşului Vukovar. Operaţiunea se încheie prin semnarea unui armistiţiu, care prevedea retragerea tuturor unităţilor armatei federale iugoslave din Slovenia până la 26 octombrie 1991. La 15 ianuarie 1992, independenţa Sloveniei şi Croaţiei este recunoscută de statele Uniunii Europene, la 22 mai cele două ţări sunt admise în ONU. Slovenia la 14 mai 1993 a fost admisă în Consiliul Europei.
Croaţia se confruntă, la rândul ei, cu populaţia sârbă care pleda pentru independenţă, fapt ce a dus la trimiterea de către ONU a forţelor de menţinere a păcii. Problema refugiaţilor din Bosnia şi Herţegovina (croaţi şi musulmani) şi situaţia creată de sărbi prin ocuparea unei treimi din teritoriul croat rămân în continuare în centrul vieţii politice. La referendumul din 19-20 iunie 1993, din autoproclamata “Republică Sârbă a Crainei”, populaţia se pronunţă pentru unirea acestei regiuni cu alte regiuni populate de sârbi din Bosnia şi Herţegovina şi din celelalte state sârbeşti. Teritoriile administrate de sârbi sunt separate de 14 000 de militari ONU de restul Croaţiei. Integrarea acestor teritorii se va realiza abia în 1998, în urma medierii negociate de ONU.
În Bosnia şi Herţegovină comunitatea musulmană se pronunţă pentru o republică independentă, cea sârbă pentru unirea teritoriilor cu Serbia, iar cea croată pentru alipirea la Croaţia a regiunii cu populaţie majoritară croată. Participanţii la referendumul din 29 februarie şi 1 martie 1992, boicotat de sârbi, se pronunţă în favoarea unei Bosnii şi Herţegovine independente (99,4 %). Parlamentul de la Sarajevo proclama la 3 martie 1992, în absenţa reprezentanţilor sârbi, independenţa Republicii Bosnia şi Herţegovina, recunoscută la 6 aprilie 1992 de către Uniunea Europeană şi admisă la 22 mai 1992 în ONU. La rândul lor, sârbii din Bosnia şi Herţegovina proclamă la 7 aprilie o republică independentă, iar populaţia croată anunţă, la 3 iulie 1992, crearea unui stat croat independent în Sud-Vest. În aprilie 1992, izbucneşte un război civil ce va face în decurs de un an peste 50 000 morţi, iar peste două milioane de bosniaci sunt nevoiţi să părăsescă vechile locuinţe. Dintre fostele republici iugoslave, Bosnia şi Herţegovina cunoaşte după proclamarea independenţei în 1992, cel mai dureros şi mai tragic destin. Războiul civil, care opune cele trei etnii, pustieşte ţara, determină masive deplasări de populaţie şi sute de mii de victime.
Încercările ONU şi ale Uniunii Europene de a prezenta un plan de pace general acceptat, crearea unui stat federal compus din trei republici autonome: sărbă, musulmană, croată, eşuează. Acordul de pace negociat la Dayton, SUA, şi parafat la 14 decembrie 1995 la Paris, încheie patru ani de sângeros război civil şi pune bazele Republicii Bosnia şi Herţegovina ca stat federal format din Federaţia Bosniaco (Musulmana)-Croată (51 % din terit) şi Republica Sârbă (49 %).
Macedonia, o altă republică din componenţa statului federal, şi-a proclamat suveranitatea la 25 ianuarie 1991. La 8 septembrie 1991 a fost organizat un referendum, boicotat de comunitatea sârbă şi albaneză, prin care populaţia se pronunţă pentru o Macedonie independentă. Republica Independentă Macedonia a fost proclamată oficial la 15 septembrie 1991, dar a întâmpinat greutăţi în calea recunoaşterii noului statut, datorită opoziţiei Greciei, care considera inadmisibil „uzurparea” numelui de Macedonia, ce ar aparţine istoriei sale. La 8 aprilie 1993, Macedonia a fost admisă în ONU, sub numele de „Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei”, iar la 17 octombrie 1995 devine membru al Consiliului Europei.
Republica Muntenegru în 1990 a fost alături de Serbia, pronunţându-se pentru menţinerea structurii federale. La 12 februarie 1992 a fost semnat un acord între Serbia şi Muntenegru, aprobat de parlamentele lor, prin care se proclamă o nouă etnitate statală Republica Federală Iugoslavă la 27 aprilie 1992. Aceasta cuprindea Serbia, cu regiunea Kosovo şi Vojevodina, şi Republica Muntenegru.


loading...