REVOLUTIILE DE CATIFEA IN EUROPA DE SUD-EST

Căderea lui Nicolae Ceauşescu. În România, spre deosebire de alte ţări ale blocului sovietic comunismul a fost înlăturat printr-o luptă deschisă violentă. Demonstraţiile din ce în ce mai ample au culminat cu procesul controversat şi execuţia lui Ceauşescu şi a soţiei sale Elena. Lipsa unei opoziţii reale în interiorul partidului comunist a făcut că în România să nu poată avea loc o tranziţie paşnică de la comunism la democraţie.
La fel ca în ţările vecine, în 1989 majoritatea populaţiei din România nu era mulţumită de regimul comunist. Totuşi, spre deosebire de alte ţări est-europene, România nu trecuse până atunci deloc printr-un proces de destalinizare. Politica economică şi de dezvoltare a lui Ceauşescu (inclusiv proiecte de construcţii grandioase şi un regim de austeritate menit să permită României să-şi plătească întreaga datorie externă, în 1989, Ceauşescu reuşeşte să achite datoria externă de circa 11 miliarde de dolari, chiar mai înainte de termenul pe care chiar dictatorul român îl preconizase) era considerată responsabilă pentru sărăcia extinsă din ţară; în paralel cu creşterea sărăciei, poliţia secretă (Securitatea) era omniprezentă, făcând din România un stat poliţienesc. În afară de acestea Ceauşescu nu era un om citit. În luna decembrie 1989, în ziarul „Scânteia”, apare pe prima pagina un discurs al lui Ceauşescu transcris cu toate greşelile gramaticale şi de pronunţare pe care acesta le făcea în exprimarea orală. A fost un semnal transmis în toate cotloanele ţării, fiindcă ziarul avea o răspândire naţională. Numărul respectiv al ziarului a dispărut apoi din bibliotecile publice.
În plan extern, Nicolae Ceauşescu a început să fie tot mai izolat după venirea lui Gorbaciov la putere în URSS. După schimbările de politică externă de la Moscova şi adoptarea unui alt comportament al Kremlinului faţă de ţările din blocul răsăritean, politica de autonomie şi poziţia de rebel pe care statul român o avea faţă de URSS n-au mai impresionat Occidentul şi acest lucru a început să se simtă. În 1988 clauza naţiunii celei mai favorizate care se acorda de SUA României în baza Amendamentului Jackson-Vanick n-a mai operat datorită politicii regimului de îngrădire a emigrărilor şi a încălcării tot mai mult a drepturilor omului. Liderul comunist român, cu vanitatea-i cunoscută a denunţat clauza, înainte de publicarea oficială a hotărârii SUA şi fără să informeze conducerea partidului sau pe primul ministru. Discreditarea pe plan internaţional era completată de adoptarea la Geneva în martie 1989 a unei rezoluţii susţinute de Ungaria, care condamna violările libertăţilor fundamentale în România.
Grăitor pentru irealismul cu care Nicolae Ceauşescu acţiona în sistemul relaţiilor internaţionale la sfârşitul deceniului nouă a fost şi poziţia sa în cadrul ţărilor socialiste. Spre deosebire de conducătorii Pactului de la Varşovia, Ceauşescu nu a sprijinit interesele sovietice, ci a urmărit o politică externă proprie. În timp ce liderul sovietic Mihail Gorbaciov vorbea despre reformă, Ceauşescu imita linia politică, megalomania şi culturile personalităţii ale liderilor comuniştii est-asiatici precum nord-coreeanul Kim Il Sung. La jumătatea anului 1989, în consfătuirea statelor participante la Tratatul de la Varşovia, liderul comunist de la Bucureşti a condamnat „rapida alunecare a socialismului din toate ţările europene, pe panta prăbuşirii” şi a cerut măsuri urgente pentru salvarea lui în Polonia. Chiar şi după căderea Zidului Berlinului sau înlocuirea în noiembrie 1989 a tovarăşului său de la sud, liderul bulgar Todor Jivkov, Ceauşescu pare să ignore semnele care ameninţau poziţia sa ca şef de stat comunist în Europa de Est. Totuşi, în noiembrie 1989, la al XIV-lea Congres al PCR, Ceauşescu atinge problema Pactului Molotov-Ribbentrop şi cere anularea consecinţelor acestuia, în speţă retrocedarea de către URSS a Basarabiei şi Bucovinei de Nord, anexate în virtutea acestui pact. În decembrie 1989, în timpul întâlnirii lor de la Malta, liderii URSS şi SUA se pun de acord asupra sorţii rezervate Europei de Est.
Pe plan intern, cu cât situaţia populaţiei se înrăutăţea cu atât mai mult creştea poziţia fermă de singur apărător al socialismului pe care o afişa Partidul Comunist din România. Toată toamna anului 1989 s-au desfăşurat şedinţe la nivel central „cu factorii de răspundere” din ministere, mari întreprinderi, de la sindicate, pentru strângerea rândurilor.
În ciuda omniprezenţei Securităţii şi atmosferei apăsătoare a dictaturii se ţeseau intrigi, se pregăteau manevre atât în interiorul, cât şi în exteriorul ţării. Multe dintre aceste acţiuni au rămas secrete, unele au ieşit la iveală. În martie 1989, în mediile occidentale s-a dat publicităţii o scrisoare deschisă adresată lui Ceauşescu, semnată de şase foşti înalţi demnitari de partid şi de stat. Pe de altă parte, personalităţi considerate suspecte, cum ar fi generalul Militaru (bănuit că a participat la un complot în 1984), Silviu Brucan, fost director al cotidianului partidului, „Scânteia”, Ion Iliescu, fost Secretar al Comitetului Central, înlăturat în 1971, făceau obiectul unei atente supravegheri. Pe măsură ce schimbările se accelerau în ţările vecine era inevitabilă o lovitură de stat. Potrivit diplomatului sovietic Valentin Falin, începând cu noiembrie 1989 Moscova s-a arătat foarte interesată de desfăşurarea internă a forţelor armate şi creşterea rezistenţei în faţa regimului.
Aceste elemente sugerează iminenţa unei lovituri de forţă induse de personalităţi comuniste potrivnice clanului Ceauşescu, lovitură pusă la punct de armată, cu participarea, după toate aparenţele, a serviciilor secrete româneşti şi străine (sovietice şi ungureşti) şi cu adeziunea globală a Kremlinului. Amănuntele acestor operaţii scapă încă istoricilor, astăzi fiind citate trei teze:
-       un complot dirijat în principal fie de KGB, fie de serviciile secrete maghiare;
-       revoltă populară – teză oficială promovată de echipa ajunsă la putere;
-       îmbinarea unei lovituri de stat cu o insurecţie populară.
Scrisoarea adresată de cele şase foste cadre de vârf ale Partidului Comunist din România lui Nicolae Ceauşescu n-a avut nici un ecou. Nici chiar la cel de-al XIV-lea Congres al partidului, în ultimul ceas, n-a fost schiţată vreo idee de reformă, o ameliorare în privinţa libertăţilor cetăţeneşti, a nivelului de trai. Firesc, el este reales la 14 noiembrie, la Congresul al XIV-lea al PCR. în funcţia de secretar general al partidului unic din RSR. Conducerea partidului a insistat pe ideea de austeritate, pe construirea de noi şi mari obiective industriale, etc.
Pe durata Congresului partidului, izolarea României Socialiste a fost scoasă în evidenţă de absenţa delegaţiilor partidelor „frăţeşti” din Ungaria, Italia şi spre surprinderea comuniştilor de la Bucureşti, din RDG. Cu mai puţin de două luni în urmă, Germania Răsăriteană fusese susţinătorul cel mai apropiat a lui Ceauşescu în refuzul lui hotărât de a accepta reforme, între timp echipa E. Honecker fusese debarcată şi Germania de Est luase drumul reformelor.
La 11 Noiembrie 1989, înainte de Congres, la Bucureşti, pe străzile Brezoianu şi Kogălniceanu, studenţi din Cluj şi Bucureşti au demonstrat cu placarde „Vrem Reforme” împotriva guvernului Ceauşescu. Studenţii: Mihnea Paraschivescu, Vulpe Gratian, economistul Dan Caprariu din Cluj şi alţii au fost arestaţi şi anchetaţi de către lucrătorii Securităţii de la Penitenciarul Rahova pentru propagandă împotriva societăţii socialiste. Au fost eliberaţi la data de 22 Decembrie 1989 orele 14.00.
O primă încercare timidă de a protesta împotriva regimului a fost la un joc de fotbal, unde România a învins cu 3-1 naţionala Danemarcei, victorie ce a făcut ca după 20 de ani România să participe din nou la un campionat mondial, cel din Italia. Această tentativă a fost dispersată de Securitate care şi-a infiltrat lucrătorii operativi printre studenţi. La cea mai mare întreprindere din Timişoara, UMT, o parte a muncitorilor a încercat realizarea unui protest şi popularizarea lui în oraş, dar Securitatea a reuşit calmarea spiritelor.
 În ziua de 11 decembrie 1989, la emisiunea politică ,,Panorama”, de la postul TV Budapesta 1, s-au difuzat imagini video din Timişoara, avându-l în prim plan pe preotul reformat László Tőkés, care cerea sprijin pentru a nu fi mutat din parohia pe care o conducea. Până în ziua de 15 decembrie, enoriaşii şi un număr mic de cetăţeni ai oraşului au vegheat în faţa parohiei din Piaţa Maria. În acea seară, lucrători ai Securităţii, în civil, au încercat arestarea participanţilor, izbucnind încăierări, care însă nu s-au generalizat sau extins.
La 16 decembrie a izbucnit un protest în Timişoara, ca răspuns la încercarea guvernului de a-l evacua pe pastorul reformat László Tőkés. Pastorul făcuse recent comentarii critice la adresa regimului în mass-media internaţională, iar guvernul a considerat că incita la vrajbă etnică. La cererea guvernului, episcopul său l-a revocat din post, privându-l astfel de dreptul de a locui în apartamentul la care era îndreptăţit ca pastor. Enoriaşii s-au adunat în jurul casei sale, pentru a-l proteja de hărţuire şi evacuare. Mulţi trecători, printre care şi studenţi români religioşi, s-au alăturat protestului, necunoscând detaliile şi aflând de la susţinătorii pastorului că aceasta era o nouă încercare a regimului comunist de a restricţiona libertatea religioasă.
Când a devenit evident că mulţimea nu va dispărea, primarul, Petre Moţ a făcut câteva declaraţii, sugerând că s-ar fi răzgândit în privinţa evacuării lui Tőkés. În acelaşi timp, mulţimea crescuse ameninţător şi de vreme ce Petre Moţ a refuzat să-şi confirme în scris declaraţia împotriva evacuării pastorului, mulţimea a început să cânte sloganuri anticomuniste. În consecinţă, forţele de miliţie şi ale Securităţii au intrat în scenă. La ora 19:30, protestul s-a extins, cauza iniţială trecând în planul secund. Unii protestatari au încercat să incendieze clădirea care găzduia comitetul judeţean al Partidului Comunist Român. Securitatea a răspuns cu gaze lacrimogene şi jeturi de apă, în timp ce miliţia a recurs la forţă şi la arestarea multora. Ei s-au mutat în jurul Catedralei Metropolitane şi au plecat într-un marş de protest prin oraş, fiind din nou confruntaţi de forţele de securitate. Sunt blocate tramvaie de către manifestanţi şi s-a strigat pentru prima data „Jos cu Ceauşescu!”.
Mulţimea se întoarce într-un număr şi mai mare în Piaţa Maria, apoi în Piaţa Operei, scandând o serie de lozinci anticomuniste. Pe drum sunt distruse pancartele de propagandă care împânzeau oraşul. Acum se naşte drapelul revoluţiei, steagul din care a fost decupată stema comunistă. Unii dintre manifestanţi au fost arestaţi şi bătuţi. Până la miezul nopţii au loc adevărate lupte de stradă. Pastorul László Tőkés a fost arestat şi bătut, dar combatanţii şi-au părăsit poziţiile spre dimineaţă. Astfel, actul de nesupunere civică al pastorului reformat a generat o revoltă a nemulţumiţilor din Timişoara care a fost reprimată, la 17 decembrie 1989, de către forţele de securitate. Nicolae Ceauşescu n-a fost dispus să urmeze modelul est-german de a se abţine de la utilizarea forţei şi va folosi orice mijloc pentru a rămâne la putere.
Protestele au continuat în ziua următoare, 17 decembrie. Protestatarii au intrat în Comitetul Judeţean şi au aruncat pe fereastră documentele partidului, broşurile de propagandă, scrierile lui Ceauşescu şi alte simboluri ale puterii comuniste. În aceasta zi, evenimentele au pornit pe o cale fără întoarcere. Ceauşescu a organizat o teleconferinţă, în care a cerut Ministerului de Interne şi Securităţii să deschidă focul asupra civililor, fără somaţie. În aceasta zi au căzut primele victime ale revoluţiei. Pe treptele Catedralei s-a adunat un grup de copii şi tineri civili care au început să scandeze: „Jos Ceauşescu! Libertate! Vrem o ţară liberă!”. Dintr-un transportor blindat s-au tras rafale care secerau mulţimea. Actul crud şi absurd care a avut loc sub privirile timişorenilor a întărâtat şi mai mult mulţimea. În diverse zone încep luptele deschise între civili şi militari. Se arunca cu pietre şi cu sticle incendiare înspre maşinile şi transportoarele din care se trăgea. Armata a eşuat în încercarea sa de a restabili ordinea, reuşind să transforme Timişoara într-un infern: focuri de armă, victime, lupte de stradă, maşini în flăcări, TAB-uri care transportau forţe de securitate înarmate şi tancuri. După ora 20:00, se trăgeau focuri de armă din Piaţa Libertăţii până la Operă, inclusiv în zona podului Decebal, Calea Lipovei şi Calea Girocului. Tancuri, camioane şi TAB-uri blocau accesul în oraş, în timp ce elicopterele patrulau zona. După miezul nopţii protestele s-au domolit. Ion Coman, Ilie Matei şi Ştefan Guşă au inspectat oraşul, care arăta ca după război: clădiri distruse, cenuşă şi sânge.
În incinta Spitalului Judeţean au fost sustrase cadavrele celor ucişi. Au fost transportate în secret la Bucureşti, unde au fost fi arse la crematoriu. Familiile celor dispăruţi urmau sa fie informate ca rudele lor au fugit peste graniţă. Documentele care dovedeau cauza deceselor au fost, de asemenea, distruse. În aceasta zi, liniştea întregii ţări a fost spulberată. Românii au aflat de evenimentele de la Timişoara prin intermediul radioului Europa Libera.
În dimineaţa lui 18 decembrie, centrul era păzit de soldaţi şi agenţi de Securitate în haine civile. Primarul Moţ a cerut o adunare a partidului la Universitate, cu scopul de a condamna „vandalismul” zilelor precedente. De asemenea, a decretat legea marţială, interzicând populaţiei să circule în grupuri mai mari de două persoane. Sfidând interdicţiile, un grup de 30 de tineri au înaintat spre Catedrala Ortodoxă, unde au fluturat drapele tricolore din care tăiaseră stema comunistă. Aşteptându-se să se tragă în ei, au început să cânte Deşteaptă-te, române!, cântec patriotic care fusese interzis din 1947. Într-adevăr s-a tras asupra lor, unii dintre ei au murit, alţii au fost răniţi grav, în timp ce unii au avut norocul să scape. În aceeaşi seară, cadavrele celor împuşcaţi mortal la demonstraţie, dar şi ale unor răniţi executaţi în Spitalul Judeţean, au fost sustrase de la morga spitalului şi duse la Bucureşti pentru ca urmele represiunii să fie şterse. Cadavrele au fost incinerate la crematoriul ,,Cenuşa” din Bucureşti, cenuşa a fost colectată în patru pubele de gunoi şi ulterior deversată într-o gură de canal aflată pe raza localităţii Popeşti-Leordeni, familiilor fiindu-le comunicată varianta că decedaţii au trecut fraudulos frontiera ţării.
La 19 decembrie, Radu Bălan şi Ştefan Guşă au vizitat muncitorii din fabricile timişorene, dar au eşuat în a-i determina să-şi continue munca. Un angajat de la Uzinele Mecanice din Timişoara a pornit sirena aeriană. A fost semnalul pentru mii de timişoreni să iasă din nou în stradă, uletrior, 7 persoane au murit şi aproape 100 au fost rănite.
Pe 20 decembrie, coloane masive de muncitori au intrat în oraş. 100.000 de protestatari au ocupat Piaţa Operei (astăzi „Piaţa Victoriei”) şi au început să strige sloganuri anti-guvernamentale: „Noi suntem poporul!”, „Armata e cu noi!”, „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!”. În foaierul Teatrului Naţional din Timişoara o serie de cetăţeni curajoşi au creat Frontul Democrat Român, cu un Program politic în care se regăseau cererile celor aflaţi în Piaţă. Între timp, Emil Bobu şi Constantin Dăscălescu au fost desemnaţi de Elena Ceauşescu (Nicolae Ceauşescu era la acel moment într-o vizită în Iran) să se întâlnească cu o delegaţie a protestatarilor; totuşi, ei au refuzat să îndeplinească revendicările oamenilor şi situaţia a rămas în mare parte neschimbată; în ziua următoare trenuri încărcate cu muncitori de la fabrici din Oltenia au ajuns la Timişoara. Regimul a încercat să-i folosească la înăbuşirea protestului, dar până la urmă aceştia s-au alăturat timişorenilor. Un muncitor explica: „Ieri, directorul fabricii noastre şi un oficial al Partidului ne-au strâns în curte, ne-au dat bâte din lemn şi ne-au spus că huliganii şi ungurii devastează Timişoara şi că este de datoria noastră se mergem acolo şi să ajutăm la înăbuşirea demonstraţiilor. Dar acum mi-am dat seama că nu este adevărat”. Armata pactizează cu demonstranţii, Timişoara fiind declarat oraş liber. Exemplul ei va fi urmat de Lugoj, unde cetăţenii vor ieşi în stradă, se vor înregistra morţi şi răniţi, dar până seara armata pactizează şi aici cu demonstranţii. Mişcări de protest se vor înregistra în orele care vor urma şi în Arad, Cluj, Braşov, Sibiu, Târgu-Mureş, care se vor intensifica datorită încercărilor de a fi reprimate.
În dimineaţa zilei de 21 decembrie, Ceauşescu a convocat o adunare de o sută de mii de oameni şi i s-a adresat condamnând răscoala de la Timişoara. Vorbind de la balconul Comitetului Central, Ceauşescu a evocat o serie de realizări ale „Revoluţiei Socialiste” şi ale „Societăţii socialiste multilateral dezvoltate” din România. Populaţia, totuşi, a rămas indiferentă, doar rândurile din faţă sprijinindu-l pe Ceauşescu cu scandări şi aplauze. Lipsa sa de înţelegere a evenimentelor şi incapacitatea de a trata situaţia au ieşit din nou în evidenţă când a oferit, într-un act de disperare, creşterea salariilor muncitorilor cu o sumă de 100 de lei pe lună, şi a continuat să laude realizările „Revoluţiei Socialiste”, neînţelegând că altă revoluţie se desfăşura chiar în faţa sa. Încercările ulterioare ale cuplului Ceauşescu de a recâştiga controlul mulţimii folosind formule ca „Alo, alo” sau „Staţi liniştiţi la locurile voastre” au rămas fără efect. Mulţimea a plecat pe străzi, aducând capitala, la fel ca Timişoara şi alte oraşe importante, în dezordine. Oamenii strigau sloganuri anticomuniste şi anticeauşiste: „Jos dictatorul!”, „Moarte criminalului!”, „Noi suntem poporul, jos cu dictatorul!”, „Ceauşescu cine eşti/Criminal din Scorniceşti. În cele din urmă, protestatarii au invadat centrul din Piaţa Kogălniceanu până în Piaţa Unirii, Piaţa Rosetti şi Piaţa Romană. Pe statuia lui Mihai Viteazul din apropierea Universităţii Bucureşti, un tânăr flutura un tricolor fără stema comunistă.
 Mişcări bruşte venind de la periferia adunării şi sunetul unor petarde au transformat manifestaţia în haos. Speriată la început, mulţimea a încercat să se împrăştie. O parte dintre participanţii la adunare s-au regrupat lângă hotel Intercontinental şi au început o manifestaţie de protest care apoi a devenit revoluţie.
Ceauşescu, soţia sa, precum şi alţi oficiali s-au panicat, iar Ceauşescu s-a întors în interiorul clădirii CC. Transmisiunea directă a mitingului a fost întreruptă, dar oamenii care se uitau la televizor văzuseră destul ca să îşi dea seama că se întâmpla ceva neobişnuit.
Încercările lui Ceauşescu de a linişti populaţia luaseră o întorsătură neaşteptată. În cursul după-amiezii, în aceeaşi zi, Nicolae Ceauşescu a ţinut o teleconferinţă susţinând ca evenimentele ultimelor zile sunt organizate şi dirijate cu scopul de a destabiliza ţara şi îndreptate împotriva integrităţii şi independenţei României: „Trebuie sa demascam şi sa respingem cu hotărâre aceasta acţiune şi să o lichidam. Nu se poate pune decât problema lichidării în cel mai scurt timp a acestor acţiuni conjugate împotriva integrităţii, independentei, a construcţiei socialiste, a bunăstării poporului”. S-a pronunţat şi pentru mobilizarea generală a forţelor armate.
Mai târziu, începând cu orele 18, a început reprimarea propriu-zisă, care a durat până a doua zi, ora 3 dimineaţa. Protestatarii, neînarmaţi şi neorganizaţi au fost întâmpinaţi de soldaţi, tancuri, TAB-uri, oameni din Securitate îmbrăcaţi în haine civile şi ofiţeri ai Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă. S-a tras asupra mulţimii de pe clădiri, străzi laterale şi din tancuri. S-au înregistrat multe victime prim împuşcare, înjunghiere, sau strivire de vehiculele armatei. Un TAB a intrat în mulţime în apropierea hotelului Intercontinental. Pompierii blocau mulţimea cu jeturi de apa puternice, iar miliţienii băteau şi arestau oamenii. Protestatarii au reuşit să construiască o baricadă de apărare în faţa restaurantului Dunărea, care a rezistat până la miezul nopţii, dar a fost doborât în cele din urmă de forţele de ordine. Se organizaseră puncte de colectare, unde erau adunaţi protestatarii care erau capturaţi. După identificare şi înregistrare erau transportaţi la închisoarea Jilava.
După lansarea zvonului între scutieri că în Piaţa Romană mai mulţi colegi de-ai lor au fost înjunghiaţi cu şurubelniţe, toţi pasagerii care au coborât în staţia de metrou din Piaţa Universităţii au fost bătuţi. Foarte mulţi copii, femei sau bătrâni au fost maltrataţi, târâţi pe jos, obligaţi să se culce pe burtă, unii peste alţii, în grămezi. A fost o noapte incendiară. Focurile de armă nu au încetat să se audă, până la 3 dimineaţa, ora la care cei care au supravieţuit au părăsit străzile. După înăbuşirea revoltei, străzile au fost spălate de sânge de maşinile salubrităţii. Morţii au fost incineraţi şi s-a interzis autopsierea victimelor decedate. Multe fotografii ce au rămas ca dovezi au fost făcute din elicopterele care au survolat zona şi de turiştii aflaţi în turnul hotelului Intercontinental, aflat lângă Teatrul Naţional, peste drum de Universitate.
A doua zi, în 22 decembrie 1989, vestea înăbuşirii în sânge a demonstraţiilor a ajuns în scurt timp la toată populaţia Bucureştiului. Mulţi dintre supravieţuitorii măcelului din zona centrală au fugit spre zonele industriale, unde au relatat muncitorilor cele întâmplate. Regimul a plănuit organizarea de adunări ale muncitorilor la locurile de muncă, la care sa fie condamnate „actele huliganice”, însă muncitorii au refuzat, ba din contra, au început organizarea de proteste şi mai ample împotriva regimului. Pe la ora 7 dimineaţa, Elena Ceauşescu a fost informată ca un număr mare de muncitori înaintau spre centrul Bucureştiului. Baricadele miliţiei care trebuiau să blocheze accesul spre Piaţa Universităţii şi Piaţa Palatului au fost inutile. La ora 9:30, Piaţa Universităţii era plină de oameni. La presiunea masei imense de demonstranţi, forţele armate au început să fraternizeze cu demonstranţii.
După ora 10, mai mult de o sută de mii de oameni erau adunaţi pentru prima dată din proprie iniţiativă – nu la cererea lui Ceauşescu – în centrul Bucureştiului. Nicolae Ceauşescu a luat o portavoce şi a încercat să se adreseze mulţimii de la balconul clădirii Comitetului Central al Partidului Comunist, dar a fost întâmpinat cu un val de dezaprobare şi furie. Elicopterele împărţeau manifeste pentru a linişti populaţia, dar din pricina vântului nefavorabil nu ajungeau la mulţime. Tot în jurul orei 10, ministrul apărării Vasile Milea a murit în condiţii suspecte. Generalul Iulian Vlad a întreprins măsuri de izolare a lui Ceauşescu. L-a convins pe Ceauşescu să fugă cu elicopterul la unul din cele trei puncte de comandă militară secretă din ţară (probabil la buncărul din zona Piteşti). În aceeaşi zi, un comunicat radio şi televiziune dat din ordinul lui Ceauşescu spunea că Milea a fost găsit vinovat de trădare şi că s-a sinucis după dezvăluirea trădării sale.
După fuga lui Ceauşescu din clădirea Comitetului Central se instalează haosul în Bucureşti, precedat de o stare de euforie generală. Mulţimile descătuşate invadează Comitetul Central, iar birourile oficialilor comunişti sunt vandalizate. Ţintele preferate fiind portretele dictatorului. Televiziunea Romana îşi reia emisia. Mircea Dinescu şi Ion Caramitru apar în fruntea unui grup de revoluţionari, anunţând exaltaţi fuga dictatorului. Haosul din Bucureşti cuprinde întreaga ţară. Au avut loc manifestaţii spontane de protest faţă de regim. La unele manifestaţii populaţia a atacat sedii de partid şi de stat sau chiar posturi de miliţie. Câţiva miliţieni au fost chiar omorâţi.
Petre Roman, un tânăr profesor de la Politehnică, citeşte de la balconul Comitetului Central al PCR Declaraţia în trei puncte a „Frontului Unităţii Poporului”, transmisă şi la televiziune. S-au conturat trei centre de putere: la Televiziunea Română, unde se aflau Mircea Dinescu, Ion Caramitru şi Ion Iliescu sosit după ora 14:00. La sediul CC al PCR, unde erau revoluţionari care au încercat să formeze un nou guvern, care după numai 20 de minute a căzut, fiind huiduiţi de mulţime şi cel de-al treilea centru, în Ministerul Apărării unde se afla generalul Victor Stănculescu. Grupul lui Iliescu s-a deplasat la sediul CC al PCR unde sunt rostite cuvântări, apoi se întorc la Televiziune unde iau legătura cu generalul Stănculescu. În jurul orei 23:00 este anunţată constituirea Consiliului Frontului Salvării Naţionale, ca nou organ al puterii.
Concomitent, veneau mesaje de sprijin din toate colţurile lumii: SUA (preşedintele George H. W. Bush), URSS (preşedintele Mihail Gorbaciov), Ungaria (Partidul Socialist Ungar), nou-constituitul guvern al Germaniei de Est (în acel moment cele două Germanii nu se uniseră încă), Bulgaria (Petar Mladenov, secretar-general al Partidului Comunist Bulgar), Cehoslovacia (Ladislav Adamec, lider al Partidului Comunist Cehoslovac, şi Václav Havel, scriitorul dizident, conducător al revoluţiei şi viitor preşedinte al Republicii), China (ministrul Afacerilor Externe), Franţa (preşedintele François Mitterrand), Germania de Vest (ministrul de externe Hans Dietrich Genscher), NATO (secretarul general Manfred Wörner), Regatul Unit (primul-ministru Margaret Thatcher), Spania, Austria, Olanda, Italia, Portugalia, Japonia (Partidul Comunist al Japoniei) şi RSS Moldovenească.
Procesul de preluare a puterii de către noua structura nu se încheiase. Obiective importante atât în Bucureşti cat şi în provincie sunt atacate cu arme de foc de indivizi necunoscuţi. Ei primesc eticheta de terorişti. Populaţia şi armata au fost chemate să apere cuceririle fragede ale revoluţiei. De la Televiziune sunt transmise informaţii neverificate, contradictorii, care creează o situaţie confuză şi o stare de psihoză generală. S-au înregistrat numeroşi morţi şi răniţi. Pentru următoarele 3 zile, toată ţara era în haos. Au avut loc numeroase lupte înverşunate. În noaptea de 22 spre 23, Jean-Louis Calderon, jurnalist francez de la postul de televiziune Canal 5, a fost călcat de senilele unui tanc în Piaţa Palatului. Tancuri şi câteva unităţi paramilitare au mers sa protejeze Palatul Republicii. S-au distribuit arme la mulţi civili, care acţionau în colaborare cu unităţile armatei.
Riposta exagerată, a celor care făceau parte din dispozitivele militare sau mixte, asupra locurilor din care se trăgeau focuri răzleţe, a avut drept consecinţă pierderea de vieţi omeneşti şi mutilarea gravă a zeci de persoane. La orice mişcare suspectă, de exemplu, deschiderea unei ferestre sau mişcarea unei perdele, se trăgea haotic cu muniţie de război. Argumentându-se că „teroriştii roiesc” şi ataca peste tot, informaţii susţinute şi difuzate în special prin intermediul Televiziunii.
Între timp, Ceauşescu împreuna cu soţia sa Elena ce se aflau la Snagov, au plecat cu elicopterul spre Piteşti. În apropiere de Boteni au abandonat elicopterul, căruia i s-a cerut să aterizeze de către armată. Pe jos, soţii Ceauşescu au ajuns la o staţie de cercetare agricolă aflată la 5 km de Târgovişte, unde au fost preluaţi de miliţieni şi transportaţi după câteva peripeţii la garnizoana din Târgovişte.
În ziua de Crăciun, cei doi au fost condamnaţi la moarte de către o curte militară ad-hoc, pentru o serie de acuzaţii, printre care şi genocid. Au fost executaţi în incinta garnizoanei din Târgovişte. Cadavrele lor au fost transportate cu elicopterul la Stadionul Steaua, unde s-au rătăcit. Au fost găsite a doua zi şi aduse cu morga la Spitalul Militar. De acolo au fost transportate la cimitirul Ghencea şi înmormântate în secret. Fragmentele din filmarea cu procesul şi finalul execuţiei au fost difuzate în aceeaşi zi la televiziunea naţională. Intensitatea luptelor armate a scăzut brusc după difuzarea pe 25 decembrie pe postul naţional de televiziune a execuţiei soţilor Ceauşescu, însă s-au mai înregistrat atacuri până pe data de 27 decembrie.
Pe durata revoluţiei, au murit 1104 persoane, şi s-au înregistrat 3321 răniţi (221 civili şi 663 militari). Pe 22 decembrie, la ora când Ceauşescu a fugit, erau înregistraţi 126 de morţi şi 1107 răniţi, aceasta a reprezentat preţul pe care poporul român l-a plătit pentru răsturnarea regimului comunist. România a încetat să mai fie o democraţie populară după dispariţia partidului comunist, iar partidele istorice au fost reînfiinţate. A început drumul de tranziţie spre o societate democratică.
Abandonul comunismului în Bulgaria. În Bulgaria din 1954 pana în 1989 la conducerea ţării s-a aflat Todor Jivkov, primul secretar al C.C. al PCB. Criza economica şi tensiunile etnice au intensificat nemulţumirea faţă de regimul Jivkov, nu doar în cadrul societăţii, ci şi în cel al conducerii partidului comunist. În Bulgaria, la fel că şi în celelalte ţări ale blocului socialist, după 1987 s-a înfiripat o mişcare dizidenta. Moscova i-a sprijinit pe reformatorii din cadrul Partidului Comunist Bulgar, care au decis că era necesara o schimbare şi că Todor Jivkov, care de 35 de ani se afla în fruntea partidului, trebuia să renunţe la prerogativele sale. La 10 noiembrie 1989, acesta a fost nevoit să-şi prezinte demisia din funcţia de secretar general al PCB. Iniţial, noul lider comunist bulgar, Petar Mladenov, s-a orientat spre o politica de restructurare de tip gorbaciovist, fără a repune în discuţie soarta socialismului. Sub presiunea maselor, comuniştii au fost obligaţi să-şi reformuleze poziţiile. La sfârşitul lui ianuarie 1990 Congresul extraordinar al PCB a decis schimbarea denumirii partidului, care devine Socialist, precum şi separarea funcţiilor de stat şi de partid. Petar Mladenov a devenit sef de stat, iar Andrei Lukanov, premier.
În iunie 1990 au fost organizate alegeri parlamentare care au demonstrat polarizarea electoratului. Opoziţia era raliată în jurul Uniunii Forţelor Democratice (UFD), o organizaţie constituită din mişcări şi asociaţii fidele pluralismului şi democraţiei. Alegerile parlamentare au fost câştigate de Partidul Socialist, care obţine 52,7% din voturi, faţă de 36,2% ale opoziţiei. Reprezentanţii UFD şi o parte din populaţie au respins rezultatele alegerilor (deşi erau recunoscute de observatorii străini), declanşând o greva generala în Sofia. Preşedintele Petar Mladenov este obligat să-şi prezinte demisia. Noul preşedinte este desemnat în persoana liderului opoziţiei, Jelio Jelev, primul şef de stat necomunist al Bulgariei, după abdicarea regelui în 1946. La sfârşitul lunii decembrie 1990 a fost format primul guvern de coaliţie, în frunte cu independentul Dimitar Popov. În componenţa guvernului au intrat reprezentanţi ai PSB, UFD, Uniunii Populare Agrariene, precum şi câţiva independenţi. În vara anului 1991 are loc scindarea UFD. Speculaţiile, greva parlamentară, scandalurile politice au izbutit, în plan secundar, să cureţe şi să consolideze rândurile UFD, care a reuşit să câştige alegerile parlamentare din octombrie 1991. Acest scrutin a schimbat harta politică a Bulgariei postcomuniste. Victoria la limită a opoziţiei la alegerile parlamentare din octombrie 1991 reprezintă un punct de răscruce în istoria contemporană a Bulgariei. Foştii comunişti pierd majoritatea absolută pe care au avut-o în Marea Adunare Naţională. În parlament UFD dispunea de 110 locuri, din 240, de aceia s-a impus găsirea unei forme de colaborare cu reprezentanţii partidului minorităţii turce –
Mişcarea pentru Drepturi şi Libertate. Noul guvern va fi condus de preşedintele UFD, Filip Dimitrov. Au fost operate schimbări de personal în principalele instituţii ale statului, precum Ministerul de Interne şi cel de Externe. De asemenea, au fost adoptate o serie de legi prin care foştilor nomenclaturişti li se interzicea, pe o anumită perioadă, anumite drepturi civile. La trei luni după alegerile parlamentare au urmat cele prezidenţiale, unde reprezentantul UFD, Jelio Jelev, a reuşit să câştige prin balotaj, scrutinul prezidenţial şi să devina primul preşedinte ales din istoria ţării.
Prăbuşirea comunismului în Iugoslavia. Destrămarea statului iugoslav are loc în perioada 1989-l992. În Iugoslavia schimbarea regimului politic s-a produs într-un mod deosebit: după moartea lui Tito (1980), edificiul construit de acesta s-a prăbuşit încetul cu încetul. S-au intensificat tensiunile între naţionalităţi, iar conducerea centrală de la Belgrad nu a reuşit să găsească soluţii viabile pentru lichidarea crizei în care se afla societatea iugoslava. Deosebirile dintre republici s-au menţinut în continuare, fapt ce a contribuit la amplificarea nemulţumirilor. Constituţia din 1974, pe care se întemeia sistemul politic iugoslav, ce presupunea soluţionarea tuturor problemelor pe calea înţelegerilor reciproce, nu reuşea să rezolve probleme cu care se confrunta federaţia. Armistiţiul a început să se destrame în Kosovo, unde albanezii au reuşit să transforme regiunea într-o republică autonomă în cadrul federaţiei în 1980. Nemulţumiri sunt înregistrate şi în alte republici, populaţia exprimându-si dezacordul în privinţa dominaţiei sârbe în structurile puterii centrale şi în armată.
În februarie 1989, în regiunea Kosovo sunt aduse trupe pentru a suprima mişcarea albanezilor, care pledau pentru respectarea drepturilor consfinţite în Constituţie. Conducerea de la Belgrad a anunţat preluarea responsabilităţilor referitoare la securitatea provinciei, iar la 26 iunie este suspendată adunarea din Kosovo, puterea fiind preluata de către cea din Serbia. La 5 iulie 1989 este votată dizolvarea adunării, noua constituţie sârba din septembrie 1989 confirmând încorporarea celor două regiuni autonome – Kosovo şi Vojvodina – în cadrul Serbiei. Albanezii au refuzat să accepte legitimitatea acestei Constituţii. Amestecul Serbiei a declanşat, pe de o parte, un val de nemulţumiri faţă de hegemonia sârbă, pe de alta parte, a creat premizele unei confruntări dintre subiectele federaţiei.
În septembrie 1989, la Ljubljana, Adunarea Slovenă a declarat suveranitatea republicii, proclamându-si dreptul de a se separa de federaţie, fapt ce implica un război economic între Serbia şi Slovenia.
Anul 1990 este anul decisiv pentru destrămarea unităţii statale a Iugoslaviei. Delegaţia slovenă se retrage de la Congresul Ligii Comuniştilor iugoslavi, nefiind acceptată propunerea lor privind independenţa partidelor membre ale Ligii. Alegerile din decembrie 1990 din republicile componente ale Iugoslaviei reflecta intr-un fel situaţia din ţară. La Belgrad, alegerile au fost câştigate de Slobodan Miloševič, un adept declarat al Serbiei Mari, lider al Partidului Socialist. El se opune accesului croatului Stipe Mesic la preşedinţia colectivă a Iugoslaviei în iunie 1991, fapt ce a contribuit la retragerea Sloveniei şi Croaţiei din componenţa federaţiei.
La 25 iunie 1991, adunările Croaţiei şi Sloveniei şi-au declarat independenţa deplină. Armata federală, singura forţă care mai era capabilă să menţină unitatea federaţiei, a intrat în acţiune. Este atacată, iniţial, Slovenia, apoi Croaţia, unde au loc lupte crâncene, în jurul oraşului Vukovar. Operaţiunea se încheie prin semnarea unui armistiţiu, care prevedea retragerea tuturor unităţilor armatei federale iugoslave din Slovenia până la 26 octombrie 1991. La 15 ianuarie 1992, independenţa Sloveniei şi Croaţiei este recunoscuta de statele Uniunii Europene, la 22 mai cele două ţări sunt admise în ONU. Slovenia la 14 mai 1993 a fost admisă în Consiliul Europei. Croaţia se confrunta, la rândul ei, cu populaţia sârbă care pleda pentru independenţă, fapt ce a dus la trimiterea de către ONU a forţelor de menţinere a păcii. Problema refugiaţilor din Bosnia şi Herţegovina (croaţi şi musulmani) şi situaţia creată de sârbi prin ocuparea unei treimi din teritoriul croat rămân în continuare în centrul vieţii politice. La referendumul din 19-20 iunie 1993, din autoproclamata „Republica Sârbă a Crainei”, populaţia se pronunţa pentru unirea acestei regiuni cu alte regiuni populate de sârbi din Bosnia şi Herţegovina şi din celelalte state sârbeşti. Teritoriile administrate de sârbi sunt separate de 14.000 de militari ONU de restul Croaţiei. Integrarea acestor teritorii se va realiza abia în 1998, în urma medierii negociate de ONU.
În Bosnia şi Herţegovina comunitatea musulmană se pronunţa pentru o republică independentă, cea sârba pentru unirea teritoriilor cu Serbia, iar cea croată pentru alipirea la Croaţia a regiunii cu populaţie majoritară croată. Participanţii la referendumul din 29 februarie şi 1 martie 1992, boicotat de sârbi, se pronunţa în favoarea unei Bosnii şi Herţegovina independente (99,4%). Parlamentul de la Sarajevo proclama la 3 martie 1992, în absenţa reprezentanţilor sârbi, independenţa Republicii Bosnia şi Herţegovina, recunoscută la 6 aprilie 1992 de către Uniunea Europeană şi admisă la 22 mai 1992 în ONU. La rândul lor, sârbii din Bosnia şi Herţegovina proclamau la 7 aprilie o republică independentă, iar populaţia croată anunţa, la 3 iulie 1992, crearea unui stat croat independent în Sud-Vest. În aprilie 1992, izbucneşte un război civil ce va face în decurs de un an peste 50.000 morţi, iar peste două milioane de bosniaci sunt nevoiţi să părăsească vechile locuinţe. Dintre fostele republici iugoslave, Bosnia şi Herţegovina cunoaşte după proclamarea independentei în 1992, cel mai dureros şi mai tragic destin. Războiul civil, care opune cele trei etnii, pustieşte ţara, determină masive deplasări de populaţie şi sute de mii de victime.
Încercările ONU şi ale Uniunii Europene de a prezenta un plan de pace general acceptat, crearea unui stat federal compus din trei republici autonome: sârbă, musulmană, croată, eşuează. Acordul de pace negociat la Dayton, SUA, şi parafat la 14 decembrie 1995 la Paris, încheie patru ani de sângeros război civil şi pune bazele Republicii Bosnia şi Herţegovina ca stat federal format din Federaţia Bosniaco (Musulmană)-Croată (51% din teritoriu) şi Republica Sârba (49%). Macedonia, o altă republică din componenţa statului federal, şi-a proclamat suveranitatea la 25 ianuarie 1991. La 8 septembrie 1991 a fost organizat un referendum, boicotat de comunitatea sârba şi albaneză, prin care populaţia se pronunţa pentru o Macedonie independentă. Republica Independentă Macedonia a fost proclamată oficial la 15 septembrie 1991, dar a întâmpinat greutăţi în calea recunoaşterii noului statut, datorita opoziţiei Greciei, care considera inadmisibil „uzurparea” numelui de Macedonia, ce ar aparţine istoriei sale. La 8 aprilie 1993, Macedonia a fost admisa în ONU, sub numele de „Fosta Republica Iugoslavă a Macedoniei”, iar la 17 octombrie 1995 devine membru al Consiliului Europei.
Republica Muntenegru în 1990 a fost alături de Serbia, pronunţându-se pentru menţinerea structurii federale. La 12 februarie 1992 a fost semnat un acord între Serbia şi Muntenegru, aprobat de parlamentele lor, prin care se proclama o noua entitate statală Republica Federală Iugoslavă la 27 aprilie 1992. Aceasta cuprindea Serbia, cu regiunea Kosovo, Vojvodina şi Republica Muntenegru.
Sfârşitul regimului comunist în Albania. La începutul anilor ’90 Albania rămăsese singura „pepinieră” a stalinismului în Europa. Deşi Ramiz Alia i-a succedat în fruntea statului şi a partidului comunist lui E. Hodja în acelaşi an în care Gorbaciov venea la putere la Moscova, acesta a respins ideea de reformă a regimului, considerând-o nerelevantă pentru Albania.
Manifestările opoziţiei împotriva asasinării, pe 12 septembrie 1989, unui parlamentar democrat, Azem Hajdari, şi a gărzii sale de corp au degenerat în conflicte sângeroase. Manifestanţii au capturat un tanc şi au ocupat sediile Parlamentului şi televiziunii naţionale. Ciocnirile cu poliţia s-au soldat cu cel puţin trei morţi şi zeci de răniţi. Opoziţia, condusă de fostul preşedinte Sali Berisha, a cerut demisia premierului Fatos Nano, constituirea unui Guvern de tranziţie format din tehnocraţi, şi organizarea cât mai rapidă a alegerilor legislative anticipate.
Premierul socialist era considerat, de opoziţie, responsabil pentru dublul asasinat. După un serviciu funerar oficiat în centrul capitalei albaneze, manifestanţii au purtat corpurile neînsufleţite până la intrarea în clădirea Guvernului. Forţele de securitate au deschis focul asupra manifestanţilor, care au ripostat din plin, cu gloanţe, grenade sau pietre. Străzile Tiranei au fost invadate de tancuri. Civilii au capturat un tanc. Manifestanţii au ocupat sediul televiziunii de stat şi cel al Parlamentului.
Un anunţ stupefiant a fost formulat luni seara, de către purtătorul de cuvânt al Ministerului de Interne de la Tirana, Artan Bizhga: Guvernul albanez i-ar fi dat un ultimatum fostului preşedinte democrat, Sali Berisha, să părăsească ţara, până ieri dimineaţa la ora 5, sub pedeapsa cu arestarea. Atât Berisha, cât şi formaţiunea sa, Partidul Democratic (PD), au dezminţit categoric existenta unui astfel de ultimatum „Este fals... Berisha s-a întâlnit cu ministrul de Interne, Perikli Teta, care i-a declarat ca Guvernul nu a lansat un astfel de ultimatum”, precizează un comunicat al PD albanez. „Nu mi s-a adresat nici un ultimatum să părăsesc ţara şi chiar dacă s-ar fi întâmplat astfel, n-aş părăsi niciodată Albania. Dacă mi s-ar fi adresat un astfel de ultimatum, ar fi fost vorba de elemente care au interesul să vadă că în Albania se declanşează un război civil”, a declarat Berisha. Numărul doi al Executivului de la Tirana, vicepremierul Kastriot Islami, a întărit dezminţirea democraţilor. „Guvernul albanez nu funcţionează pe bază de ultimatumuri, ci plecând de la respectarea instituţiilor legale”, a afirmat Islami.
Coaliţia aflată la putere în Albania, dominată de foştii comunişti, regrupaţi în Partidul Socialist, a fost de acord că în cadrul Guvernului sunt necesare unele schimbări. Socialiştii tergiversează, însă, adoptarea unei decizii pentru a stabili o nouă formulă de funcţionare a coaliţiei alcătuite din cinci partide, invocând „atmosfera de presiuni şi ultimatumuri”. Liderul Alianţei Democratice, Neritan Ceka, a anunţat, în cadrul unei reuniuni la care a participat şi preşedintele Rexhep Meidani că această nouă formulă va fi decisă „când toate instituţiile statului vor putea funcţiona normal”. Ceka a precizat că propunerile cele mai importante trebuie prezentate de majoritatea socialistă. Partidul socialist este susţinut, în coaliţia de guvernământ, de Alianţa Democratică, Partidul Social-Democrat, Partidul pentru Drepturile Omului şi Partidul Agrar.
Forţată de împrejurări, conducerea comunistă a procedat la o serie de deschideri, în ianuarie 1990 s-a hotărât o relaxare în domeniul conducerii economice, mai ales în agricultură, şi în ceea ce priveşte drepturile omului. A permis cetăţenilor să călătorească în afară şi s-a abrogat interzicerea religiei. Albania a restabilit relaţiile diplomatice cu Moscova, Bonul şi capitalele est-europene, ieşind, astfel, din autoizolare.
Conducerea albaneză a renunţat la stalinism, însă nu şi la marxism-leninism şi a acceptat sistemul multipartidic. Partidele politice şi ziarele de opoziţie, s-au impus în societate rapid. Lider al opoziţiei a devenit Sali Berisha. Într-o perioadă de mai bine de un an, Albania a făcut experienţa unui regim de compromis în care Partidul Comunist a exercitat o autoritate preponderentă, dar nu exclusivă. La alegerile din martie 1991, primele alegeri libere de după 1946 – 11 partide şi-au prezentat candidaţii, marele învingător a fost tot Partidul Comunist cu 65%, iar Partidul Democrat 27% din sufragii. Comuniştii au acceptat să împartă puterea, formând în iunie un cabinet de coaliţie cu patru formaţiuni din opoziţie.
În decembrie 1991 o criză guvernamentală stârneşte nemulţumirea populară, depozitele de alimente sunt jefuite şi incendiate, la 9 decembrie la Tirana aproape 20.000 de persoane solicită înlăturarea ultimilor comunişti, ceea ce se întâmplă în martie 1992 în alegerile legislative prin înlăturarea Partidului Comunist şi alegerea lui Sali Berisha ca preşedinte al republicii. De la această dată, în Occident nu mai există nici un stat care să se prevaleze de comunism.


Postări populare de pe acest blog

Surse de energie

Surse ale conflictului

Mihai Eminescu (viata si activitatea literara)