joi, 6 aprilie 2017

Revolutia din februarie 1917 din Rusia

Tags

Revoluţia din februarie din Rusia a fost precedată de unele modificări ce s-au produs la nivelul mentalităţilor colective ale populaţiei din ţările beligerante. După doi ani şi jumătate de război tot mai multe forţe politice încep să-şi pună întrebări în legătură cu sensul sau eficienţa efortului depus în condiţiile în care nimeni nu putea anticipa care va fi deznodământul conflagraţiei. În rândul opiniei publice se manifestă două curente care vor influenţa evoluţia ulterioară a evenimentelor. Pe de o parte se aflau cei care pledau pentru continuarea luptei până la câştigarea victoriei, indiferent prin ce mijloace, iar pe de altă parte existau forţe care îşi exprimau îndoiala asupra necesităţii acestui efort, contestând însuşi raţiunea lui de a fi şi pledau pentru încetarea ostilităţilor şi restabilirea păcii. Curentul pacifist se bucura în special de sprijinul partidelor socialiste, care luptau pentru «pacea fără anexiuni şi despăgubiri».
În cazul Rusiei criticile la adresa politicii de război se alătură celor referitoare la formele de guvernare. În Dumă, începând cu 1915, opoziţia liberală critica deschis incapacitatea serviciilor de administrare a războiului, anarhia birocraţiei ministeriale, carenţele guvernării. Începând din septembrie se va forma un Bloc progresit care va fi alcătuit din trei partide: constituţional- democraţii, progresiştii şi octombriştii, care grupează două treimi din deputaţi. Opoziţia se pronunţa pentru un guvern care să fie responsabil în faţa Dumei şi să fie capabil să «conducă» războiul. Aceste demersuri denotă intenţia opoziţiei de a reforma regimul autocratic şi erau o ameninţare directă la adresa puterii. În rândul opoziţiei unii s-au pronunţat chiar pentru o «lovitură de stat» dacă ţarul nu va accepta propunerile lor. Criza puterii a izbucnit în ultimile luni ale anului 1916, iar ţarul, lipsit de sprijin şi de aliaţi de nădejde a fost nevoit să asiste la acest spectacol în calitate de spectator şi nu de actor principal. El va reveni pe scena politică prea târziu, când nu se mai putea salva prea mult, şi forţat de imprejurări se va dezice de principala sa preocupare - menţierea autocraţiei.
Greva muncitorilor de la Uzina Putilov din Petrograd din 28 februarie 1917 a servit drept semnal pentru declanşarea acţiunilor de protest, iar în fruntea manifestanţilor se situează unii militanţi socialişti care, însă, nu erau pregătiţi să-şi asume responsabilitatea pentru soarta ţării. În acelaţi timp conducătorii Dumei au reacţionat prompt, formând un birou executiv, alcătuit din 12 membri, întitulat Comitetul Provizoriu al Membrilor Dumei pentru Restaurarea Ordinii în Capitală şi Stabilirea legăturii cu Persoane individuale şi Instituţii, în frunte cu Rodzianko, preşedintele Dumei. Acest organ era alcătuit din 10 reprezentanţi ai Blocului Progresist şi doi reprezentanţi ai socialiştilor revoluţionari, printre care se afla şi A. Kerenski.
În paralel, în Petrograd în cursul zile de 28 februarie se formează Sovietele, după exemplu celor din 1905, care reprezentau interesele muncitorilor şi soldaţilor. Aceste instituţii erau constituite la iniţiativa menşevicilor. Autoritatea decizională a Sovietelor a trecut în seama Comitetului Executiv (Ispolkom).
Comitetul Provizoriu al Dumei, ce avea să devină în curând Guvern Provizoriu, şi-a asumat teoretic întreaga răspundere a guvernării, în timp ce Ispolkom-ul rămâne un soi de curte supremă a conştiinţei revoluţionare. Astfel, în Rusia a luat naştere un sistem de guvernare neobişnuit, numit “dvoevalstie” - puterea dualistă sau “diarhie” ce a durat până în octombrie 1917. Ţarul Nicolai al II-lea a fost obligat să abdice, fapt ce s-a produs la 3/17 martie 1917, când se sfârşeşte perioada de domnie a dinastiei Romanov (1613-1917) şi a Imperiului rus, iar Rusia se va transforma în perioada următoare într-o republică.
Guvernul Provizoriu, constituit la 27 februarie/12 martie1917, în frunte cu prinţul Gheorghe Lvov, a preluat conducerea ţării, acordând libertăţi fundamentale de opinie, de expresie şi de întrunire şi promitea alegerea democratică a unei Adunări Constituante. Dezmembrarea structurii militare ierarhice a fost declanşată de Ordinul nr. 1 al Sovietului, prin care se înfiinţau sovietele soldaţilor. Astfel, cele mai multe dintre previziunile lui Durnov aveau să se îndeplinească.
După revoluţia din februarie 1917, în spaţiul fostului Imperiu rus s-a pus în mod acut chestiunea realizării dreptului la autodeterminare, ca o modalitate de rezolvare a problemei naţionale. În această perioada au apărut un şir de state care s-au declarat autonome sau chiar independente ca Emiratul Buhara, Guvernul militar al cazacilor de pe Don, Republica Populară Ucraineană, Autonomia Cocand, Republica Democratică Moldovenească, Republica Federativă Transcaucaziană etc. Finlanda, ţările baltice îşi vor proclama independenţa în toamna anului 1917. Polonia îşi va redobândi independenţa la 18 noiembrie 1918.
În faza iniţială a revoluţiei influenţa fracţiunii bolşevice asupra muncitorilor şi soldaţilor era redusă. V.I. Lenin, liderul bolşevicilor, se afla în momentul declanşării revoluţiei în Elveţia. Fiind ajutat de guvernul german, văzând în el un pacifist, în aprilie 1917 a revenit în ţară. În Tezele din aprilie el îşi enunţă principiile: condamnarea guvernului provizoriu, pacea imediată şi necondiţionată, naţionalizarea pământurilor, controlul muncitoresc în uzine.
Prăbuşirea monarhiei în Rusia, în primul moment, a liniştit guvernele aliate ce se temeau că ţarul va încerca să semneze o pace separată pentru a scăpa de ameninţările crizei interne şi pentru a­şi salva coroana. În aprilie la Petrograd au loc demonstraţii antirăzboinice, primele semne ale nemulţumirii populare faţă de Guvernul Provizoriu. În paralel, la 24 martie Sovietul din Petrograd cerea începerea negocierilor de pace şi abandonarea politicii de anexiuni. Guvernul Provizoriu se afla într-o situaţie de criză.
La 1 mai s-a format o coaliţie guvernamentală din cadeţi, menşevici, social-revoluţionari, sub conducerea lui Alexandru Kerenski. Înfrângerea militară, suferită în urma ofensivei în Galiţia, inflaţia galopantă şi lipsurile de tot felul, ca şi dorinţa Guvernului Provizoriu de a duce pe front garnizoana din Petrograd, au provocat mobilizările de masă din iulie 1917. În represiunea ce a urmat bolşevicii au fost nevoiţi să se ascundă, Lenin este obligat să plece din nou în exil în
Finlanda. Kerenski, presat de aliaţi, a început discuţii cu Comandamentul Suprem. Social- revoluţionarii dominau acum coaliţia guvernamentală (miniştrii cadeţi o părăsiseră în iulie), iar menşevicii dominau Sovietul.


loading...