Global Rabota

marți, 11 aprilie 2017

Vasile Voiculescu

Tags



S-a nascut la 1884 in localitatea Parscov(Buzau). Data naste-

rii este incerta. Dupa documente, dupa actul de nastere descoperit mai tarziu, aflam ca s-ar fi nascut la 27 noiembrie 1884. Dupa mar-

turiile familiei, s-ar fi nascut in noaptea de 12 spre 13 noiembrie, in ajun de Sf. Paraschiva (Sf.Vineri)- dupa marturisirea inregistrata pe banda, a unor surori mai mari, Maria si Ana. A doua data de nastere va fi respectata de scriitor.

Numele familiei este Voicu, iar numele de Voiculescu, desi va fi consemnat in primele matricole scolare, oficial nu va fi recunos-

cut decat in 1950, cand, printr-o hotarare a Comitetului Provizoriu Bucuresti, in urma unui decret, se rectifica numele de din Voicu in Voiculescu. Vasile era al saselea copil in familie. Tatal, Costache Voicu, era fiul unui negustor bacan, originar din Transilvania. Ma-

ma se numea Sultana Ion. Dupa insemnarile unui fiu, Ion Voicules-

cu, scriitorul s-ar fi nascut in Vinerea Mare, cu “caita” pe cap, fara moasa. Lucrul acesta inseamna ca era predestinat.

Copilaria si-o petrece in satul natal, o zona a apelor si tocmai una din placerile sale va fi aceea de a innota. Poate tocmai din aceasta cauza va pastra cu sfintenie obiceiul de a face un dus rece in fieca-

re dimineata. Ii placea sa hoinareasca prin imprejurimi, in pasul Buzăului si intr-una din zile descopera “Hanul cu ursi” vestit prin partea locului, asezat la o raspantie de drumuri. Hanul era un fel de trecatoare intre munti si ses. Prima data ar fi fost dus acolo de tatal său si s-ar fi speriat atat de tare, incat a fost nevoie sa fie descantat, afumat cu par de urs, deoarece tresarea si in somn. Treptat, s-a deprins cu aceste jivine, si chiar i-au fost atat de dragi, incat le-a iubit toata viata. La inceput, le arunca covrigi, ursarilor le arunca parale, pe urma a inteles ca toata agoniseala aceea o luau ursarii, tiganii si-o transformau in bautura. Scriitorul ii va asemana pe tigani cu zanele din povesti.

Dupa cum isi aminteste scriitorul, hanul era o “scoala”, iar locul atragea lumea in zi de sarbatoare. Tot acolo se tinea si ho-

ra, iar in apropiere se infiripa un fel de targ. Venind lume de pretu-

tindeni, copilul Vasile, caruia ii placea sa mearga cat mai des pe la han, afla tot felul de datini, superstitii. Cel mai mult l-au impresio-

nat credintele despre Iele sau Sanziene. Atunci ar fi aflat ca acestea joaca in vazduh, aduse de vantul turbat si deobicei nu fac rau decat acelora care le incalca poruncile. Ielele treceau pe deasupra caselor jucand si cantand dezbracate si nu era bine sa le auzi cantecul.

Cand s-a facut mai mare, copilul obisnuia sa mearga singur la han, chiar de zece ori pe zi, fiind musteriu nelipsit in rand cu ursii. La un moment dat, asista la o intamplare extraordinara. Hangiul a chemat oameni sa sape o ghetarie. Tot sapand, la o adancime de doua straturi de om, lucratorii s-ar fi gasit infricosati deoarece dadusera peste niste oase nazdravane. La inceput, au crezut ca sunt oase de capcaun. Erau oasele uriase cat bolovanii si o tigva cat cazanul de facut tuica. S-a adunat lume multa atunci si oamenii isi dadeau cu parerea. Unii ziceau ca erau ciolane de jidovi, care au pierit odata cu potopul lui Noe, altii spuneau ca erau ramasite de zmei. O baba i-a lamurit pe toti, spunand ca erau oaselor ingerilor rai, pe care i-a alungat cu fulgere si trasnete Arhanghelul si, cand au cazut, a plesnit pamantul si i-a inghitit.

Tot in copilarie, Vasile e impresionat si de viata religioasa, asa cum se desfasoara in satul natal. Cele mai frumoase obiceiuri erau de Pasti, legate de Saptamana Patimilor si apoi de Inviere. Casa parinteasca era strajuita parca de paduri, de vagauni negre ale muntilor. Apoi, copilul s-a abisnuit cu scaldatul, cu pescuitul in apele repezi de munte.

Studiile secundare le urmeaza la Buzau, trecand apoi la Bucuresti la Liceul Gh. Lazar. Locuia cu familia unei surori mai mari, Florica, maritata cu un inginer. Va fi coleg in anii de liceu cu Demetrescu-Buzau si viitorul dramaturg George Ciprian(“Omul cu martoaga”). Era atras de poezie si dupa terminarea liceului se inscrie la Facultatea de Litere si Filosofie. Abandoneaza aceste studii dupa un an, caci familia surorii sale dorea ca tanarul sa urmeze medicina. Va urma medicina si se va casatori cu o colega de facul-

tate, Maria. In calitate de medic, in 1913 participa la campania din Bulgaria. In timpului primului razboi mondial este mobilizat din nou cu gradul de locotenent, medic, fiind insarcinat sa organizeze un spital mobil in Moldova, in spatele frontului de la Marasesti. Experienta aceasta de viata va fi folosita pentru volumul de poezii patriotice: “Din Tara Zimbrului”.

Tot acum publica volumele:

“Poezii” – 1916

“Din Tara Zimbrului” – 1918

“Parga” – 1921

“Poeme cu ingeri” – 1927

“Fata ursului” – 1930 – piesa de teatru –

“Destin” – 1933

“Urcus” – 1937

“Intrezariri” – 1939

In 1944, la Editura Fundatiilor Regale apare editia definitiva “Poezii”. Dupa 1944 nu va mai publica din cauza evenimentelor postbelice, desi continua sa scrie (va fi medic la Domeniile Regale in perioada interbelica.) Dupa al doilea razboi, continua sa scrie si poezie si proza. Cum s-a intamplat cu multi intelectuali, si Voiculescu va fi arestat dupa razboi, condamnat la ani grei de inchisoare, din care nu a facut decat patru; 1958 – 1962. Fusese acuzat ca ar fi scris literatura dusmanoasa regimului comunist si ar fi citit in adunari secrete. Intre 1955 – 1958 frecventeaza Cenaclul Literar din casa lui Barbu Slatineanu. Acum descopera mergand frecvent la manasatirea Antim, viata spirituala isihastra, facand parte din gruparea “Rugul Aprins”. Dupa 1948, staret al manastirii Antim avea sa devina Benedict Ghius. El reunea o comunitate de calugari si laici, care tratau credinta ca pe un act de comunicare vie cu Absolutul, practicand indeosebi rugaciunea mintii si a inimii. Persoanele ce frecventau manastirea erau tineri, chiar foarte tineri din lumea citadina. Pentru ei, viata monahala departe de pitoresc sau de evlavia samanatorista reprezenta o chemare catre Dumnezeu, o chemare a Absolutului. Cel care avea sa coaguleze acest grup in jurul icoanei grupului “Rugului Aprins” avea sa fie Andrei Scrima, un tanar deosebit de frumos, asemanat de Voiculescu cu Luceafarul eminescian. Andrei era un om deosebit, la numai 15 ani absolvise Liceul si la 18 ani Facultatea de Filosofie, ramanand asistentul lui Anton Dumitriu la catedra de logica si metafizica. De asemenea, va face si Facultatea de Teologie, pregatindu-si doctoratul in India si Franta. Va fi mai apoi frate si calugar la manastirea Antim, stabilindu-se apoi in strainatate.

Vasile Voiculescu va fi arestat in noaptea de 4 spre 5 august, eliberat la 2 mai 1962. Va iesi foarte bolnav din inchisoare, nu va mai putea merge pe picioare, singur. Pe 25/26 aprilie 1963, dupa ce refuza sa manance moare.

Dupa 1964 - destinul postum al operei lui Vasile Voiculescu. Sunt reabilitati marii scriitori. Sunt publicate treptat scrierile de dupa al doilea razboi, mai intai in 1964 apare volumul de poezii “Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare in traducere iamginara de Vasile Voiculescu”.

Treptat, apar in diferite reviste fragmente din proza lui Voiculescu sau unele poezii (în revistele: “Steaua”, “Tribuna”, “Romania literara”, “Convorbiri literare”).

In 1966 apar volumele “Povestiri” (cuprinzand lucrările in proza: “Capul de zimbru”, “Revolta dobitoacelor”, “Pescarul Amin”, “Lostrita”, “Sezon mort”, “Ciorba de bolovan”, “Ispitele parintelui Evtichie”). Cel de-al doilea volum cuprinde povestirile: “Ultimul berevoi”, “Diavolul alb”, “Viscolul”, “Caprioara din vis”’, “Fata din Iava”, “Iubire magica”, “Lipitoarea”, “Lacul rau”.

1968 – apar 2 volume de poezii (Ed. antologica)

1970 – romanul “Zahei Orbul”

1994 – poezii religioase “Calatorie spre locul inimii”

1998 – volumul “Integrala prozei literare”, ce cuprinde intreaga proza.





In literatura interbelica, V. Voiculescu este poetul cu cea mai mare inclinatie religioasa, desi unii dintre critici au contestat acest lucru. La Voiculescu, sentimentul religios este puternic inradacinat si strain de orice indoiala filosofica. Dupa N. Crainic, Voiculescu se incadreaza de-a dreptul in credinta crestin-ortodoxa, asa cum Paul Claudel se integreaza in catolicism prin versurile si odele sale liturgice. Ion Pillat considera ca poezia lui Voiculescu este cea mai interiorizata din cate a avut vreodata literatura romana, precum si cea religioasa.

Primul volum “Poezii” – 1916 – cuprindea o serie de lucrari ce evoca cu nostalgie icoana satului natal, care ii parea cu trecerea anilor “ca un barlog scobit in cremeni sparte”; autorul plange mai ales pustiirea casei parintesti, aflata acum pe maini straine (“Casa noastra”).

In celelalte volume (ex. “Din tara zimbrului”) isi propune sa glorifice vitejia ostenilor romani in razboiul de intregire a neamului. In poezia “Popa din Dealul Sarii’ aflam despre o intamplare nemaipomenita din timpul razboiului, cand o companie rezista tirului inamic, mai ales datorita unui preot de tara, deosebit de curajos. Preotul va muri eroic, indemnandu-si camarazii sa lupte, ca sa alunge armata straina, care ne cotropise tara, deoarece alaturi de romani s-ar afla chiar Dumnezeu.

“Cand a fost sa moara Neculut” – Acest erou este tot un om din popor, un cioban care lupta cu vitejie impotriva nemtilor, iar cand a fost lovit de o schija, a fost tintuit intr-o anumita pozitie, ca si cand ar fi vrut sa duca fluierul la gura, sa cante o doina.

Dintr-o alta poezie, aflam ca un capitan lupta cu vitejie in fruntea ostenilor sai, tragand dupa el tot batalionul. Capitanul moare eroic, iar dupa lupta nu i se mai gaseste cadavrul (se pare ca acest capitan fusese un arhanghel – “La Cheia Buzaului”.)

Alte poezii trateaza teme de inspiratie direct religioasa: “Pe cruce’, “Magii”, “Ca pe un diamant”. In poezia “Pe cruce” se prezinta agonia Mantuitorului, iar plecarea celor trei crai din Betleem o intalnim in poezia “Magii”.

Voiculescu il slaveste pe D-zeu deoarece a facut din om un adevarat giuvaier, daruindu-i stralucirea spirituala si eliberandu-l in felul acesta de intunericul apasator al materiei. Omul a fost inzestrat cu suflet, dar si cu facultatea de a imprastia din raza divina aprinsa intrânsul chiar de D-zeu. Treptat, vom observa in lirica lui Voiculescu mai ales faptul ca sentimentul religios se interiorizeaza, ia forme alegorice (vol. “Poeme cu îngeri”)

Desi a studiat medicina, formatia stiintifica nu i-a inlaturat credinta, chiar indeletnicirea sa de medic si-a exercitat-o cu o daruiere samariteana. Cutreierand prin satele de tara, ca medic de plasa, a avut prilejul sa-si satisfaca si o curiozitate mereu vie pentru tot ce alcatuieste zestrea folclorica, adica obiceiuri, creatii artistice, dar mai cu seama superstitii, vraji, ritualuri, descantece, chiar leacuri populare l-au interesat. Voiculescu este si in aceasta privinta un om deosebit de ciudat, un intelectual foarte cult care, desi stia cateva limbi straine si avea cultura vasta, se simtea apropiat de primitivitate, dispus sa acorde credit practicilor magice, doctoriilor ezoterice. Talentul sau poetic s-a implinit intr-o viata destul de lunga intr-o activitate literara desfasurata pe mai multe decenii, oferind surprize spectaculoase chiar si dupa moarte. Ii placeau ceremoniile populare din ambianta mistica care asocia credintei crestine datinile stravechi, eresurile. La noi, la romani, de o deosebita importanta este Saptamana Patimilor. Copiii erau nelipsiti de la ceremoniile religioase locale si in aceasta perioada, retraiau cu candoarea sufletului infantil legenda sacra a patimilor Domnului.

“Iisus din copilarie” :

“Şi porneam in cete la padure

Sa adunam calţunasi si viorele

Umpleam de chiot si cantec dealurile sure

Uitand ca esti mort si ca o sa Te împodobim cu ele

Zaceau pe Sfanta Masa biete flori inca infrigurate

Si printre ele lucea zugravita pe icoana

Rosia floare a coastei Tale insangerate

Vineri Te prohodeam apoi de-a bine

Biserica era o slava de fum si para

Vaduvele trezeau toti mortii pe afara

Mama ma strangea la piept cu suspine

Si muream si noi toti cu Tine

Pana ce duminica inviam iara.”

Imaginea acestui Iisus din copilarie ii va ramane sadita pentru totdeauna in inima ca un sacrificiu suprem pentru rascumpararea pacatelor lumii. Tocmai de aceea, impresioant ramane finalul poeziei amintite.

“Mangaietorule incununat cu spini

Oricate amaraciuni am inghitit pe cale

Mi-s inca stupii sufletului plini

De toata mierea amintirii Tale.”.

Incepand cu volumul “Parga” intalnim adevarata natura telurica interna a poetului infiorata de puternice aspiratii spirituale.

Limbajul poetic se imbogateste cu expresii cu iz rustic: sovar, pive, suhaturi, sterlici, corlata. Limbajul capata un aer rudimentar ,infatisandu-se pictat in culori tari, intr-o pasta puternica dand impresia de primitivitate naturala, amintind intrucatva de peisajele lui Andreescu.

Ex. : “Penteleul”:

“Busteni de-a rostogolul se bat cu bolovanii

Prapastia-i zdrobeste cu albele-i gingii

Si hrubele- nefundate scot muget ca vulcanii.”

Mesagerii ceresti participa la toate aceste stradanii dificile si doboratoare. De exemplu, in poezia “L-am lasat de-a trecut”, intalnim imaginea unui inger care s-a ivit in fata casei, dar cu un aer atat de absent, incat pare ca am dori sa fie oprit. S-ar putea ca tocmai lipsa de initiativa a celui pentru care a venit, sa-i starneasca ingerului aceasta tristete.

“Nu purta sabie, n-avea in mana crinul

Ratacind pe strada

Si-a aruncat doar ochii la mine in ograda

Unde napadise cucuta si pelinul

Stam pe prispa halucinat

M-a vazut, nu m-a vazut?

Ca nu mi-a luat aminte

Era asa de abatut,

Ca n-am miscat, n-am strigat

L-am lasat de-a trecut inainte.”

Vom observa ca la Vasile Voiculescu, iau chipuri angelice durerea, regretul, cainta, mila, iubirea, adica mai toate imboldurile sufletesti in stare sa-l elibereze pe om de rautate. Toata aceasta zbatere launtrica imbraca formele mitologiei crestine si are drept tinta mantuirea sufletului.





ste considerat un poem icoana, care isi are punctul de inspiratie in Noul Testament. Asa cum marturisea autorul, “m-am nascut un tip credincios si indraznesc sa spun credincios, chiar daca nu as fi religios – Dumnezeu este simplu pentru cine-l prinde dintr-o data. Fericiti cei ce nu au nevoie de logaritmi mistici sau religiosi ca sa-l afle pe D-zeu.”

Acest poem – icoana inchinat fiului omului ,adica Patimilor lui Iisus, se incadreaza in lirica de inspiratie crestina, avand aproape poeme cum ar if: “Pregatiri pentru cina”, “Iisus pe ape”, “Cina cea de taina”, poezii aparute fie in volumul “Poeme cu ingeri”, fie in volumul “Parga”.

In Evanghelia dupa Matei ,intalnim aceeasi intamplare, cand Iisus a iesit impreuna cu Apostolii dupa Cina cea de Taina, indreptandu-se spre Muntele Maslinilor. Atunci, el I-ar fi rugat pe Apostoli ajungand in gradina numita Ghetsemani sa sada treji, pentru ca El se va duce putin, nu departe, sa se roage. Cazand in genunchi, Iisus îsi cunostea soarta, adica stia ca Tatal Ceresc si-a trimis fiul cel drag si unic in lume sa moara pentru a rascumpara pacatele omenirii. Iisus este insa Dumnezeu si Om, are o natura duala, si daca prin natura Lui divina isi cunoaste soarta, omul Iisus simte nevoia sa se roage Tatalui, daca este cu putinta, sa amane, sa treaca paharul cu amaraciuni, paharul care ar rascumpara pacatele lumii si pe care trebuie sa-l bea; sau daca nu, se va face asa cum voieste El, sa se faca asa cum doreste D-zeu. Intorcandu-se la locul unde-si lasase ucenicii, ii gaseste adormiti, ii cearta ca n-au avut rabdare sa-l astepte si se duce iar sa se roage: “Parintele meu, daca este cu putinta sa treaca acest pahar ca sa nu-l beau, faca-se voia Ta”.

Motivul il gasim si in Evanghelia lui Luca dar şi în celelalte evanghelii.

Asadar in poezia se prezinta rugaciunea lui Isus inaintea prinderii si vanzarii Lui de catre Iuda. Intregul poem – icoana se organizeaza in jurul elementelor care tin de natura duala a lui Iisus. Inainte de a gusta din Paharul Mortii, Iisus ezita, deoarece indoielile, nelinistile, teama, toate aceste trairi, sentimente, sunt ale omului Iisus, iar depasirea acestei stari tine de natura divina a Mantuitorului. Puterea emotionala a versurilor consta in amestecul suferintelor lui Iisus. El este Fiul lui Dumnezeu, Unicul, de o fiinta cu Tatal si cu Duhul Sfant si Cel Atotputernic l-a trimis pe pamant dintr-o nesfarsita dragoste pentru omenire, pentru a-i rascumpara pacatele, deoarece atunci cand D-zeu a faurit lumea si omul nu l-a facut muritor, ci a devenit asa in urma pacatului originar, Adam gustand din marul cunoasterii binelui si raului la indemnul Evei, care fusese ispitita de Sarpe.
“Iisus lupta cu Soarta si nu primea Paharul…

Cazut pe branci in iarba, se-mpotrivea intruna.

Curgeau sudori de sange pe chipu-I alb ca varul

S-amarnica-I strigare starnea in slavi furtuna.”

Observam chiar din prima strofa o succesiune de metafore cu o deosebita incarcatura emotiva. “Paharul” (metafora) ar reprezenta patimile, rastignirea si moartea, adica tot ceea ce il astepta pe Iisus, de altfel asa cum prevazuse la Cina cea de Taina. Paharul mortii, prin care s-ar rascumpara pacatul originar nu putea fi luat cu seninatate deoarece Iisus nu era numai D-zeu, era si Om si tocmai de aceea, traind ca un om, pe pamant, trebuia sa sufere toate aceste incercari specifice naturii umane. Acum, intervine elementul crestin-ortodox, autohton chiar, deoarece Iisus a fost facut sa fie om ca toti oamenii, cu voia Tatalui si tocmai de aceea se va “lupta cu Soarta” ezitand sa primeasca Paharul. Momentul acesta iconografic e surprins intr-o lupta indarjita, cu anumita gesticulatie (“cazut pe branci in iarba”, “se-mpotrivea”. “curgeau sudori de sange”, “amarnica-I strigare”).

Sesizam prezenta si a altor metafore: “Sudori de sange” ar putea semnifica elementul uman, iar “chipu-I alb ca varul” ar putea reprezenta o metafora pentru natura Dumnezeiasca a lui Iisus.

Zbuciumul interior al lui Iisus avea sa se exteriorizeze, strigatul sau uman se va inalta in slavile cerului, starnind o adevarata “furtuna” (metafora pentru schimbarea totala a omenirii dupa moartea si Învierea Sa).

Cititorul sesizeaza acelasi contrast vizual, care evidentiaza pe de o parte omenescul, pe de alta parte divinul, iar intensitatea durerii, a sacrificiului suprem capata proprotii cosmice.

In strofa a doua, se merge la inceput pe aceeasi idee a tragediei omului Iisus, inspaimantat de patimile crucificarii ce va urma, dar si intelegerea acestui moment prin depasirea lui.

“O mana nendurata, tinand grozava cupa,

Se cobora îmbiindu-L si I-o ducea la gura…

Si-o sete uriasa sta sufletul sa-I rupa…

Dar nu voia s-atinga infama bautura.”

“Mana nendurata” care il sileste sa bea din paharul mortii ar putea fi : metaforic, imaginea unui Dumnezeu nainduplecat, care-si obliga Fiul sa-si accepte soarta. Neînduplecarea lui Dumnezeu include, insa o nesfarsita iubire atat pentru Fiu cat si pentru intreaga omenire, pe care trebuia s-o rascumpere moartea lui Iisus. Bautura din Pahar era “infama”(epitet), iar setea omeneasca “uriasa”(epitet). Iisus omul se afla intr-o lupta dramatica cu acceptatrea propriului destin. La randul ei, aceasta silire din partea lui D-zeu se aseamana cu o mangaiere, deoarece momentul respectiv trebuie depasit. Senzatia traita de Iisus era de “sete uriasa” prin care, odata golit paharul amaraciunilor ar putea sa rascumpere omenirea. Pe de alta parte, natura umana a lui Iisus il determina sa nu se atinga de “infama bautura”.

In strofa a treia se insista tocmai asupra acestui moment dramatic de atractie, dar si de respingere pentru “paharul” mortii, cu continutul lui amgitor.

“In apa ei verzuie jucau sferlici de miere

Si sub veninul groaznic simtea ca e o dulceata…

Dar falcile-nclestandu-Şi, cu ultima putere

Batandu-se cu moartea, uitase de viata!”

Aceasta lupta cu moartea depaseste limitele unei drame omenesti si reprezinta, in planul alegoric, esenta eternului conflict dintre trup si suflet, dintre materie si spirit. Continutul paharului era amagitor, apa era “verzuie” si-n ea “jucau sterlici de miere”. Iisus presimte ca sub acest “venin groaznic” este altceva, mai placut, “dulceata” acestui sacrificiu. Cu toate acestea, omenescul dintrînsul se-mpotriveste cu ultimele puteri, fapt reprezentat alegoric prin inclestarea falcilor.

Lupta cu moartea naprasnica, cu suferinta, ia o forma dintre cele mai dramatice, desi Iisus cunostea ca-n “apa verzuie”, amagitoare, “sub venin” se afla “dulceata” izbavirii in chip de sterlici de miere.” Aceasta apropiere intre notiuni atat de diferite – venin-dulceata – are denumirea in stilistica literara de oximoron, tot asa cum notiuni atat de contradictorii se pot apropia, si puterea omeneasca in suferinta si dumnezeirea lui Isus transforma paharul de otrava in dulceata, adica in euforia spirituala a Patimirii pentru Mantuirea lumii.

“Deasupra, fara tihna ,se framantau maslinii,

Pareau ca vor sa fuga din loc sa nu-L mai vada…

Treceau batai de aripi prin vraistea gradinii

Si ulii de seara dau roata dupa prada.”

Observam ca aceasta ultima strofa completeaza cadrul traditional evanghelic cu care a inceput poemul. Zbuciumul interior este atat de puternic incat el influenteaza si asupra naturii. Retinem in acest sens imaginea terifianta a maslinilor, care vazand atata suferinta ,atata framantare, se zbuciumau la randul lor, vroiau sa se smulga din radacini pentru a nu mai vedea atata chin. Retinem tragismul acestei viziuni, de parca un vant de spaima ar fi cuprins nu numai gradina cu maslini dar si intreaga lume, anuntand sacrificiul lui Iisus si faptul ca toate acestea va duce la schimbarea din temelii a lumii.

Ultima strofa aduce o natura contorsionata, zbuciumata care este, de fapt ,o proiectie exterioara a unei drame interioare, careia i se confera o mai mare profunzime decat in imaginile anterioare.

Acest poem-icoana contine si o tenta epica date fiind versetele din Noul Testament. Retinem, pe paln stilistic, folosirea verbelor la imperfect (timp durativ): “lupta”, “curgeau”, “se cobora”, “jucau”…

Poemul emotioneaza si prin impresia plastica, pe care o are asupra cititorului, prin culorile sumbre de inceput de furtuna. De asemeni, impresioneaza si imaginea “Paharului” (metafora simbol a suferintei de nainlaturat, suferinta prin care se elibereaza omenirea din pacatul ei originar.

Spre final, natura, asemeni unui acord muzical realizat intr-o gama minora, aduce o serie de elemente prevestitoare ale unei furtuni simbolice. Aici reamintim imaginea maslinilor care se framanta “fara tihna’, care vor sa fuga din loc, sa nu mai fie martorii acestui tragic si crucial moment. In acest timp, “vraistea gradinii” (metafora) este strabatuta de misterioase “batai de aripi”, in timp ce “uliii” isi adulmeca prada. Metafora “batai de aripi” poate insemna demoni sau ingeri, expresia mentinandu-si ambiguitatea. “Uliii” care adulmeca prada pot fi fariseii, cei care I-au inscenat procesul lui Iisus, I-au dorit moartea cu orice pret. “Paharul vietii” din care ar fi baut la Cina cea de Taina se asociaza cu “Paharul mortii”. Dupa o legenda, se spune ca in acest pahar, pastrat ca o relicva, s-ar fi cules picaturile de sange de sub Crucea Mantuitorului. In acest fel, paharul devine simbol al puritatii crestinismului.

Spre sfarsitul vietii, Voiculescu compune poezia “Graalul”. In concluzie, Voiculescu intelege crestinismul in spiritul Evangeliei lui Christos, adica Dumnezeu nu se afla in alta parte decat in noi insine, ceea ce arata ca V. Voiculscu a fost un mare poet, ganditor, care crede in Dumnezeu, dar il si descrie cu cea mai mare certitudine, fiind incredintat ca puterea Dumnezeirii se afla in el insusi, in ei toti, in semenii Lui (in cei care au fost in stare de a-L descopei si a-L intelege).



Povestirile lui Vasile Voiculescu, scrise intre anii 1964-1958 si publicate in volum postum, impreuna cu “Ultimele sonete”… aparute cu doi ai mai devreme si romanul “Zahei orbul” (1970) alcatuiesc cea de-a doua secventa a creatiei, cea a maturei consacrari printre marii scriitori ai literaturii romane.

“Povestirile lui Voiculescu sunt opera unui prozator perfect stapan pe mijloacele sale si care nu datoreaza aproape nimic poetului. Prozatorul e un magician la fictiunii”(N. Manolescu).

Destinul lui Voiculescu nu a fost linear, scrierile postum constituind o surpriza pentru criticii literari. Opera lui Voiculescu a strabatut drumul de la “elanurile fundamental romantice” si “vointa neclintita de a razbate in poezie” pana la “solemnitatea calma a ultimilor povestiri”. Povestirile sunt dominate de un fantastic de sorginte folclorica, la limita imprecisa dintre miraculos si real.

Temele si motivele sunt in general, vanatoarea, magia, omul fantastic, animalul totemic. Scriitorul imagineaza o lume fabuloasa, salbatica, de o extraordinara vitalitate, unde, prin intermediul vanatorii si magiei, povestitorul intuieste principiile primordiale ale existentei. Autorul este un imaginativ prodigios, puternic atras de misterele naturii si de vechile superstitii populare, pe care le amplifica, le potenteaza, le recreeaza, le confera trasaturi de fapt unice de senzatie. Eroii povestirilor lui Voiculescu sunt niste existente arhetipale care realizeaza pe cale magica intoarcerea intr-un timp si un spatiu arhaic.

Majoritatea povestirilor se incheie cu o incercare de explicatie rationala a evenimentului fabulos, explicatie ce nu risipeste insa in totul negura tainei si nici impresia ca proza lui V. Voiculescu se nutreste din seva cu vechimi imemorabile a miturilor si versurilor populare.

Ceea ce se poate remarca la povestirile lui Voiculescu este preferinta pentru situatiile neobisnuite, miraculoase, curgerea imperceptibila a realului in fantastic, finalul ambiguu deschis oricarei interpretari, si mai inainte de toate, o extraordinara vocatie narativa.

“Lostrita” a fost inclusa in volumul “Iubire magica” (1966) si este mai aproape de formula fabulosului popular.

“Lostrita” este un basm fantastic popular repovestit de autor in maniera lui Creanga, inspirat din lumea fabuloasa a pescuitului, vazut ca practica ancestrala, una dintre puternicile legaturi ale omului cu natura. Povestirea evoca universul fabulos al credintelor legate de domeniul acvatic. In folclorul romanesc, fapturile adancurilor au cristalizat in inconstientul colectiv ideea de fascinatie aducatoare de moarte.

“Lostrita” este o povestire a mitului totemic sau al varstei inceputurilor in care fiinta umana si-a conservat inca obsesiile sale satanice, nu s-a desprins intrutotul de conditia cosmica, primordiala.

Eroul povestirii este un satean pescar, Aliman, pentru care in mod firesc, simbolul absolut devine lostrita, regina pestilor din apele de munte, un peste pe care nu-l prinde, deci un absolut care i se refuza. Povestirea este incarcata de semnificatii profunde privind aventura omului in cautarea idealului absolut, este de fapt un mic studiu al aspiratiei spre absolut.

Aliman se indragosteste in chip miraculos de o lostrita din bulboanele Bistritei. Aceasta dragoste, neobisnuita si incredibila in planul vietii reale, va avea un deznodamant tragic in planul fantastic.

Lostrita este un peste rapitor care traieste in apele repezi de munte. In imaginatia populara ea a fost asimilata in categoria mitului sirenei. “Nagoda” si “puita diavoleasca din apele Bistritei” este ‘o stima vicleana”, cursa pusa flacailor nestiutori, sa-i inece; este “dracul de balta”, cu chip de “fata suie care se scalda in valtori”. Lostrita sirena este corespondentul acvatic al ielelor, al zanelor care vrajesc pe flacai, asa cum se intampla cu fetele nubile seduse de “sburatori”.

In acest sens putem spune ca lostrita este o varianta a sburatorului, cunoscut fiind faptul ca in mitologia romaneasca sunt consemnate si “sburatoare”, mult mai rele decat “sburatorul”; altfel spus, nu numai fetele sunt tulburate de presentimentul iubirii.

Dupa spusele unor pescari, lostrita ar fi “cam la doi coti de lunga si ar cantari dincolo de douasprezece ocale”.

Dar cand vrea sa seduca un tanar pescar, se face de trei ori mai mare, iese din apa ,luand infatisare femeiasca, si se intinde pe nisipul argintiu, la soare, incat “de departe ai zice ca e o domnita”. Pe multi feciori i-a fermecat in acest fel, prinzandu-i in mrejele ei, ducandu-i pentru totdeauna in fundul apelor, desi unii erau pescari iscusiti si buni inotatori: “A atras in capcana copii nestiutori si dusi in ispite de frumusetea ei fara impotrivire. N-a fost om sa-si ia acolo, in genuna, dajdia ei, unul sau doi insi scosi din minti”.

Flacaul Aliman vrea de mult sa prinda lostrita, stima raurilor. El se indragosteste fulgerator de aceasta pestoaica fermacatoare si aceasta iubire cu caracter supranatural ii va fi pana la urma fatala.

Vrajit de lostrita cara naluceste prin bulboane, Aliman tanjeste, se topeste ca de o zacere, se imbolnaveste de dragoste la vederea si stingerea himerei, pastrand in carne “o dezmierdare, ca un gust de departe al lostritei. Ii simtea mereu povara si forma in mainile nedibace si in sufletul tulburat”. Lostrita imbina elemente totemice si magice intr-o ambiguitate ce nu permite vulnerarea tainei. Ea se metamorfozeaza in fata, evocand insa umanul chiar in ipostaza ei acvatica, dupa cum in ipostaza umana sugereaza trasaturile pestelui. Laitmotivul de delicata si torturanta poezie senzuala al poverii dulei resimtite de bratele flacaului unifica ipostazele. Fascinat de lostrita abia intrezarita, Aliman este personajul cu conotatiile omului insetat de absolut, tanjind dupa o transcendere a realului.

[ nagoda = fiinta ciudata, bizara

puita = neam

stima = fiinta supranaturala in mitologia populara, in-

chipuita ca o femeie care pazeste casa, padu-

rea, apele, comorile. ]

O vara intreaga si o iarna grea, Aliman “a tanjit si a bolit tot timpul”. Vara urmatoare, dupa trecerea unui ciclu al anotimpurilor, dorurile care il cuprind se maturizeaza.

Lostrita “il juca si il infrunta pe fata” si nu-i venea sa creada ca ar mai putea-o atinge, spre a-i “simti dulcea ei greutate, in bratele pline de amintirea ei”.

( dajdie = tribut )

Spre a-si implini dorurile, Aliman paraseste modul de existenta, mentalitatea semenilor sai, lumea ordonata a lui D-zeu, facand apel la puteri magice, la un vrajitor uitat de lume dintr-un sat salbatic de la izvoarele Bistritei. Vraciul l-a invatat sa ademeneasca pestele cu o lostrita lucrata din lemn, purtand in pantece un pestisor cioplit din corn de cerb.

Simulacrul lostritei de lemn, care pare sa aduca dupa sine aparitia ciudatei fete, apartine gandirii mitice, dominata de principiul actionarii asupra intregului prin actiunea asupra unei parti a acestuia. Aliman lanseaza pe ape acest simulacru de lemn al lostritei, spre a o elibera din forma de peste pe lostrita adevarata. Pusa in apa, papusa produce minuni, apa Bistritei vine mare si, provocand inundatii, aduce de sus de la munte o pluta pe care se afla o fata care nu stia cum o cheama, un fel de salbatica picata intr-o comunitate omeneasca.

Lostrita fermecata se lasa salvata de Aliman, care o dorea atat de mult si care o duce in casa lui. Aproape ca nu se mai face distinctie intre realitate si vis. Dar cand lostrita este rugata de Aliman – care ii daduse si un nume omenesc – Ileana, sa accepte consfintirea iubirii lor prin cununie, himera nu vrea sa auda “nici de popa, nici de biserica”, semn al apartenentei ei la categoria diabolicului. De altfel, satul vuia de zvonuri cum ca Aliman s-ar fi insotit cu o “strigoaica care-i suge sangele”. “Era salbatica. Cu multe ascunzisuri si taine”.

Curand iubirea nefireasca a celor doi fu curmata de mama lostritei – bistriceanca – care vine si o ia pe fata in satul lor din munte. Despre bistriceanca, o vrajitoare de pe Bistrita in sus, nimeni nu stie nimic. Ea sopteste fetei vorbe ademenitoare si in transa hipnotica, fata si mama pleaca lasand pe flacau intristat. Bistriceanca este de fapt simbolul interdictiei, al imposibilului.

Aparent numai vindecat de dragoste pentru lostrita, Aliman se lasa in voia soartei, depersonalizat, devitalizat, lipsit de scanteia divina a iubirii, insurandu-se cu o “pamanteanca” din sat, deci din lumea lui. Gestul lui nu este identic cu cel al Catalinei din “Luceafarul”, care uitase cu totul de “visul de luceferi”, ramanand “voioasa si teafara”, asemeni oricarui muritor. La Aliman este un gest de afazie. Se insura numai pentru ca “nu mai avea vointa sa se impotriveasca nici unei biete fete”. Visul pe care-l are in noaptea de dinaintea nuntii – se facea ca se insura cu lostrita si-l cununa batranul vrajitor – dezvaluie nu numai un suflet chinuit de remuscari si de nostalgii, ci si sensul profund al gestului magic savarsit de batranul vrajitor.

Dar in noaptea nuntii, care a avut loc “in gura postului, la mijlocul lui noiembrie, cand noptile sunt bantuite de strigoi lostrita isi face aparitia in satul de pe Bistrita.

O zarise un baietan “iesita din liman sub Coasta Iadului”.

La nunta, Aliman bea fara masura si, trezit dintr-un somn ciudat, vrea sa prinda lostrita si s-o manance la nunta lui. Aliman isi paraseste mireasa si alearga pe rau in cautarea reginei pestilor. Apa este mare si, ispitit de lostrita care-l priveste fix in ochi, Aliman se afunda in bulboana si dispare.

Aliman, aruncandu-se in valuri dupa fantoma lui, surprins de potopul Bistritei dezlantuite, dispare sorbit de genunchi impreuna cu ea: “s-a infundat in valurile care, bolborosind manioase, s-au pecetluit asupra lui pentru totdeauna”

Imaginea dramatica, figureaza lumea cautatorului de valori absolute care devine victima propriei aspiratii.

Astfel, povestirea se incheie prin triumful iubirii primordiale care-l cheama intr-un cadru elementar.

In final, flacaul Aliman, aruncat in vartejul apelor dezlantuite, imbratisand lostrita cu un gest protector, ne ofera o imagine surprinzatoare. Prin urmare, Aliman este si ramane pana in ultima clipa un om, chiar daca aruncandu-se in valtoare, iese din universul sau, din spatiul si timpul specific umanitatii. Iubirea lui Aliman ramane iubirea unui om – drept argument sta gestul sau protector – spre deosebire de iubirea cruda ,primitiva, a zanei, care-i aduce moartea.

Desigur finalul pare paradoxal; aruncat in mijlocul apelor dezlantuite, nu Aliman are nevoie de protectie, ci lostrita, desi era in mediul sau acvatic. Desi o fiinta muritoare, omul este si ramane o fiinta superioara, chiar si acestor zeitati acvatice ,personificari ale fortelor naturii. Omul este superior prin suflet. Fiintele supranaturale nu cunosc elevatia spirituala, nu iubesc in sensul pe care il dam noi cuvantului, nu cunosc suferinta.

Aliman descopera prin moarte adevarata sa conditie. Adevarata umanitate cuprinde ideea de iubire si nevoia de a proteja, chiar daca acest lucru se realizeaza prin jertfa de sine. Traiectoria strabatuta de Aliman este initiatica, in sensul ca prin dragoste el descopera conditia superioara a umanitatii depline.

Povestirea “Lostrita” poate fi interpretata si in sens mitologic. Cu totul deosebit de fantastic, mitologicul presupune un mod de a vedea lumea cu totul diferit, deoarece mitul este o viziune sacra, o intamplare primordiala petrecuta in perioada originilor lumii. De asemeni, miticul are o valoare arhetipala, adica se impune ca model, ca tipar tuturor intamplarilor similare petrecute in timp. Conform viziunii mitice, atat viata macrocosmosului, cat si cea a microcosmosului consta in repetarea unor modele mitice. Timpul mitic este, din acest motiv, un timp ciclic, un timp al vesnicei reintoarceri, pe cand timpul realist progreseaza linear.

“Lostrita” este o varianta a mitului iubirii dintre o faptura muritoare si una nemuritoare. Acest mit este dintre cele stravechi, cu numeroase variante. Poporul roman a conservat acest mit fie in basmele stravechi, fie in numeroasele balade si legende (ex. “Miorita”). In literatura culta, cea mai semnificativa concretizare este “Luceafarul” lui Eminescu, dar putem aminti si “Domnisoara Christina” a lui Eliade sau “Riga Crypto si lapona Enigel” (Ion Barbu).

Viziunea mitologica instituie un timp circular.

Adusa de apele revarsate “la nevreme”, lostrita ne apare drept o fiinta a inceputului si sfarsitului de lume, o fiinta in afara de spatiu si timp. Lostrita nu sta sub semnul timpului profan, de unde si disparitia ei, cautarea acesteia, imposibilitatea gasirii si identificarea aproximativa intr-un secol trecut.

Caracteristica principala a lostritei, ca zana a apelor, ar fi capacitatea ei surprinzatoare de a se metamorfoza, de a aparea in forme deferite, surprinzatoare, fiind cand peste, cand fata, unele trasaturi amintind dubla ei natura. Acest lucru ne duce cu gandul la lumea sirenelor din mitologie, care-l amageau pe Ulysse. Capacitatea aceasta de a-si schimba in mod miraculos infatisarea reprezinta o trasatura generala a divinitatii acvatice. Aceasta capacitate de metamorfozare s-ar mai explica si prin faptul ca, potrivit conceptiei lumii vechi, viata a aparut in apa, iar lumea intreaga ar fi o metamorfoza a apei. Aceste zane ale apelor, crude si salbatice ,sunt capabile sa scoata fiinta umana care se lasa atrasa de vraja lor, intr-un alt timp si intr-un alt spatiu – in timpul mitic, unde iubirea inseamna moarte, iar inceputul este totuna cu sfarsitul. In felul acesta, faptura umana, iesind din legile ei existentiale, ar putea sa schimbe, sa primeasca infatisarea lumii, sa constituie un nou ciclu, in care disparitia echivaleaza cu nasterea.

Daca la inceput lostrita nu este altceva decat un peste care nu se lasa prins, treptat izbucneste o iubire intre om si peste. Spre a-si satisface dragostea, lostrita se schimba in femeie, pastrand insa, pentru oamenii care o vad, trasaturi ale mediului acvatic. Descrierea fetei are in ea o prezenţă stranie care sporeste echivocul originii.

Scoasa din valtoare, ea “nu inghitise deloc apa”.

Lostrita se metamorfozeaza in fata, evocand insa umanul chiar in ipostaza ei acvatica, dupa cum in ipostaza umana sugereaza trasaturile pestelui:

“Si dintii cand i-a infipt intr-o coaja de paine intinsa de Aliman, s-au descoperit albi, dar ascutiti ca la fiare”, iar “cristalinul ochilor era rece, neinsufletit.”

Din punct de vedere al limbajului, ceea ce impresioneaza de la inceput in povestirea lui Voiculescu este ceva posesiv, folosirea unei limbi rurale, inedite, care imprima operei o tonalitate de expresie ce i-ar putea constitui opersonalitate intr-un domeniu in care personalitatea este exclusa. Intr-un asemenea material lexical se manifesta arta de narator a lui V. Voiculescu.

Povestirile lui Voiculescu au fost o exceptionala surpriza postuma. Materia lor epica este veche – experienţe magice, scene de vanatoare si de pescuit, moravuri calugaresti, ca si stilul direct si colorat, lipsit de complexitate si psihologia moderna. Vanatoarea, pescuitul, eresurile sunt puncte de plecare pentru o proza cu suport magic si mitic, in care limita dintre real si fantastic este eludata.




Spre sfarsitul vietii, Vasile Voiculescu compune un ciclu de 90 de sonete in maniera shakespeariana. Suita acasta de sonete, de inalta tensiune pasionala, intregeste paleta poeziei romanesti. Cu sute de ani in urma, Shakespeare a scris 154 de sonete iar Vasile Voiculescu pornind de la marele poet, va scrie alte 90 de sonete, numerotându-le in continuare, tocmai pentru a sugera aceasta prelungire a spiritului shakespearian intr-o viziune romaneasca originala. Aceste ultime sonete constituie momentul suprem al liricii lui Voiculescu si una din marile izbanzi ale poeziei noastre de dragoste. Dar adevarata si marea pasiune a poetului n-a fost iubirea, ci mai degrabă poezia vazuta ca transfigurare a iubirii.

In sonetele lui Voiculescu, iubirea si eternitatea se interfereaza prin puterea artei. Nu avem de-a face cu traduceri ci cu poezii originale intitulate asa din modestie, el considerându-se “Micul Will”.

Sonetul CLXXXIII este al 29-lea dintre cele 90, si se structureaza pe doua planuri - unul general, conceptual, si al doilea concret, imediat. Ambele se organizează in jurul unui mic scenariu care concretizează emoţia, un epic de referinta. (Sonetul este o poezie cu forma fixa realizata pe o anumita structura, format de obicei din 2 catrene si a tertine cu rima incrucisata si imbratisata creand o anumita muzicalitate).

La Shakespeare ca si la Voiculescu sonetul se prezinta ca o structura compacta mentinandu-se numai impletirea de rime iar ultimele 2 versuri sunt scrise intr-un alineat.

In primul catren, fiinta umana ne apare supusa trecerii vremii, adică sub semnul timpului, vremelniciei, atata vreme cat nu cunoaste iubirea, nu neaparat in sens de Eros.

"Mereu cersim vietii ani multi, asa-n nestire

Ne razvratim, ne plangem de piericiunea noastra

Si inca nu-ntelegem ca fara de iubire

Se vestejeste Timpul-in noi ca floarea in glastra."

Fiinta adorata este asemeni florii rupte din gradina, care se ofileste treptat in glastra. In viziunea lui Voiculescu timpul trebuie inteles ca „vremuire”, deoarece actioneaza asupra fiintei ducând la destramarea ei, la vestejirea frumusetii, iar oamenii, asemeni celorlalte fapturi, sunt supusi legilor timpului.

Poetul considera ca in mod inutil oamenii doresc sa trăiască cat mai mult deoarece nu are importanta durata trăirii ca dimensiune, cat intensitatea acestei trăiri.

Cel de-al doilea catren se opune in aparenta primului punând in centrul

atenţiei cititorului notiunea de eternitate. Poetul considera ca Timpul, poate fi reintegrat in eternitate prin Dragoste. Versurile finale ale acestui catren pot fi considerate drept o concluzie aforistica a primelor doua strofe, in sensul ca "Dragostea e unica vecie data noua".

"Rupt din eternitate, el vrea taram asemeni

Din care altoiul subred sa-si traga seva noua

Noi il primim cu gheata si-l rasadim in cremeni

Cand Dragostea e unica vecie data noua."

Aşadar prima parte a sonetului ar reprezenta o meditatie pe tema iubirii. Poetul considera ca noţiunea de iubire, dragoste imprima timpului un inteles. Mai mult, in absenta erosului, timpul devine fragil, se vestejeste ca o floare. Existenta efemera este simbolizata prin anumite metafore care exprima trecerea, spatiul inchis, incremenirea (“glastra”, “altoi” ,“cremeni”).Aşadar cele doua strofe se organizeaza in jurul a doi termeni fundamentali: Timpul si Iubirea.

"Ci-n van acum te manii pe mine si m-arunci,

Minunile Iubirii n-au stavile pe lume;
Ca Lazar la auzul duioaselor porunci

Oricand si de oriunde ma vei striga pe nume,

Chiar de-as zacea in groapa cu lespedea pe mine

Tot m-as scula din moarte ca sa alerg la tine."

Observam ca Voiculescu face o aluzie explicita la un celebru pasaj din Evanghelia dupa Ioan in care ni se arata cum Iisus l-a inviat pe Lazar, la rugămintea rudelor acestuia, strigându-l pe nume si apoi poruncindu-i sa se ridice din mormant. In felul acesta Iisus a demonstrat oamenilor ca moartea poate fi invinsa ca si efectele negative ale timpului, ca tot ceea ce infaptuieste Iisus pe pamant. Iisus este întruchiparea lui Dumnezeu si aceasta fapta este un semn al iubirii care poate învia si mortii din groapa.

Aşadar in partea a doua a sonetului iubirea capata dimensiunile sacrului iar incidentul despartirii nu poate distruge ardoarea sentimentului iubirii. Chemarea iubitei este comparata cu scoaterea din moarte a lui Lazar la auzul cuvintelor lui Iisus. Altfel spus, sacralitatea iubirii smulge omul de sub teroarea vremelniciei, piericiunii, efemerului. Toate acestea sunt exprimate intr-un stil sobru, lapidar.

Pe a doua treapta a intelegerii, iubirea se adreseaza Barbatuui sau Femeii, ca figuri generice, si dincolo de ele se adreseaza Omului. Avand in vedere faptul ca Omul este oglinda lui Dumnezeu, facut dupa chipul si asemănarea Sa, ajungem la al treilea nivel initiatic: sensul iubirii pe care Dumnezeu o poarta Omului, iubire dovedita prin misiunea salvatoare a lui Iisus, care a fost trimis pe pamant sa mantuie omenirea. Iubirea va fi ridicata la rangul de uniune mistica cu divinitatea, in sensul ca timpul individual este depasit prin iubire si prin arta.



Ultimele sonete inchipite ale lui Shakespeare in traducere imaginara

de V.Voiculescu

(varianta de comentariu)





Spre sfarsitul vietii, Vasile Voiculescu compune un ciclu de 90 de sonete in maniera shakespeariana. Suita aceasta de sonete, de inalta tensiune pasionala, intregeste paleta poeziei romanesti.

Cu sute de ani in urma, Shakespeare a scris 154 de sonete. Voiculescu va scrie alte 90 de sonete, numerotandu-le in continuare, tocmai pentru a sugera acesta prelungire a spiritului shakespearian intr-o viziune, ce apartine poeziei noastre. “Ultimele sonete...” constitue momentul suprem al liricii lui Voiculescu si una din marile izbanzi ale poezie noastre de dragoste. Dar adevarata si marea pasiune a poetului n-a fost iubirea, ci mai degraba poezia vazuta ca transifigurare a iubirii.

In sonetele lui Voiculescu, iubirea si eternitatea se conjuga prin puterea transfiguratoare a artei, singura in masura sa scoata omul de sub tirania timpului si puterea mortii.



“Sonetul CLXXXIII” se structureaza pe doua planuri – unul general conceptual, si al doilea concret, imediat. Ambele se organizeaza in jurul unui mic scenariu care concretizeaza emotia, un epic de referinta.

In primul catren, fiinta umana apare supusa timpului, trecerii vremii, ratacita in temporalitate, atata vreme cat nu cunoaste iubirea:

“Mereu cersim vietii ani multi, asa-n nestire

Ne razvratim, ne plangem de piericiunea noastra

Si inca nu-ntelegem ca fara de iubire

Se vastejeste Timpul in noi ca floarea-n glastra.”

Fiinta adorata este asemeni florii rupte din gradina, care se ofileste in glastra. Nu intamplator, poetul ortografiaza cu majuscula cuvantul “Timp” asa cum va proceda in catrenul urmator cu “Dragostea”, considerand ca avem de-a face cu doua coordonate fundamentale ale existentei noastre. Timpul este inteles ca “vremuire”, deoarece nu face alceva decat sa masoare destramarea fiintei, frumusetii, vestejirea ei. Asemeni celorlalte fapturi, si oamenii sunt supusi legii timpului.

Cel de-al doilea catren se opune primului, in centrul sau stand notiunea de “eternitate”. Rupt de aceasta, Timpul poate fi reintegrat in eternitate prin Dragoste. Versurile finale ale acestui catren pot fi considerate drept o concluzie aforistica a primelor doua strofe, in sensul ca “Dragostea e unica vecie data noua”:

“Rupt din eternitate, el vrea taram asemeni

Din care-altoiul subred sa-si traga seva noua

Noi il primim cu gheata si-l rasadim in cremeni

Cand Dragostea-i unica vecie data noua.”

In primele opt versuri ale sonetului asistam de fapt la o meditatie pe tema adevarului subiectiv ca “Dragostea-i unica vecie data noua”. Erosul da timpului sens, iar corespondentul spatial al acestuia este nemarginirea. In absenta erosului, timpul devine fragil, se vestejeste “in noi ca floarea-n glastra”. Deci altoiul eternitatii devine fertil numai pe solul iubirii. Existenta efemera este sugerata prin simboluri care exprima trecerea, spatiul inchis, incremenirea: “piericiunea noastra”,”se vestejeste timpul”,”floarea-n glastra”,”altoiul subred”,”rasadim in cremeni”. Comparatiile sunt de natura vegetala si animala. Intregul fragment se organizeaza in jurul a doi termeni fundamentali – Timpul si Iubirea.

A doua parte a sonetului – catrenul al treilea si distihul final – este dominata de imaginea biblicului Lazar, luat ca termen secund al unei comparatii dezvoltate:

“Ci-n van acum te manii pe mine si m-alungi,

Minunile Iubirii n-au stavile pe lume;

Ca Lazar la auzul duioaselor porunci

Oricand si ori de unde ma vei striga pe nume,

Chiar de-as zacea in groapa cu lespedea pe mine,

Tot m-as scula din moarte ca sa alerg la tine.”

De fapt Voiculescu face o trimitere explicita la un celebru pasaj din Evanghelia dupa Ioan, in care ni se arata cum Iisus l-a inviat pe Lazar strigandu-l pe nume si apoi poruncindu-i sa se ridice din mormant. In felul acesta, Iisus a demonstrat oamenilor ca moartea poate fi invinsa, ca si efectele negative ale timpului. Ca tot ce infaptuieste Iisus pe Pamant, intruchipare umana a lui Dumnezeu, si acesta fapta este un semn al iubirii divine, iar glasul lui Iisus este glasul iubirii, inteleasa in transcendenta si spiritualitatea ei.

Am putea spune ca in a doua parte a sonetului iubirea capata dimensiunile sacrului. Incidentul despartirii nu poate distruge ardoarea sentimentului dragostei. Chemarea iubitei este comparata cu scoaterea din moarte a lui Lazar la auzul vorbelor lui Iisus. Concluzia este ca sacralitatea iubirii smulge omul de sub tirania vremelniciei. Comparatia dezvoltata are in structura ei elemente biblice care confera iubirii o proiectie universala.

Remarcam stilul sobru, lapidar al poemului. De asemeni, poezia implica trei nivele succesive de intelegere. La primul nivel, textul ni se prezinta ca o poezie erotica obisnuita. Manologul indragostitului se adreseaza unei fiinte apartinand planului imaginar, dar in acelasi timp afectiva, spirituala. Pe o a doua treapta de intelegere, iubirea se adreseaza Barbatului sau Femeii ca figuri generice si, dincolo de ele, se adreseaza Omului. Dar avand in vedere ca Omul este oglinda lui Dumnezeu, facuta dupa chipul si asemanarea Sa, ajungem la al treilea nivel initiatic: reflexul iubirii pe care Dumnezeu o poarta Omului, iubire dovedita prin misiunea salvatoare a lui Iisus, care a fost trimis pe pamant sa mantuie omenirea. Iubirea este ridicata la rangul de Uniune mistica cu Divinitatea, timpul individual este depasit prin iubire si prin arta.
































loading...