Rivalitatea asiro-babiloniana

4.1. Epoca Isin-Larsa

La finele mil. 3 a.Chr. şi începutul mil 2 a.Chr., sub amoriţi unele din vechile oraşe au cunoscut o prosperitate alături de unele nou-înfiinţate. Astfel, vechiului oraş Mari, dinastia amorită i-a adus un deosebit prestigiu. După o scurtă perioadă de dominaţie asiriană în sec. 18 a.Chr., Mari a cunoscut o epocă de mare strălucire sub domnia lui Zimri-Lin (1782-1759 a.Chr.). Palatul acestuia a fost cel mai renumit al epoci sale, iar frescele găsite aici se bucură de o mare notorietate. Mari a avut o poziţie geografică privilegiată, constituind un avanpost în drumurile comerciale care legau Mesopotamia de ţărmul egeeo-mediteranean. Oricum, acesta va cădea pradă politicii expansioniste a lui Hammurabi, când oraşul avea să fie distrus.
Dintre oraşele nou fondate cel mai prosper a fost Larsa, care a preluat dominaţia de la Isin, alt oraş fondat de amoriţi şi care-şi exercitase hegemonia până la sfârşitul mil. 3 a.Chr. în sec. 19-18 a.Chr. suveranii din Larsa şi-au impus dominaţia asupra întregului spaţiu S-mesopotamian, cu excepţia Babylonului, atingând apogeul puterii pe vremea lui Rim-Sin (1822-1763 a.Chr.). acestei supremaţii i-a pus capăt expansiunea babiloniană a lui Hammurabi.
4.2. Vechiul imperiul babilonian

Dintre oraşele înfiinţate de amoriţi, cel care s-a bucurat de cea mai mare faimă a fost Babylonul. Acesta profita de pe urma unei poziţii geografice extraordinare: se afla la răscrucea drumurilor comerciale ce legau Mesopotamia de syria şi Asia Mică spre Apus, cu Elamul şi Ranul spre N. La scurt timp după formarea sa, acesta a reuşit să distrugă oraşul vecin Kiş şi să se opună tendinţelor de hegemonie ale regilor din Isin şi Larsa. Cel mai important reprezentant al primei dinastii babiloniene a fost Hammurabi (1792-1750 a.Chr.). Ascensiunea acestui rege şi a oraşului său este astăzi reconstituită pe baza arhivei de la Mari, descoperită în 1936 şi care conţinea corespondenţa dintre Zimri-Lin şi Hammurabi, precum şi pe baza listelor dinastice eponime babiloniene.
O primă acţiune războinică întreprinsă de Hammurabi este cea împotriva lui Rim-Sin, care duce la cucerirea oraşelor Uruk şi Isin. După aceasta urmează doi ani de lupte minore, iar apoi o perioadă lungă de pace.
În al 29-lea an de domni se constituie o coaliţie în jurul lui Rim-Sin din Larsa, cuprinzând şi Elamul, Subartu şi Guttium. Hammurabi iese învingător şi în anul următor cucereşte Larsa. În al 31-lea an de domnie el îî goneşte pe duşmani până în Subartu şi Guttium, pentru ca în al 32-lea an de domnie să cucerească Mari. Peste doi ani, Subartu se revoltă dar este învins. În fine, în cel de-al 38-lea an de domnie toţi duşmanii săi sunt goniţi din nou până în Subartu. Deşi Assur nu este deloc menţionată este clar că în cursul acestor repetate campanii spre N şi NE Asiria ajunge şi ea sub dominaţia lui Hammurabi.
Aparent această domnie se aseamănă cu cele precedente, dar în realitate Hammurabi a realizat un adevărat imperiu, un stat centralizat. El nu s-a mai mulţumit cu o simplă dominaţie asupra unor prinţi vasali, ci i-a înlocuit pe aceştia cu guvernatori. Doar în regiunile îndepărtate, el a recurs la metoda predecesorilor. Pentru realizarea acestui stat unitar, monarhul babilonian trebuia să topească vechile oraşe-state într-o structură statală nouă, ştergând autonomiile locale. De aceea el a decis să înlocuiască, în cel de-al 22-lea an de domnie, legile locale cu o lege unică, începând elaborarea Decretelor dreptăţii ale zeului Shamash (= Codul lui Hammurabi), care vor intră în vigoare în cel de-al 30-lea an de domnie. Prin aceasta limba akkadiană va deveni singura limbă oficială recunoscută şi, în scurt timp, limba relaţiilor internaţionale, limba sumeriană păstrându-şi rolul cultual. Acest cod înlocuieşte obiceiurile locale şi justiţia exercitată mai ales de cler, cu o adevărată justiţie de stat. Scopul era ca legea să domnească şi să pătrundă în relaţiile individuale, înlocuind vechiul drept al ginţilor şi obiceiul răzbunării sângelui (vendetta) cu reglementările aplicate de organele judecătoreşti ale statului. De altfel justiţia era puternic centralizată: instanţa supremă se afla la Babylon şi era prezidată de rege, instanţa de apel se afla la Sippar, iar unele instanţe districtuale se afalu la Larsa, Nippur sau Dilbat. 
Tot în scopul centralizării, Hammurabi a efectuat şi o reformă religioasă. Până la el fiecare oraş-stat avea propria sa divinitate tutelară, chiar dacă în ţara Sumerului se constituise în jurul sanctuarului de la Nippur şi a zeului său Enlil un nucleu unificator sub aspect spiritual. În continuare însă în fiecare oraş, monarhul se considera ensi / işşaku al zeului tutelar. Începând cu Hammurabi, Marduk (zeul răsăritului de soare al amoriţilor) devine zeu suprem. Concomitent numele semiticei Iştar a devenit sinonim cu cel de seiţă pur şi simplu, cumulând atributele celorlalte zeităţi feminine. Din timpul lui Hammurabi pare să dateze şi poemul creaţiei, numit Enuma eliş („Pe când acolo sus...”). Mitul are rolul de a exalta rolul cosmizator al lui Marduk, cel care este prezentat ca creator şi organizator al lumii zeilor şi a celei a oamenilor. Hammurabi însuşi, alesul lui Marduk, se va intitula zeu al regilor, ceea ce-l plasează între muritorii de rând şi divinitate. Însuşi codul de legi este prezentat ca o înţelegere între Hammurabi şi Shamash (zeul soarelui şi al justiţiei), iar regele se va intitula soarele Babylonului. De asemenea, monarhul babylonian instituie, la fel ca dinaştii celei de-a III dinastii din Ur, obligativitatea, în cazul judecăţilor, de a se jura pe persoana regelui, aşa cum se jura în numele lui Marduk. În rest, Hammurabi se menţine pe aceeaşi linie a tradiţiei mesopotamiene.
Un alt izvor din care putem afla organizarea Imperiului Babilonian sunt corespondenţele monarhului cu funcţionarii săi. Cu toată că încă administraţia mai avea un caracter patriarhal (suveranul se implica direct în toate problemele), exista o oarecare ierarhizare a acesteia. Alături de suveran exista un fel de prim-ministru, cu sediul la Babylon, căruia i se subordonau cei doi guvernatori cu reşedinţele la Larsa şi Sippar. Lor le urmau guvernatorii oraşelor şi comunelor. Acestea erau conduse de o adunare a notabililor sau sfatul bătrânilor, are se reunea sub preşedinţia unui primar (rabianum). Apare chiar şi o adunare reprezentativă a Imperiului la Sippar, unde sunt convocaţi uneori cei mai de seamă demnitari.
Pentru prima dată, sub Hammurabi, administraţia palatului este separată de cea a statului. Această structură era dublată de una de curieri, de fapt spioni ai regelui, care pe lângă misiunea de a menţine coeziunea imperiului asigurând comunicaţii rapide, supravegheau pe funcţionarii administraţiei de stat. Prin intermediul birocraţiei se asigura centralizarea statală.
În Codul lui Hammurabi societatea mesopotamiană apare împărţită în 3 clase sociale:
J oamenii liberi şi bogaţi (amelu) au dreptul şi posedă proprietatea liberă asupra bunurilor mobile şi imobile, acordate în continuare de despot. Cel mai adesea proprietăţile acestora era arendate, după cum o demonstrează numeroasele contracte de închiriere găsite.
J oamenii liberi mici proprietari şi săraci (muşkenum)
J sclavii (uardu), care pot să ajungă în această stare fie în umra unor războaie, fie ca urmare a imposibilităţii de plată a unor datorii, pentru o perioadă limitată de 3 ani.
Peste aceste trei clase se află la loc de cinste adevărata elită formată din corpul sacerdotal şi nobilimea de curte, care, ambele, posedau averi imense. În acest sens, Codul lui Hammurabi are un rol important în apărarea proprietăţii şi drepturilor stăpânilor.
În final, trebuie precizat că prin instituirea justiţiei, imperiul lui Hammurabi nu mai are caracterul unui despotism arbitrar. De fapt, el nu a servit unui grup etnic sau vreunei cetăţi, ci s-a apropiat de o structură politică modernă, aproape de ceea ce numim noi astăzi „stat de drept”. Astfel, Hammurabi a intrat în istorie nu ca un mare cuceritor, nefiind de altfel singurul, ci caun bun administrator, corespondenţa sa arătând preocuparea pentru o bună administrare şi nu pentru i jefuire a supuşilor. În acest sens prevederile economice ale codului vin să întărească afirmaţia precedentă: statul se asigură să creeze un sistem unic de măsuri şi greutăţi, se stabilesc echivalenţe şi cuantumuri de plată.
Odată cu moartea lui Hammurabi, imperiul fondat de el s-a dezagregat rapid. Fiul său a fost în continuă luptă cu Elamul şi cu tot sprijinul acordat de nomazii kasiţi nu a reuşit să împiedice formarea unui stat independent, Regatul Mării, în S Mesopotamiei. Acesta a fost fondat de Ilumilu, urmaş al ultimului rege din Isin. Pe de altă parte, kasiţii s-au aşezat în număr tot mai mare în câmpie, ajungând să trăiască sub regi proprii, care nu vor întârzia să-şi afirme tot mai mult independenţa. În consecinţă, urmaşii lui  Hammurabi au pierdut, treptat controlul asupra Mesopotamiei, Babylonul fiind redus la vechea stare de oraş-stat.
În aceste condiţii, Babylonul nu va rezista invaziei celui de-al 4-lea rege al hitiţilor, Murşil I, care iniţiind o expediţie în Siria, trece în Mesopotamia, cucerind Mari, iar apoi distrugând Babylonul (1595 a.Chr.). Regele hitit s-a întors triumfător în capitala sa, Hattuşaş, dar nu şi-a exploatat victoriile căzând pradă unei conspiraţii, ceea ce a dus la pierderea Mesopotamiei. Dar nici Babylonul nu va reuşi să se refacă, astfel că regele kassit Agume II s-a stabilit aici împreună cu războinicii săi.

4.3. Babylonul în perioada dominaţiei kassite

Epoca kassită (aprox. 500 ani) a însemnat pentru oraşul care a dominat întreaga Mesopotamie, o perioadă de pasivitate şi slăbiciune politică. Întrucât limba textelor a rămas mai departe akkadiana, nu putem preciza nici măcar ce idiom vorbeau kassiţii. Aceştia au avansat spre Lauristanul de astăzi, ca un fel de aripă estică a huriţilor.
Dintre regii kassiţi ai Babylonului mai importanţi sunt:
Ü Ulamburiaş, care a reuşit să unifice ţinutul mării şi al Babyloniei,
Ü Karaindaş III, a cărui fiincă a devenit nevasta faraonului Amenophis III
Ü Kurigalzu I, care pe la 1400 a.Chr. a reuşit să se opună expansiunii statului Mitanni
Ü Burraburiaş II, succesorul lui Kurigalzu, care a fost contemporan cu faraonul eretic Echnaton, după cum o dovedesc scrisorile acestuia găsite în arhiva de la Tell-el-Amarna.
În cursul sec. 15-14 a.Chr. regii kasiţi au semnat mai multe alianţe cu regii hitiţi, tocmai pentru a preîntâmpina ameninţarea asiriană. Totuşi, după slăbirea hitită, asirienii vor ataca Babylonul, pe care-l vor distruge în 1324 a.Chr., instaurându-şi stăpânirea pentru 6 ani.

4.4. Asiria

Istoria politică a Asiriei cuprinde trei mari etape: imperiul vechi, cel mijlociu şi cel nou. De abia în cadrul ultimei perioade, Asiri va atinge apogeul şi gloria, în primele două ea fiind obligată să se mulţumească cu performanţe mai obscure.

Perioada Imperiului Vechi. Imperiul Vechi s-a format treptat în urma infiltrării asirienilor în N muntos al Mesopotamiei. Tradiţia regilor asirieni coboară până la începuturile legendare când sunt pomeniţi „cei 7 regi ce trăiau în corturi”. Regatul s-a constituit în jurul centrului religios de la Assur şi în Asiri nu au existat mai multe oraşe-stat concurente, ci de la început un regat unitar. Imperiul vechi a cunoscut cea mai mare expansiune pe vremea lui Şamşiadad I (1815-1782 a.Chr.), cel care a cucerit Mari. Urmaşul său, Işme-Dagan a fost înfrânt de Hammurabi, care a şi pus capăt primului imperiu asirian. A urmat o perioadă de cca. 3 secole în care huriţii şi apoi statul Mitanni şi-au impus dominaţia asupra Asiriei. Huriţii vor contribui, de altfel, la constituirea unei clase dirigente asiriene, o aristocraţie războinică, care folosea ca principală armă carul de luptă.
Perioada Imperiului Mijlociu. Imperiul Mijlociu a avut începuturi obscure. În primele decenii ale sec. 14 a.Chr. Asiria scapă de sub dominaţia mitanniană, iar regele său, Assunadinnahe II, este amintit în arhiva de la Tell-el-Amarna ca primind subsidii de la Amenophis III, pentru a lupta împotriva hitiţilor şi mitannienilor. După cucerirea capitalei celor din urmă, de către hitiţi, Asiria se afirmă ca o putere ambiţioasă sub Assur-uballit I (1365-1330 a.Chr.), contemporanul lui Burraburiaş II şi Echnaton. Treptat, aceasta îşi va întinde stăpânirea asupra vecinilor. Sub Salmanassar I (1265-1235 a.Chr.) încep conflictele cu statul Urartru, din Armenia de astăzi, iar în S elimină statul care a continuat pe cel mitannian, ajungând până la Karkemiş. Apogeul Imperiului Mijlociu este atins de domnia lui Tukulti-Ninurta I (1235-1198 a.Chr.), care cucereşte Babylonia, inclusiv insulele Bachrain, până la Golful Persic. Ca urmare a acestor cuceriri, Tukulti-Ninurta se intitulează rege al Sumerului, al Akkadului, al Sipparului şi Babylonului. După asasinarea acestuia, în urma unor intrigi de palat, puterea Asiriei decade şi în scurt timp pierde toate cuceririle făcute, în timp ce monarhii din Assur îşi iau din nou tilul de ensi, în loc de regi.
De fapt, secolele 13-12 a.Chr. au constituit pentru Orientul Apropiat o perioadă foarte tulbure în care s-au produs importante mutaţii pe eşichierul politic, dispărând vechi forţe şi apărând altele noi. Structurile politice tradiţionale au intrat într-o profundă criză, ilustrată de decadenţa a două mari civilizaţii: cea miceniană şi cea hitită. Concomitent au început să se producă invazii ale unor popoare de origine indo-europeană, ceea ce a declanşat vaste mişcări de populaţii: astfel pe la sfârşitul sec. 13 a.Chr. Egiptul a fost confruntat cu invaziile „popoarelor mării”, cărora le-a pus capăt de abia victoria lui Ramses II din 1170 a.Chr. Concomitent mişcările de populaţie şi anarhia, dublate de atacurile vecinilor (mai ales kaşkeenilor – vecini din NE), pun capăt noului imperiu hitit. În această perioadă grupuri indo-europene din Balcani vor pătrunde în Asia Mică: frigienii în C şi lydienii în V. Primii au reuşi să-şi constituie un stat în sec. 8 a.Chr. în paralele, grupuri indo-europene răsăritene au înaintat tot mai profund în podişul Iran şi în cursul mil. 1 a.Chr. vor juca un rol important în istoria Orientului Mijlociu. Singurul stat care nu a  fost complet zdruncinat de pe urma acestei crize (după care fierul se impune ca principal materiale în fabricarea uneltelor) a fost Asiria.
Perioada Imperiului Nou. Noul Imperiu Asirian începe cu Assur-Dan II (935-912 a.Chr.) care a pornit ofensiva împotriva semiţilor arameeni. Sub el este reluată tradiţia analelor asiriene şi începând cu domnia sa cronologia devine sigură. Sub urmaşii săi puterea Asiriei a sporit necontenit, principatele arameene fiind treptat cucerite, atât cele din Mesopotamia cât şi cele din Syria.
De remarcat este domnia lui Assurnasirpal II (883-859 a.Chr.), care a mutat capitala de la oraşul sfânt Assur la Nimrud, unde a construit un nou palat imperial. Fiul şi urmaşul său, Salmanassar III (858-824 a.Chr.), a construit un nou palat la Nimrud. El a supus la tribut atât pe aramei cât şi pe iudei. Fiul său, Şamşiadad V, i-a succedat în 811 a.Chr., fiind minor regenţa a fost asigurată de mama sa, Sammuramat (Semiramida). În această perioadă este inaugurată o etapă de criză în care conducătorii militari şi nobilimea războinică ajung să decidă destinele imperiului, pe fondul unei decăderi a puterii regale. Concomitent străinii (în special statul Urartru) ameninţă un imperiu fragil bazat pe teroare, forţă şi deportări masive de populaţie.
Prestigiul monarhiei este restaurat odată cu Tiglatpilasar III (745-727 a.Chr.) care reface dominaţia asiriană asupra Syriei şi Palestinei, cucerind chiar şi regatul filistinilor din Gaza. La moarte, acesta lasă un imperiu care se întindea de la Marea Caspică la Marea Mediterană şi de la Golful Persic până în Egipt. El este autorul şi unei importante reforme militare şi administrative, care a stopat ascensiunea aristocraţiei războinice, promovând mica nobilime. În principal el a întărit cavaleria uşoară în dauna carelor de luptă, lovind astfel în marea aristocraţie.
Maxima înflorire a Imperiului Nou a fost pe vremea domniei Sargonizilor, dinasrtie întemeiată în 722 a.Chr. de către Sargon II. El a reuşit să refacă Imperiul tatălui său (Tiglatpilasar III), cucerind chiar Samaria (capitala Israelului) şi ciocnindu-se în Gaza, pentru prima oară, cu trupe egiptene. Sargon II a dispus construirea unei capitale noi la Dar-Şarrukin („Cetatea lui Sargon”). Fiul său, Sennaherib (704-681 a.Chr.) a fost persoana cea mai controversată a dinastiei, remarcându-se prin nenumărate acte de cruzime terioare şi chiar acte demenţiale, precum jefuirea şi distrugerea Babylonului. Totodată a fost şi un mare constructor de diguri şi canale, iar de numele său se leagă introducerea culturii bumbacului în Mesopotamia. El a părăsit capitala tatălui său, construind una nouă la Ninive, unde a ridicat „palatul de SV”. Fiul acestuia Assarhadon (681-669 a.Chr.) a continuat politica de cuceriri a predecesorilor, de numele său fiind legată cucerirea Memphisului în 671 a.Chr. Pe o stelă comemorând victoria acestuia este reprezentat faraonul de origine etiopiană Taharqa şi regele Sidonului, târâţi cu belciuge în nări de regele asirian.
Cel mai important rege asirian a fost Assurbanipal (668-627 a.Chr.), fiul lui Assarhadon care s-a făcut remarcat atât datorită expediţiilor sale cât şi ca iubitor de artă şi literatură (biblioteca sa din Ninive conţinea peste 20 000 de volume adunând toate ecrierile sumero-akkadiene cunoscute). El este cel care a înfrânt rezistenţa egipteană, cucerind Theba, fapt ce va avea un puternic răsunet în tot Orientul. În 648 a.Chr. cucereşte Babylonul apoi Susa, capitala Elamului, devastând tot ţinutul înconjurător.
După moartea lui Assurbanipal, statul asirian va cunoaşte un rapid declin, două noi forţe impunându-se cu repeziciune: mezii şi Babylonul.

4.5. Imperiul neo-babylonian

în 625 a.Chr. pe tronul Babylonului s-a urcat chaldeeanul Nabopalassar, fondatorul efemerului imperiu neo-babylonian. În 614 a.Chr. mezii au cucerit Assur-ul, iar în 612 a.Chr. aceştia aliaţi cu chaldeenii au cucerit Ninive. Astfel moştenirea asiriană a fost împărţită astfel: N a revenit mezilor, care ajung în Asia Mică vecini cu lydienii, iar „semiluna fertilă” a fost luată de către chaldeeni. În 605 a.Chr., lui Nabopalassar îi urmează fiul său Nebukadnezar (Nabucodonosor), care a domnit până în 562 a.Chr. El este cel care a cucerit şi distrus Ierusalimul, deportând foarte mulţi evrei în Babylon. Ultimul rege al imperiului neo-babylonian a fost Nabonide (556-539 a.Chr.). Acesta nu a fost în stare să menţină controlul asupra regiunilor cucerite şi nici presiunii militare persane. În 539 a.Chr. are loc o primă înfrângere care se soldează cu predarea oraşului Sippar. Un an mai târziu, reuşind să-şi nemulţumească supuşii, Nabonide a fost alungat de către aceştia şi Babylonul îşi deschide porţile în faţa armatelor persane ale lui Cyrus. O proclamaţie dată de acesta marchează preluarea, de către regele persan, a titulaturii regale sumero-akkado-babyloniene. Babylonia devine o satrapie guvernată, imediat după cucerire de cre Cambyse, fiul şi prinţul de coroană desemnat de Cyrus.



Postări populare de pe acest blog

Surse de energie

Surse ale conflictului

Mihai Eminescu (viata si activitatea literara)