joi, 6 aprilie 2017

ROMANIA IN A DOUA JUMATATE A SECOLULUI_XX

Tags

Evoluţia social-economică. Liderii români, ca şi cei bulgari, şi-au concentrat după 1948 atenţia asupra construirii economiei socialiste. Ei întâmpinau mai multe dificultăţi decât vecinii lor, întrucât, spre deosebire de Bulgaria, România fusese complet jefuită. S-a apreciat că pagubele suferite în timpul războiului împreună cu despăgubirile plătite Uniunii Sovietice reprezentau o sumă de trei ori şi jumătate mai mare decât venitul naţional al ţării din 1938. Exploatarea economică îmbrăca formele obişnuite ale exproprierii fabricilor şi echipamentelor industriale, ale perceperii de sume mari pentru întreţinerea trupelor de ocupaţie, ale înfiinţării de companii mixte şi ale aplicării unui sistem echitabil al preţurilor pe care l-am întâlnit şi în alte părţi. Pe lângă aceasta, în comparaţie cu celelalte ţări din Balcani, România pierduse o mare parte a teritoriului său de dinaintea războiului: Basarabia şi nordul Bucovinei, anexate de Uniunea Sovietică în 1940 şi sudul Dobrogei, returnat Bulgariei, însumau o cincime din vechiul teritoriu naţional şi 15% din populaţia anterioară. Deci România pierduse o serie de ţinuturi în favoarea a două dintre vecinele ei, ea primise înapoi partea din Transilvania cedată Ungariei în 1940. Stăpân din nou pe pământul Transilvaniei antebelice, guvernul român era din nou confruntat cu problema minorităţii maghiare. Această chestiune delicată avea să rămână un subiect de dispută cu Ungaria, cu toate că cele două state făceau parte din aceeaşi tabără diplomatică şi militară. Basarabia şi Transilvania continuau deci să constituie o sursă potenţială de controverse pe plan internaţional. În aprilie 1948 a fost adoptată o nouă Constituţie, iar guvernul a trecut la implementarea unor masive schimbări economice. În iunie 1948 au fost naţionalizate băncile, fabricile, companiile de asigurări, minele şi toate mijlocele de transport. În 1950 fuseseră preluate 1.060 de întreprinderi, adică 90 % din capacitatea de producţie a ţării. Fireşte, companiile mixte sovietice nu puteau fi atinse, ele au continuat să funcţioneze sub conducerea managerilor sovietici cu privilegii speciale, în care intra şi scutirea de taxe. În iulie 1948 a fost inaugurată planificarea de stat centralizată. Autorităţile române au întâmpinat problemele obişnuite în introducerea acestor măsuri. Cu toate că regimul antebelic manifestase un interes deosebit faţă de industrie, el trecuse doar ceva mai mult decât să instituie unele măsuri protecţioniste şi o serie de reglementări privind taxele speciale. Asemeni guvernului bulgar, cel român era şi el nevoit a se bizui foarte mult pe Uniunea Sovietică în ce priveşte asistenţa tehnică şi în alte domenii. Adoptarea modelului economic sovietic a constituit şi aici cauza apariţiei unor dificultăţi. România avea petrol, dar nu şi utilaj care trebuia importat din Uniunea Sovietică la un preţ foarte ridicat la început. În pofida acestui fapt, accentul era pus tot pe construirea de mari complexe industriale.
Colectivizarea a avut, însă, un ritm mai lent decât în Bulgaria. Pus în faţa unei rezistenţe violente din partea ţăranilor, guvernul şi-a pus în practică politica treptat. Au fost mai întâi confiscate marile moşii, iar proprietarii lor expropriaţi. Pământul a fost împărţit între ţărani, fiind în schimb organizat în ferme de stat şi gospodării colective. În iarna 1949-1950 a fost aplicată o politică de colectivizare forţată, care a dat rezultate iniţial. Dat fiind faptul că au fost făcute investiţii mici în direcţia aceasta, gospodăriile colective erau lipsite de uneltele necesare şi de alte utilaje ce le-ar fi putut permite să fie eficiente. Atunci când producţia a scăzut, guvernul a dat înapoi şi a trecut la o politică de percepere a unor cote pe produsele provenite din gospodăriile particulare. Cu toate acestea, obiectivul era în continuare colectivizarea aceasta fiind aproape complet realizată până în 1962.
Chiar dacă fusese nevoită să cedeze unele teritorii, România avea totuşi un mare număr de cetăţeni neromâni, mai ales unguri, germani, sârbi, turci şi evrei, ce reprezentau la un loc peste 12% din totalul populaţiei. Ca şi în Bulgaria, cea mai mare parte a evreilor rămaşi la sfârşitul războiului au emigrat în Israel. Mulţi turci au plecat în Turcia, iar oficialităţile române, aidoma celor bulgare, încurajau emigrarea lor pentru a pune mâna pe mai mult pământ în Dobrogea. Extinderea acestei schimbări demografice este ilustrată de următoarele cifre: în 1930 erau 728.115 evrei în ţară, dar numărul a scăzut la 146.264 în 1956 şi la 42.888 în 1966; din cei 154.772 turci în 1930, în 1956 mai rămăseseră în România doar 14.329.
Problema majoră în privinţa minorităţilor rămânea însă tot cea din Transilvania. Elementul german se diminuase foarte mult în timpul războiului şi după terminarea acestuia, când zeci de mii de saşi au fost ucişi şi forţaţi să emigreze au plecat împreună cu armata germană. Din totalul de 745.000 de germani care trăia 1930 în România, mai rămăseseră 385.000 în 1956. Ca şi în perioada interbelică această minoritate nu a creat mari probleme politice. Dificultăţile cele mai mari constau în relaţiile românilor cu grupul maghiar, care număra 1,6 milioane de oameni în 1956, majoritatea lor locuind în centrul Transilvaniei. Conflictele crâncene în timpul războiului nu au făcut decât să agraveze controversele de până atunci. Încercând să detensioneze situaţia, Constituţia emisă în 1952 prevedea instituirea în Transilvania a unei Regiuni Autonome Maghiare, formată dintr-un teritoriu în care locuitori majoritari erau ungurii. Cu toate că evreilor şi turcilor li se permisese, ba chiar fuseseră încurajaţi să emigreze imediat după război, politica aceasta nu a fost aplicată şi în cazul ungurilor. Mai mult, peste puţin timp a fost blocată orice emigraţie, atât a românilor cât şi a minorităţilor.
Evoluţia politică. Profitând de prezenţa trupelor sovietice în România şi de dominaţia sovietică, în general, comuniştii au forţat unirea PCR (sub 1.000 de membri) cu Partidul Social-Democrat Român (peste 100.000 de membri); unirea s-a realizat în februarie 1948 şi a fost prezentată ca „unificare politică şi organizatorică a clasei muncitoare din România”. Noul partid s-a numit Partidul Muncitoresc Român (PMR) şi îl avea în fruntea sa pe Gheorghe Gheorgiu-Dej, un fost muncitor feroviar, fără prea multă cultură politică, dar deosebit de inteligent şi bun organizator. El avea o anumită aură de erou printre ilegalişti, datorită deselor arestări şi detenţii.
Fiind un partid slab din punct de vedere organizatoric, fără structuri în teritoriu, fără oameni politici de valoare şi fără o susţinere populară adevărată, PCR/PMR a devenit o simplă anexa a PC (b) din URSS, devenit în 1952 Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS). În acest context, socialismul în România nu a urmat liniile directoare ale teoriei lui Marx, şi nici măcar ale teoriei lui Lenin. El a fost aplicarea modelului sovietic de socialism, adică un stalinism adaptat la condiţiile româneşti. În numele „internaţionalismului socialist” a fost nimicită orice tradiţie naţională (culturală, ideologică, politică); istoria naţională a fost re-scrisă, fiind exagerat rolul istoric al mişcării muncitoreşti şi al partidului comunist.
Imediat după război, puterea în stat se afla în mâinile grupului moscoviţilor, format din Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu, ministrul de interne. Cel mai influent comunist autohton era Gheorghe Gheorghiu-Dej, care fusese secretar al partidului începând din 1944. Un alt comunist local important, Lucreţiu Pătrăşcanu, fusese epurat în timpul perioadei de agitaţie anti-Tito. În 1952 Gheorghiu-Dej deţinea o poziţie suficient de puternică pentru a putea porni ofensiva împotriva rivalilor săi. El beneficia nu numai de sprijinul partidului, dar avea şi aprobarea lui Stalin; Pauker, Luca şi Georgescu şi-au pierdut toţi trei poziţiile. Luca a fost judecat şi condamnat la moarte în 1954, dar sentinţa i-a fost apoi înlocuită cu închisoarea pe viaţă. Pauker a fost pur şi simplu trecută pe linie moartă în iunie 1952, când Gheorghiu-Dej a preluat postul de prim-ministru, rămânând totodată în fruntea partidului. Născut în Moldova în 1901, el participase în tinereţe la mişcările revoluţionare. În 1933 a fost arestat şi condamnat la doisprezece ani de închisoare din cauză că participase la greva feroviarilor de la Griviţa din acel an. Stalinist în politica internă, el a sprijinit entuziast condamnarea deviaţionismului lui J. Tito. Moartea lui Stalin şi schimbarea ulterioară a politicii sovietice, care s-au produs în acelaşi timp cu perioada consolidării propriei lui puteri, au produs fireşte tulburări. Nici lui, nici adepţilor săi nu le plăcea ideea conducerii colective, dar, datorită atitudinii Moscovei, Dej a fost totuşi nevoit să ia unele măsuri în direcţia aceasta. Astfel, el a renunţat în 1954 la postul de secretar al partidului, dar a rămas premier. După un an, însă, şi-a reluat funcţia în cadrul partidului, numindu-l prim-ministru pe Stoica, unul dintre suporterii lui. De teama unei eventuale opoziţii el a ordonat, în aprilie 1954, executarea lui Pătrăşcanu.
Ca stalinist într-o perioadă de destabilizare, Gheorghiu-Dej se afla într-o postură dificilă. întrucât avea nevoie de un „ţap ispăşitor”, el i-a învinuit pentru excesele anterioare pe Pauker, Luca şi Georgescu, care au fost catalogaţi drept „stalinişti”. Lui i se mai opuneau unele persoane din cadrul partidului, în primul rând Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu, dar aceştia au fost înlăturaţi din Biroul Politic în cadrai unei epurări iniţiate în iulie 1957. Miron Constantinescu a devenit după aceea ministru al culturii şi educaţiei. Între timp, politica lui Gheorghiu-Dej pe plan intern fusese considerabil întărită drept urmare a revoltei din Ungaria şi a intervenţiei ulterioare a sovieticilor, pe care a aprobat-o fără rezerve. Linia lui dură părea justificată de evenimentele de la Budapesta, care dovedeau, din punctul lui de vedere, că orientarea liberală punea realmente în pericol controlul comunist.
Izbucnirea revoltei maghiare a provocat desigur o reacţie puternică în România, unde s-a manifestat o mare simpatie faţă de rebeli, mai ales în rândul ungurilor din Transilvania. Exprimarea sentimentelor naţionale a dus în perioada aceasta la o restrângere a drepturilor lor culturale. O măsură foarte importantă în acest sens a fost luată în iulie 1959, când Universitatea maghiară „Bolyai” de la Cluj a fuzionat cu Universitatea românească „Babeş”. Rezultatul a fost reducerea numărului de ore predate în limba maghiară. Aveau să fie iniţiate şi alte acţiuni anti-maghiare. În 1960, limitele Regiunii Autonome Maghiare, numită acum Regiunea Autonomă Maghiară-Mureş, au fost artificial modificate pentru ca aceasta să includă mai mulţi români, iar procentajul populaţiei maghiare să scadă astfel la 62%.
Sigur pe puterea pe care o deţinea, Gheorghiu-Dej a trecut la colectivizarea completă a ţărănimii; realizarea acestui obiectiv a fost anunţată în 1962. Accentul principal era, însă, pus în continuare pe industrializare. Stalinist şi marxist convins Dej era deosebit de interesat de dezvoltarea industrială a ţării, iar hotărârea lui de a atinge acest obiectiv avea să ducă în curând la declanşarea unor controverse, între guvernul român şi cele ale ţărilor vecine.
În domeniul afacerilor externe, el colabora strâns cu Ion Gheorghe Maurer, care a devenit ministru de externe în 1957 şi prim-ministru în 1961, fiind deci al doilea om ca influenţă în cadrul conducerii de la Bucureşti. Iniţial, în anii ’50, politica externă a României era strâns legată de cea a Moscovei, ea sprijinind intervenţia din Ungaria. În ciuda lipsei de simpatie faţă de măsurile de destalinizare, conducătorii români şi-au dat seama de avantajele noii politici sovietice. Mai puţin interesat de afirmarea deplinei sale dominaţii, guvernul sovietic a vândut României în 1954 majoritatea companiilor mixte, cu excepţia celor care aveau drept obiect de activitate petrolul şi uraniul. Deşi presiunea economică a scăzut, trupele sovietice au fost retrase total din ţară abia în 1958. Pe tot parcursul acestei perioade, oficialităţile române nu numai că au cooperat cu Uniunea Sovietică, dar au jucat totodată un rol de frunte în atingerea obiectivelor urmărite de sovietici în Balcani. În 1957, membrii Pactului de la Varşovia au elaborat un plan de creare a zonelor denuclearizate în Europa Centrală şi în Balcani, propunere care avea să se bucure de un larg sprijin popular şi să aducă avantaje strategiei militare a Uniunii Sovietice. Stoica a trimis în septembrie 1957 note oficiale Albaniei, Bulgariei, Turciei şi Iugoslaviei, propunând convocarea unei conferinţe pentru discutarea problemelor comune, inclusiv chestiunea armelor nucleare. Bulgaria şi Albania au acceptat imediat, dar Grecia şi Turcia au refuzat să participe. Guvernul iugoslav a fost de acord doar în principiu. În 1958, după ce Iugoslavia a introdus un nou program mult mai liberal de reforme economice, relaţiile acestui stat cu restul blocului s-au deteriorat din nou. Cu toate acestea în iunie 1959, când Statele Unite au instalat baze de rachete în Grecia. URSS a cerut încă o dată instituirea unei zone neutre în regiune şi interzicerea armelor nucleare. Guvernul sovietic a sugerat chiar extinderea dezarmării nucleare până la Marea Adriatică, incluzând astfel şi instalaţiile similare din Italia.
Afirmarea independenţei României în afacerile externe şi în relaţiile statele din cadrul blocului comunist avea să se realizeze treptat. Anexarea în 1940 a Basarabiei şi a nordului Bucovinei de către sovietici era încă profund resimţită. Comportamentul armatelor sovietice, ocupaţia şi exploatarea economică de după aceea nu făcuseră decât să adâncească nemulţumirile anterioare. Ca prim pas spre o poziţie mai independentă, guvernul român a început să se implice în mai mare măsură în diplomaţia internaţională; el era deosebit de interesat să stabilească legături cu noile naţiuni din Asia şi Africa.
În ceea ce priveşte Pactului de la Varşovia, România a luat o poziţie fermă împotriva instituirii unei autorităţi militare centrale cu puteri extinse de amestec în afacerile interne. Sarcina implementării acestei politici avea să fie realizată de noua conducere. Gheorghiu-Dej a murit în 1965, poziţia lui ca lider al partidului fiind moştenită de Nicolae Ceauşescu, colaboratorul său apropiat. Născut în ianuarie 1911 într-o familie de ţărani, Ceauşescu a intrat în partid în 1936. După victoria comuniştilor, el a fost activ în cadrul partidului şi în domeniul militar. A devenit membru al Comitetului Central în 1952 şi al Biroului Politic în 1955. După 1965, noul lider împărţea puterea cu Stoica şi cu Maurer, dar spre sfârşitul anului 1967, el şi suporterii lui deţineau controlul asupra celor mai importante posturi din cadrul guvernului şi partidului. Sub conducerea lui, puterea în stat a rămas concentrată în mâna unui grup restrâns. Un nou organism, Biroul Permanent al Comitetului Politic Executiv, a fost plasat în fruntea problemelor partidului în ianuarie 1974. Acesta era format în 1977 din nouă membri, printre care se afla şi Elena Ceauşescu, soţia liderului român. Ceauşescu şi-a rezervat posturile principale, inclusiv pe acela de preşedinte al ţării, creat în 1974. Pe la mijlocul anilor ’70, el deţinea astfel poziţiile: Preşedinte al Republicii Socialiste România, Preşedinte al Consiliului de Stat Preşedinte al Consiliului Suprem de Dezvoltare Economică şi Socială, Preşedinte al Consiliului Apărării, Comandant Suprem al Forţelor Armate Române şi Secretar General al Partidului Comunist Român. El ocupa deci toate posturile importante în ţară şi prin instituirea în acelaşi timp a unui incredibil de extins şi intens aplicat cult a personalităţii a făcut ca expresia „statul sunt eu” să constituie o realitate în România. Deci poziţia sa personală era sigură pe plan intern.
Ceauşismul – un stalinism în variantă românească. Pentru a pune stăpânire pe complexul partid-stat, Nicolae Ceauşescu a început prin măsuri de liberalizare şi de ridicare a nivelului de trai. După 1989, mulţi oameni de stânga au crezut că e cazul să se întoarcă la această perioadă, în care vedeau un „socialism cu faţă umană”, adică un socialism democratic, capabil să se reformeze din interior. Din păcate, experienţa istorică îi contrazice. Măsurile de liberalizare au fost retrase în momentul în care ele riscau să atenteze la interesele păturii dominante. Concomitent a fost pusă la cale o „revoluţie culturală” de tip chinezesc, adică o nouă formă de „proletcultism”, dar, de data aceasta, combinată cu naţionalismul xenofob. Acest lucru a determinat închiderea treptata faţă de Occident şi orientarea politicii externe spre „lumea a treia”, adică spre cele mai sărace ţări ale lumii.
Anii 1965-1970 din România ne demonstrează nu faptul că stalinismul era reformabil din interior, ci faptul că regimul politic din România a fost o formă extremă de totalitarism, iar Ceauşescu – „mai stalinist ca Stalin”.
Din momentul în care Ceauşescu a luat în stăpânire complexul partid-stat, el a folosit această maşinărie pentru uzurparea puterii de stat şi extinderea puterii sale personale. Noua elită a partidului, creată în jurul lui, a acaparat funcţiile-cheie ale aparatului de stat, prin intermediul aşa-numitului „cumul de funcţii pe linie de partid şi de stat”. În acest fel, grupul conducător de la vârful partidului şi-a însuşit întregul sistem al puterii de stat, pe care l-a folosit pentru satisfacerea propriilor nevoi şi interese, precum şi pentru reprimarea din faşă a oricărei încercări de contestare sau critică a puterii. Prin aceasta, pătura dominantă a devenit ostilă întregii societăţi. Astfel, controlul politic a ajuns până în sufletul oamenilor, ceea ce a determinat scindarea lor psihologică: una spunea la serviciu şi alta spuneau acasă. Rezultatul: o făţărnicie generalizată, pe care românii de astăzi au moştenit-o şi care nu-i ajută prea mult la instaurarea democraţiei şi a unei economii de piaţă eficiente.
Politica externă. În plan extern Ceauşescu era un fel dansator pe sârmă pe scena politică internaţională. Pe lângă noile legături cu naţiuni africane şi asiatice, guvernul român depunea mari eforturi ca să-şi îmbunătăţească relaţiile cu statele Europei Occidentale, în primul rând cu Franţa, prietena tradiţională a României. În ianuarie 1967 au fost stabilite relaţii diplomatice oficiale cu Republica Federală a Germaniei, acţiune importantă pentru comerţul exterior român. Cu toate disputele privind CAER-ul, cea mai mare parte a comerţului românilor era alcătuită de relaţiile cu blocul socialist. Uniunea Sovietică era unicul partener comercial major şi sursa unor materii prime esenţiale, în special de minereu de fier, a cărei pierdere ar fi avut repercusiuni dezastruoase asupra industriei. Mai mult, ca şi Bulgaria, România avea puţine alternative în relaţiile internaţionale; nici o altă mare putere nu i-ar fi acordat sprijin. Statele Unite nu intenţionau să provoace Uniunea Sovietică de dragul intereselor românilor, iar chinezii au dat de înţeles că nu le puteau oferi sprijin militar prietenilor lor din Europa de Est. Rezistând integrării economice, guvernul român se opusese politicii lui Hruşciov. Căderea acestuia în 1964 nu a adus, însă, nici o schimbare fundamentală a relaţiilor dintre cele două ţări. Pe lângă deosebirile economice şi militare, apăruse o altă problemă. Sprijinit de opinia publică, guvernul român nu recunoscuse niciodată legalitatea cedării Basarabiei, a cărei populaţie majoritară era formată din români. Nu exista nici un resentiment asemănător faţă de nordul Bucovinei, care avea într-adevăr o populaţie predominant ucraineană. Cu toate că era evident că Uniunea Sovietică nu va fi niciodată dispusă să cedeze aceste teritorii, chestiunea legată de ele a devenit o problemă în politica internaţională. Într-un interviu acordat presei în 1964, Mao a menţionat regiunea ca unul dintre teritoriile pe care ruşii puseseră pe nedrept stăpânire în trecut. Întreaga problemă s-a complicat şi mai mult datorită poziţiei sovieticilor. Încurajaţi de guvern, istorici şi scriitori din Republica Sovietică Moldovenească, majoritatea lor nefiind de origine română, ci slavă, au început să afirme existenţa unei naţionalităţi moldoveneşti unice, cu o limbă şi o istorie distincte faţă de cele ale românilor. Pe lângă faptul că a dat naştere unor interpretări foarte stranii ale istoriei trecute, implicaţiile acestui „efort istoric” erau foarte periculoase: dacă moldovenii constituiau cu adevărat o naţionalitate separată, atunci putea fi pusă în discuţie soarta Moldovei româneşti, integritatea teritorială a României putea fi, astfel, încă o dată periclitatг. Deşi a recunoscut oficial în cadrul unei vizite făcute la Moscova în 1965 graniţele dintre România şi Uniunea Sovietică, chestiunea a rămas o sursă de controverse.
Între timp, vechile dispute în privinţa Transilvaniei erau în continuare de actualitate. Problema era aici tot statutul ungurilor din România şi efectul acestei chestiuni asupra relaţiilor dintre Bucureşti şi Budapesta. Chiar dacă guvernul român depunea eforturi reale în vederea încurajării activităţilor culturale ale ungurilor şi a promovării lor în unele posturi în funcţie de ponderea numerică a acestora, multe dintre aspectele problemelor acestei naţionalităţi erau rezolvate într-o manieră care provoca destule nemulţumiri. Cu toate numeroasele declaraţii elegante despre egalitatea tuturor cetăţenilor ţării, adevărul era că oficialităţile române nu aveau pur şi simplu încredere în acest segment al populaţiei. În 1968, după o reorganizare administrativă radicală, regiunea autonomă maghiară a fost desfiinţată şi înlocuită cu trei judeţe obişnuite. Deşi era interzisă editarea de cărţi şi ziare şi transmiterea de programe radiofonice şi de viziune în limba maghiară, tipărite si, respectiv, produse în România, nu erau importate publicaţii din Ungaria. Erau descurajate schimburile de vizite peste graniţă, schimburile culturale erau puţin numeroase. Problema era justificată de faptul că nivelul de viaţă din Ungaria era mai ridicat, situaţie care constituia un element de atracţie suplimentar pentru ungurii din România.
Chestiunea populaţiei germane nu a provocat controverse de acest fel. Cu toate că membrii acesteia întâmpinau greutăţi ca să emigreze, practic mulţi au plecat. Nemulţumirile lor nu găseau o înţelegere adecvată în nici unul din cele două state germane.
Invazia din 1968 din Cehoslovacia a fost un şoc neaşteptat pentru relaţiile româno-sovietice. Întrucât o asemenea intervenţie în afacerile interne ale unui stat membru al blocului constituia una dintre temerile principale ale liderilor români, ei s-au alăturat Iugoslaviei în condamnarea vehementă a acestei acţiuni. Ambele state au afirmat clar hotărârea de a ţine piept oricărei ameninţări la adresa ţărilor lor şi au declarat mobilizarea trupelor. România nu putea accepta implicaţiile Doctrinei Brejnev. Ulterior, relaţiile cu Moscova s-au îmbunătăţit totuşi, iar în iulie 1970, România a semnat un nou tratat de prietenie şi asistenţă mutuală. Textul acestuia era foarte generos în  acordarea  autonomiei  militare  a  românilor şi  a neamestecului în problemele interne ale României.
Un anumit echilibru în relaţiile sovieto-române a fost menţinut pe toată durata anilor ’70. Cu toate punctele de fricţiune existente în continuare, nu s-a produs o criză majoră. Chiar dacă atitudinea românilor îl deranja, guvernul sovietic îşi permite să rămână calm. La urma urmei, din punct de vedere militar, el controla complet situaţia. În plus, guvernul român nu contestase niciodată sistemul condus de Ceauşescu şi suporterii lui, care erau membri loiali a unui partid de tip sovietic; duşmani convinşi ai liberalizării, ei menţineau un control ferm al ţării lor. Cât timp ei deţineau puterea, era puţin probabil ca România să urmeze calea unor reforme interne reale şi să urmeze exemplul iugoslav.


loading...