joi, 6 aprilie 2017

Rusia - de la revolutia din februarie 1917 la republica sovietica

Tags

La începutul secolului al XX-lea Rusia era o ţară a contrastelor, fapt ce se reflectă în structura socială a populaţiei: clasa conducătoare - 0,5 %; clasa dominantă - 12 %; clasa comercianţilor, proprietarii de fabrici şi bancherii - 1,5%; clasa muncitoare - 4,0 %; ţărănimea - 82,0%.
Imperiul rus era guvernat în mod autocratic de către ţarul Nicolae al II-lea (1894-1917), ultimul reprezentant al dinasiei Romanov. În anul 1906 a fost creată o adunăre reprezentativă, Duma de Stat care avea funcţii legislativ-consultative, dar în plan politic avea un rol limitat. Opoziţia urmărea transformarea regimului autocratic într-unul constituţional, iar Duma trebuia să aibă rolul de parlament, dar n-a reuşit, Rusia rămânând în continuare o monarhie autocratică. Manifestul din 17 octombrie 1906 a legalizat activitatea partidelor politice formate în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea care s-au implicat în viaţa politică a ţării.
În Rusia a existat o puternică opoziţie politică, divizată în partide care pledau pentru reforme - Partidul Constituţional democrat (cadeţii) din rândul cărora se vor desprinde după 17 octombrie 1906 octombriştii care urmăreau instaurarea unui regim constituţional, şi opoziţia radicală alcătuită din Partidul social-revoluţionar (eserii), ce optau pentru un socialism, bazat pe economia rurală; Partidul social-democrat, care s-a scindat în anul 1903 în două fracţiuni - menşevicii ce pledau pentru un partid de masă şi bolşevicii, conduşi de Lenin, adeptul unui partid centralizat şi disciplinat, mai puţin numeros dar eficient. Pe eşchierul politic care s-a menţinut până în octombrie 1917 cadeţii vor deţine poziţia centrală, octombriştii se vor situa în dreapta lor iar radicalii vor domina polul de stânga. Unele partide vor ocupa poziţiile extreme şi vor lupta prin diverse mijloace pentru cucerirea puterii, fiind sprijiniţi în demersurile lor şi de forţe din afara ţării.
Rusia în ajunul revoluţiei din februarie 1917
Primul război mondial care a izbucnit la 28 iulie 1914 va avea urmări profunde asupra Imperiului rus. Conducătorii Rusiei n-au reţinut din lecţia oferită de războiul ruso-japonez impactul pe care îl poate avea o nouă conflagraţie pentru monarhie. În acel război înfrângerea a fost urmată de o revoluţie. Un nou război însemna pentru Rusia căderea imperiului iar împăratul Nicolai era conştient de acest lucru. Pentru monarh şi pentru viitorul imperiului cel mai bine ar fi fost să evite participarea la primul război mondial. Condiţiile politice şi economice create de război accelerează căderea ţarismului.
Inerţia şi incompetenţa puterii i-a determinat pe ruşi să se organizeze şi să anticipeze, de fapt revoluţia. Cauza directă a declanşării revoluţiei a fost prăbuşirea structurilor politice fragile sub loviturile războiului. În 1905 guvernul şi monarhul au fost aliaţi şi au reuşit să restabilească vechea ordine, chiar dacă au fost nevoiţi să accepte promovarea unor reforme şi crearea Dumei. Pe timp de pace şi cu o armată prezentă şi pregătită să pună capăt dezordinilor o revoluţie putea fi mult mai puţin violentă, iar forţele moderate, reformatoare, aveau mai multe şanse să preia puterea. În anul 1914, pentru Rusia această opţiune nu figura în planurile sale, chiar dacă unii politicieni erau conştienţi de planurile Germaniei wilhelmiene privitoare la Europa şi Rusia. Pe de altă parte, Rusia nu era pregătită de a duce un război de durată în care avea să se transforme conflictul dintre Serbia şi Austro-Ungaria. Planurile militare aveau în vedere un război scurt, după modelele celor din secolul precedent, în care deciziile erau luate cu rapiditate, mizându-se pe aranjamente între cei care vizau menţinerea echilibrului de putere pe continentul european. Războiul va scoate la suprafaţă o serie de probleme, nu numai cele privind pregătirea armatei, dar şi cele de ordin economic, care demonstrează incapacitatea Rusiei în acea perioadă de a face faţă unui război îndelungat.
Au existat însă unele spirite clarvăzătoare ce au realizat care erau riscurile ce le presupunea un război pentru stabilitatea ţării. Printre cei ce au pledat pentru păstrarea neutralităţii într-un posibil conflict european s-au aflat persoane devotate ţarului, cum ar fi Witte şi Stolîpin, sprijiniţi, de altfel, în alte proiecte. Cel mai bine a reuşit să surprindă impactul unui război pentru Rusia fostul ministru de interne şi şeful Departamentului Poliţiei, Piotr Durnov, care într-un memoriu adresat ţarului în februarie 1914 menţiona că în eventualitatea unor înfrângeri militare «o revoluţie socială, în formele ei cele mai teribile, va deveni de neevitat în Rusia». Experienţa sa în calitate de ministru şi şef al poliţiei i-a permis conturarea imaginii viitoarei revoluţii, care va începe cu blamarea guvernului de către toate categoriile societăţii pentru eşecurile de pe câmpurile de luptă; cei care vor incita masele vor fi chiar politicienii din Dumă. Războiul va duce la slăbirea potenţialului armatei şi a forţelor de ordine care nu vor reuşi să sprijine guvernul să restabilească ordinea şi să împiedice exaltarea maselor, în special pe ţărani. În această agitaţie partidele de opoziţie nu vor reuşi să restabilească autoritatea puterii, deoarece nu se bucurau de sprijinul popular, iar Rusia «se va prăbuşi într-o anarhie absolută, ale cărui consecinţe nici măcar nu pot fi imaginate». Cele menţionate mai sus demonstrează perspicacitatea fostului ministru de interne care a reuşit să surprindă în acest document principalele ameninţări care planau deasupra puterii în cazul unui război şi în special în cazul unei înfrângeri, în Rusia existând deja un precedent în anul 1905.
Revoluţia din februarie 1917
Revoluţia din februarie din Rusia a fost precedată de unele modificări ce s-au produs la nivelul mentalităţilor colective ale populaţiei din ţările beligerante. După doi ani şi jumătate de război tot mai multe forţe politice încep să-şi pună întrebări în legătură cu sensul sau eficienţa efortului depus în condiţiile în care nimeni nu putea anticipa care va fi deznodământul conflagraţiei. În rândul opiniei publice se manifestă două curente care vor influenţa evoluţia ulterioară a evenimentelor. Pe de o parte se aflau cei care pledau pentru continuarea luptei până la câştigarea victoriei, indiferent prin ce mijloace, iar pe de altă parte existau forţe care îşi exprimau îndoiala asupra necesităţii acestui efort, contestând însuşi raţiunea lui de a fi şi pledau pentru încetarea ostilităţilor şi restabilirea păcii. Curentul pacifist se bucura în special de sprijinul partidelor socialiste, care luptau pentru «pacea fără anexiuni şi despăgubiri».
În cazul Rusiei criticile la adresa politicii de război se alătură celor referitoare la formele de guvernare. În Dumă, începând cu 1915, opoziţia liberală critica deschis incapacitatea serviciilor de administrare a războiului, anarhia birocraţiei ministeriale, carenţele guvernării. Începând din septembrie se va forma un Bloc progresit care va fi alcătuit din trei partide: constituţional- democraţii, progresiştii şi octombriştii, care grupează două treimi din deputaţi. Opoziţia se pronunţa pentru un guvern care să fie responsabil în faţa Dumei şi să fie capabil să «conducă» războiul. Aceste demersuri denotă intenţia opoziţiei de a reforma regimul autocratic şi erau o ameninţare directă la adresa puterii. În rândul opoziţiei unii s-au pronunţat chiar pentru o «lovitură de stat» dacă ţarul nu va accepta propunerile lor. Criza puterii a izbucnit în ultimile luni ale anului 1916, iar ţarul, lipsit de sprijin şi de aliaţi de nădejde a fost nevoit să asiste la acest spectacol în calitate de spectator şi nu de actor principal. El va reveni pe scena politică prea târziu, când nu se mai putea salva prea mult, şi forţat de imprejurări se va dezice de principala sa preocupare - menţierea autocraţiei.
Greva muncitorilor de la Uzina Putilov din Petrograd din 28 februarie 1917 a servit drept semnal pentru declanşarea acţiunilor de protest, iar în fruntea manifestanţilor se situează unii militanţi socialişti care, însă, nu erau pregătiţi să-şi asume responsabilitatea pentru soarta ţării. În acelaţi timp conducătorii Dumei au reacţionat prompt, formând un birou executiv, alcătuit din 12 membri, întitulat Comitetul Provizoriu al Membrilor Dumei pentru Restaurarea Ordinii în Capitală şi Stabilirea legăturii cu Persoane individuale şi Instituţii, în frunte cu Rodzianko, preşedintele Dumei. Acest organ era alcătuit din 10 reprezentanţi ai Blocului Progresist şi doi reprezentanţi ai socialiştilor revoluţionari, printre care se afla şi A. Kerenski.
În paralel, în Petrograd în cursul zile de 28 februarie se formează Sovietele, după exemplu celor din 1905, care reprezentau interesele muncitorilor şi soldaţilor. Aceste instituţii erau constituite la iniţiativa menşevicilor. Autoritatea decizională a Sovietelor a trecut în seama Comitetului Executiv (Ispolkom).
Comitetul Provizoriu al Dumei, ce avea să devină în curând Guvern Provizoriu, şi-a asumat teoretic întreaga răspundere a guvernării, în timp ce Ispolkom-ul rămâne un soi de curte supremă a conştiinţei revoluţionare. Astfel, în Rusia a luat naştere un sistem de guvernare neobişnuit, numit “dvoevalstie” - puterea dualistă sau “diarhie” ce a durat până în octombrie 1917. Ţarul Nicolai al II-lea a fost obligat să abdice, fapt ce s-a produs la 3/17 martie 1917, când se sfârşeşte perioada de domnie a dinastiei Romanov (1613-1917) şi a Imperiului rus, iar Rusia se va transforma în perioada următoare într-o republică.
Guvernul Provizoriu, constituit la 27 februarie/12 martie1917, în frunte cu prinţul Gheorghe Lvov, a preluat conducerea ţării, acordând libertăţi fundamentale de opinie, de expresie şi de întrunire şi promitea alegerea democratică a unei Adunări Constituante. Dezmembrarea structurii militare ierarhice a fost declanşată de Ordinul nr. 1 al Sovietului, prin care se înfiinţau sovietele soldaţilor. Astfel, cele mai multe dintre previziunile lui Durnov aveau să se îndeplinească.
După revoluţia din februarie 1917, în spaţiul fostului Imperiu rus s-a pus în mod acut chestiunea realizării dreptului la autodeterminare, ca o modalitate de rezolvare a problemei naţionale. În această perioada au apărut un şir de state care s-au declarat autonome sau chiar independente ca Emiratul Buhara, Guvernul militar al cazacilor de pe Don, Republica Populară Ucraineană, Autonomia Cocand, Republica Democratică Moldovenească, Republica Federativă Transcaucaziană etc. Finlanda, ţările baltice îşi vor proclama independenţa în toamna anului 1917. Polonia îşi va redobândi independenţa la 18 noiembrie 1918.
În faza iniţială a revoluţiei influenţa fracţiunii bolşevice asupra muncitorilor şi soldaţilor era redusă. V.I. Lenin, liderul bolşevicilor, se afla în momentul declanşării revoluţiei în Elveţia. Fiind ajutat de guvernul german, văzând în el un pacifist, în aprilie 1917 a revenit în ţară. În Tezele din aprilie el îşi enunţă principiile: condamnarea guvernului provizoriu, pacea imediată şi necondiţionată, naţionalizarea pământurilor, controlul muncitoresc în uzine.
Prăbuşirea monarhiei în Rusia, în primul moment, a liniştit guvernele aliate ce se temeau că ţarul va încerca să semneze o pace separată pentru a scăpa de ameninţările crizei interne şi pentru a­şi salva coroana. În aprilie la Petrograd au loc demonstraţii antirăzboinice, primele semne ale nemulţumirii populare faţă de Guvernul Provizoriu. În paralel, la 24 martie Sovietul din Petrograd cerea începerea negocierilor de pace şi abandonarea politicii de anexiuni. Guvernul Provizoriu se afla într-o situaţie de criză.
La 1 mai s-a format o coaliţie guvernamentală din cadeţi, menşevici, social-revoluţionari, sub conducerea lui Alexandru Kerenski. Înfrângerea militară, suferită în urma ofensivei în Galiţia, inflaţia galopantă şi lipsurile de tot felul, ca şi dorinţa Guvernului Provizoriu de a duce pe front garnizoana din Petrograd, au provocat mobilizările de masă din iulie 1917. În represiunea ce a urmat bolşevicii au fost nevoiţi să se ascundă, Lenin este obligat să plece din nou în exil în
Finlanda. Kerenski, presat de aliaţi, a început discuţii cu Comandamentul Suprem. Social- revoluţionarii dominau acum coaliţia guvernamentală (miniştrii cadeţi o părăsiseră în iulie), iar menşevicii dominau Sovietul.
Lovitira de stat din octombrie 1917
Lenin considera că în octombrie situaţia era favorabilă pentru a trece la al doilea stadiu al revoluţiei, adică preluarea puterii de către bolşevici, în pofida unor rezerve din partea unor membri ai conducerii partidului bolşevic. Gărzile Roşii au ocupat punctele strategice - gări, poduri, centrale electrice - fiind în aşteptarea semnalului pentru a înlătura Guvernul Provizoriu. La 25 octombrie/7 noiembrie 1917, la Petrograd are loc o lovitură de stat, odată cu asaltul Palatului de Iarnă şi capitularea Guvernului Provizoriu, fapt ce a decurs practic, fără vărsare de sânge, dar la Moscova lupta s-a prelungit. La 26 octombrie, Lenin anunţa crearea guvernului sovietic - Consiliul Comisarilor Poporului - şi emitea primele decrete: Decretul asupra pământului şi Decretul asupra păcii. Bolşevicii erau însă, un partid minoritar în octombrie (la alegerile din noiembrie pentru Adunarea Constituantă ei au obţinut 25%, în comparaţie cu 38% pentru socialiştii revoluţionari).
Noua conducere bolşevică a Rusiei a respins principiile democraţiei parlamentare, dizolvând la 5 ianuarie 1918 Adunarea Constituantă. În decembrie 1917 bolşevicii au semnat armistiţiul cu Puterile Centrale iar la 3 martie 1918 la Brest-Litovsk a fost semnată pacea care încheie participarea Rusiei la primul război mondial. Pentru menţinerea puterii, Lenin şi Guvernul de la Petrograd au fost nevoiţi totuşi, să facă unele compromisuri.
Decizia bolşevicilor a fost contestată de unii conducători ai armatei ruse sau „albe”, fideli obligaţiilor asumate în anul 1914. Bolşevicii, prin acţiunile lor antidemocratice au declanşat, de fapt, un război civil în Rusia. Primii s-au ridicat împotriva uzurpatorilor cazacii de pe Don, afectaţi profund de efectele politicii de naţionalizare, promovate de bolşevici. În aprilie 1918 a fost creată o Armată a Voluntarilor, alcătuită în fond din ofiţeri, condusă de generalul A. Denikin. Armate de acest gen sunt constituite şi în alte regiuni ale Rusiei, conduse de generalii Kornilov, Vranghel, amiralul Kolceak. În sprijinul lor intervin ţările Antantei, ostile noii puteri instaurate la Petrograd, considerând că au fost trădate de fostul aliat.
Situaţia dificilă în care se afla noua putere îi accentuează tendinţele dictatoriale. Forţele nebolşevice sunt eliminate treptat, funcţiile represive ale aparatului de stat sunt întărite. A fost creată o poliţie secretă - Comisia Extraordinară pentru Combaterea Contrarevoluţiei - C.E.K.A. (ulterior N.K.V.D., K.G.B.) la 20 decembrie 1917, condusă de Feliks Dzerjinski, omiprezentă şi omnipotentă. Instaurarea de jure a dictaturii proletariatului în Rusia a fost consfinţită prin promulgarea primei Constituţiei sovietice la 10 iulie 1918.
În iulie 1918, la Ekaterinburg (mai târziu Sverdlovsk) bolşevicii l-au omorât pe fostul împărat al Rusiei, Nicolae al II-lea, împreună cu întreaga familie. Scopul acestui masacru sângeros a fost lichidarea simbolului forţelor restauratoare din Rusia.
În anii războiului civil puterea sovietică a supus întreaga activitate internă intereselor victoriei. În ianuarie 1919 guvernul a lansat politica comunismului de război: colectarea de la ţărani, în mod obligatoriu, a surplusurilor de pâine, apoi şi de celelalte produse alimentare.
Pentru a depăşi criza alimentară şi a înviora economia după victoria puterii sovietice în războiul civil V.I.Lenin a propus să fie înlocuit sistemul de rechiziţionare obligatorie - comunismul de război - printr-o politică liberală numită Noua Politică Economică - NEP-ul. Rechiziţionarea era înlocuită prin plata unui impozit în produse către stat, stabilit din timp, iar surplusul ţăranul avea dreptul de al vinde liber pe piaţă. Pentru a depăşi criza din industrie bolşevicii au apelat la investiţii străine, dezicându-se temporar de unele principii ce vizau proprietatea privată. Noua Politică Economică a fost o decizie curajoasă a noii conduceri bolşevice ce s-a menţinut pănă în anul 1927.
Concluzii: În 1917 în Rusia au avut loc transformări radicale care au avut un impact deosebit asupra noii ordini mondiale : s-a prăbuşit dinastia Romanov şi dispare de pe harta politică Imperiul rus, primul dintre cele patru care s-au prăbuşit în urma războiului; a fost instaurat o nouă formă de guvernare, cea republicană, chiar dacă a avut o scurtă perioadă de existenţă; printr-o lovitură de stat, fiind sprijiniţi de guvernul german, bolşevicii au preluat puterea şi au reuşit să instaureze o nouă forma de guvernare, republica sovietică; noua conducere a Rusiei nu a fost recunoscută de aliaţi dar şi de forţe din interiorul ţării, fapt ce va duce la un război civil în următorii ani din care bolşevicii vor ieşi învingători.


loading...