joi, 6 aprilie 2017

Relatia firma - intreprinzator

Tags

Firma este un sistem complex, al cărui comportament „comunică” o anumită stare economico-financiară şi organizaţională, atât înspre clienţii potenţiali, cât şi spre mediul de afaceri. Menţinerea sa la cotele de performanţă impuse prin cadrul său specific de manifestare antreprenorială, se poate realiza prin armonizarea permanentă a părţilor deficitare şi atu-urilor sale interne, cu oportunităţile externe ivite în spaţiul economic.
Dezvoltarea gândirii manageriale creative, ca şi a relaţiei strategice firmă - întreprinzător impune un demers decizional complex.
Conceptualizarea sa îşi găseşte expresia în ceea ce numim „comunicare corporativă”.
Comunicarea corporativă exprimă, în mod sintetic, o nouă înţelegere a managementului strategic al firmei. Este vorba de crearea şi consolidarea relaţiei biunivoce firmă - client, în vederea obţinerii şi menţinerii avantajului competitiv al firmei pe piaţă. Problema comunicării corporative nu este numai aceea a alegerii, din timp în timp, a răspunsului optim la modificările mediului în termeni de produs - tehnologie - piaţă. Ea înseamnă mai mult decât atât. Este vorba de a pune în funcţiune un sistem integrat al managementului strategic, ajustat printr-un mix - comunicaţioal dinamic, care să permită informarea completă şi permanentă a firmei privind modificările intervenite în mediul de afaceri modern, mediu afectat de evoluţii rapide şi adesea imprevizibile.
Comunicarea corportativă apare în plan teoretic ca preocupare centrală a Şcolii americane de comunicare, fiind intitulată: „Mass Communication Research”.
Discuţiile din cadrul acestui forum specializat antrenează un transfer de preocupări spre zona dezvoltării spiritului antreprenori al. Asistăm la o trecere de la gestiunea mecanicist-tehnică a firmei, spre un câmp de preocupări antreprenoriale vast - cel al firmei dinamice, privită ca „entitate globală şi deschisă spre mediu”.[1]
Se are în vedere şi schimbarea raportului tactic - strategic la nivel comunicaţional. Aici întreprinzătorul, în calitate şi de manager, nu se poate mulţumi doar să culeagă şi să sintetizeze informaţiile din mediul intern şi extern. Relaţia firmă - întreprinzător capătă consistenţă doar în măsura în care, acesta din urmă, trasează linii de evoluţie ferme, în jurul cărora să graviteze deciziile şi acţiunile punctuale ale firmei.
Sloganul vechilor organizaţii - „o viaţă de tactică pentru o zi de strategie” este înlocuit astăzi de cel aferent organizaţiilor noi: „viaţa este o înlănţuire permanentă de tactic şi strategic”.[2]
Manifestarea corespunzătoare a unei firme în cadrul mediului de afaceri, specific activităţii desfăşurate, este strâns legată de o serie de factori: nivelul înzestrării tehnice; calitatea personalului; modul de integrare în sistemul pieţei; componenţa şi flexibilitatea propriului management etc.
Luând în considerare cele evidenţiate mai sus, distingem o serie de caracteristici specifice firmei moderne:
-        existenţa patrimoniului ce-i oferă posibilitatea de a-şi asuma riscul producţiei şi asigurarea unităţii ei;
-        combinarea corespunzătoare a factorilor de producţie, în scopul obţinerii unei rentabilităţi maxime a afacerii;
-       agenţii care aduc factorii de producţie, de cele mai multe ori, pot exista distinct faţă de întreprinzători, munca fiind furnizată de către salariaţi, iar capitalul, de regulă, de unităţile bancare sau de alţi creditori;
-        producţia destinată pieţei devine una dintre caracteristicile importante ale firmei;
-       maximizarea profitului devine scopul final al întreprinderii şi, în acelaşi timp, condiţia supravieţuirii şi dezvoltării ei.
Ţinând cont de specificul şi ansamblul activităţilor desfăşurate în cadrul firmei pentru a evidenţia mai multe funcţiuni ale acesteia:[3]
*      funcţia de cercetare-dezvoltare, axată pe conceperea şi realizarea viitorului cadru tehnico-organizatoric al firmei;
*      funcţia de producţie, ce cuprinde gama activităţilor orientate spre combinarea cât mai eficientă a factorilor de producţie, în conformitate cu obiectivele propuse;
*      funcţia comercială, care asigură desfăşurarea corespunzătoare a procesului de aprovizionare tehnico-materială;
*      funcţia de comunicare, prin care se obţine relaţia funcţională furnizori - firmă - clienţi determinând depăşirea stadiului vânzării spontane a produselor;
*      funcţia de personal, orientată spre recrutarea, selectarea, încadrarea, pregătirea profesională şi salarizarea forţei de muncă;
*      funcţia financiar-contabilă, prin care se urmăreşte, atât folosirea cu maximă eficienţă a resurselor financiare aflate la dispoziţia firmei, cât şi evidenţierea rezultatelor financiare obţinute de ea prin vânzarea propriilor produse pe piaţă.
Firma are o serie de atribute funcţionale determinate la rândul lor de: identitatea proprietarului-manager ce justifică identificarea mobilului său economic major, profitul maxim, obţinut prin optimizarea, sub impactul constrângerilor externe (tehnologie, cerere-ofertă) a costurilor, preţurilor şi cantităţilor. Pe plan funcţional, firma se subordonează regulilor economiei de piaţă prin: diviziunea muncii (diferenţierea serviciilor şi a funcţiunilor); investiţii materiale (capital productiv) destinate sporirii eficienţei gestiunii costurilor. Sub aspect teoretico-funcţional, justificarea existenţei firmei în economia de piaţă rezidă în regruparea sarcinilor şi a funcţiunilor în cadrul unei organizaţii, ceea ce conduce la o serie de câştiguri şi fac ca acestea să devină mult mai avantajoase, decât dacă s-ar apela la ajutorul agenţilor economici externi.
„Cu alte cuvinte, firma idealizează această viziune totală asupra întreprinderii în care, realizarea sarcinilor cu eficienţă maximă nu devine posibilă decât prin cooperarea sistematică a părţilor în cadrul „totului”, prin intermediul relaţiilor ierarhizate destinate să conducă la maximum de eficienţă economică în gestiune”.[4]
În încercarea de a explica organizarea şi comportamentul firmei în cadrul realităţii economice, gândirea economică a fost îmbogăţită cu o serie de consideraţii în domeniu.
De la Adam Smith şi Alfred Marshall, la J. M. Keynes şi Samuelson, contribuţiile teoretice la fundamentarea „modelului optim de firmă” nu s-au lăsat aşteptate.
De pildă, conceptul de „firmă reprezentativă”, iniţiat de Marshall sugerează analogia dintre dimensiunea firmei şi ciclul vieţii biologice (deşi autorul tratează îndeosebi problematica finanţării, a producţiei realizate). În acest context, tipologia firmei în concepţia marshaliană se axează pe: firme individual concurenţiale şi firme monopoliste.[5]
Deşi contribuţia lui John Maynard Keynes în gândirea economică rezidă, în primul rând, în „Teoria generală...” totuşi, regăsim şi la el unele preocupări privind teoria firmei, în măsura în care”... el nu a deviat niciodată de la linia marshaliană mai mult decât era strict necesar pentru a-şi întemeia susţinerile.”[6]
Tratând, în 1986, „teoria firmei industriale” din punctul de vedere al obiectivelor, structurii, conducerii curente şi performanţei acesteia, Hary şi Morris vor introduce un punct de vedere novator în teoria firmei. Este vorba de trasarea democraţiei între comportamentul activ şi cel pasiv specific modului real de manifestare al acesteia. Spre deosebire de „teoria firmei industriale”, cu câţiva ani înainte, se conturase o nouă problemă - cea a satisfacţiei.
Anul 1978 munca punctul de cotitură în teoria firmei. Era vorba de pledoaria strălucită iniţiată de laureatul premiului Nobel pentru economie, Herbert Simion prin cunoscuta „teorie a satisfacţiei”. În cadrul ei, era sesizat şi argumentat pericolul raportării firmei la profit ca unic obiectiv fundamental (idee întâlnită şi la Peter Drucker, însă tratată diferit).
Pornind de la aceste considerente, criticile moderne aduse adepţilor „teoriei maximizării profitului” sunt tot mai virulente.
Argumentaţia dezvoltată împotriva acestei teorii are în vedere următoarele coordonate. Firmele operează într-un mediu extrem de incert. Pe termen lung, succesul sau eşecul lor va fi determinat, în mare măsură, de abilitatea lor de a administra corespunzător inovaţiile şi schimbarea. Deoarece riscul implementării inovaţiilor este ridicat, iar producţiile ce se vor obţine extrem de nesigure, firmele tind să se comporte în mod raţional, împotriva riscului. Ele încearcă să dezvolte acele tipuri comportamentale care, pe o anumită perioadă de timp, le garantează succesul. Numai atunci când profiturile scad semnificativ şi implicit, ameninţă supravieţuirea firmelor, acestea vor adopta o atitudine „mai riscantă.”[7]
Firma şi evoluţia sa au fost privite şi din alte perspective. Spre exemplu, nu putem să nu amintim aici opiniile formulate de Reinhard Blum[8] ce consideră a fi necesară efectuarea unei redefiniri a bazelor microeconomice în cadrul cărora să se poată situa „teoria organizatorică modernă” a firmei aşa cum Paul Samuelson elaborează un alt punct de vedere inedit cu privire la natura firmei şi rolul fundamental jucat de factorul organizaţional în întreprinderea privată modernă, atunci când tratează aceste aspecte din perspectiva „economiei organizaţiilor”.
Indiferent de poziţia şi punctele de vedere susţinute în cadrul gândirii economice, observăm că noţiunea de „firmă” subsumează două componente ce se manifestă permanent şi independent: componenta umană şi cea materială. Axul la care s-au raportat cercetătorii în teoria firmei nu a fost întotdeauna median între cele două componente. În plus, firma a fost şi rămâne dependentă şi de elementele exterioare ei: piaţa în care îşi desfăşoară activitatea; tipul de concurenţă cu care se confruntă; conjunctura macroeconomică; politica publică etc.
Din punctul de vedere al comunicării corporative, înţelegerea firmei ca ansamblu complex şi intuitiv de acţiuni şi decizii a determinat crearea a o serie de modele.
„Modelul decizional”, de factură tradiţionalistă privea firma ca emiţător raţional unic, de mesaje comunicaţionale. Aceste mesaje erau analizate static şi orientate strict spre maximizarea obiectivelor urmărite de către firmă neluând în considerare posibilitatea unor noi oportunităţi de afaceri. Interpretarea comunicaţională a acestui model avea la bază raportul optim „cost-eficacitate” în evaluarea rezultatelor firmei.
„Modelul organizaţional” dezvoltă atitudinea corporativă. Aici decizia strategică devine rezultanta fluxului comunicaţional creat de circulaţia fluentă a informaţiilor între departamentele firmei.
Acest model organizaţional va sta la baza „comunicării în stea”, ca principiu al tehnologiei informaţiei în firma secolului XXI.
În final, strategia managerială şi comunicaţională adoptată de către firmă va depinde de puterea de negociere şi de forţa de convingere a fiecărui departament, sau unitate în parte, ce-şi are propriul sistem de interes şi valorii organizaţionale.
„Modelul politic” îmbină teoria obiectivă cu cea subiectivă în interpretarea procesului comunicaţional - decizional. Comunicarea internă (în firmă) şi decizia aferentă acesteia apare ca o sumă a percepţiilor, motivaţiilor, aşteptărilor, surselor de putere sau a poziţiilor adoptate în relaţia manageri - angajaţi. Alături de comunicarea internă, intervine şi cea externă (relaţia firmă - clienţi) ca rezultat al negocierilor dintre indivizi cu interese divergente. Rezultatul comunicării prin „modelul politic” capătă forma unui compromis, al unui rezultat al jocurilor politice interne şi externe.
Aceste modele se completează reciproc, în încercarea de a explica, într-o formă completă realitatea economică incertă în care funcţionează firmele.
În condiţiile economiei de piaţă, activitatea firmei este indisolubil legată de întreprinzător.
„Întreprinzătorul se află în centrul mecanismului economiei de piaţă, pentru că el pune în mişcare capitalul inactiv, organizând producţia sau circulaţia, asumându-şi riscul activităţii, exercitând funcţia de autoritate.”[9] De aceea, în economia contemporană, „abilitatea întreprinzătorului” este considerată o resursă umană specială, un neofactor de producţie chemat să combine în condiţii de eficienţă factorii de producţie să-şi manifeste iniţiativa şi gradul de adaptabilitate la cerinţele pieţei, să producă noi bunuri economice, să găsească cele mai avantajoase surse de aprovizionare şi pieţe de desfacere, să-şi asume riscurile luării şi realizării deciziilor economice. Prin urmare, întreprinzătorul îşi are rolul său bine definit. El se manifestă ca o veritabilă „interfaţă” a proceselor de producţie şi consum, fiind chemat să vegheze la obţinerea şi menţinerea avantajului competitiv al firmei pe piaţă. De aceea, este necesară o scurtă incursiune doctrinară în definirea şi identificarea rolului pe care acesta îl ocupă în gândirea economică.
Dacă liberaliştii clasici englezi acordau o importanţă minoră întreprinzătorului, considerând că acesta are doar menirea de a asigura capitalul necesar activităţii economice, având un rol indirect în orientarea acestui proces ulterior, realitatea economică a demonstrat netemeinicia acestei atitudini.
Rolul important al întreprinzătorului în alocarea şi realocarea resurselor va fi surprins încă din 1871 de fondatorul Şcolii austriece de gândire economică, economistul neoclasic Karl Meneger.[10] El a accentuat nevoia de informaţie a întreprinzătorului şi abilitatea acestuia de a o analiza cu succes, în scopul alocării corespunzătoare a propriilor resurse, în condiţiile accentuării gradului de incertitudine din economie.
O contribuţie importantă îşi va aduce în acest domeniu şi Joseph Schumpeter.[11]
Conceptul-cheie al analizei schumpeteriene este inovaţia. Cele două concepte, întreprinzător şi inovaţie, nu fac practic altceva decât să se suprapună. Schumpeter consideră întreprinzătorul ca fiind acea persoană care realizează un nou produs sau proces productiv, printr-o nouă combinaţie a factorilor de producţie în esenţă, printr-o inovaţie. În viziunea sa, elementele specifice stimulării aşa-numitei „capacităţi de întreprinzător” există numai atât timp cât are loc introducerea unui sistem inovaţional.
Joseph Schumpeter nu este de acord cu definiţia marshaliană a întreprinzătorlului - potrivit căreia funcţia de întreprinzător este o funcţie de „gestiune” luată în sensul său cel mai larg - afirmând că aceasta este îndeplinită în mod curent de către indivizi cu un grad ridicat de talent, dar şi de profesionalism. Raritatea întreprinzătorilor de succes rezidă din psihologia lor. Deşi ei sunt oameni economici raţionali, obiectivul lor nu este doar de urmărire a unui consum, în sens uzual.
„Factorii de motivare a întreprinzătorilor sunt, mai curând, următorii: Întâi este visul de a fonda un regat privat - dar nu neapărat o dinastie. Fascinaţia este puternică, în special, pentru indivizi care nu au altă şansă să obţină o distincţie socială. Apoi se regăseşte dorinţa de a câştiga, provocarea de a se lupta, de a-şi dovedi superioritatea asupra celorlalţi! (...) În fine, există bucuria de a crea, de a face ceva pozitiv sau, mai simplu, de a exercita energia şi ingeniozitatea sa. Acest tip de individ caută dificultăţile, face schimbări de dragul schimbării şi îi plac aventurile riscante.”[12]
Un punct de vedere pertinent este şi cel al profesorului american Peter Drucker.[13]
La Drucker, întreprinzătorul apare privit în sens pragmatic. Din perspectiva managerială, el este cel care caută schimbarea, o identifică, răspunde la ea şi o exploatează ca pe o oportunitate de afaceri. Definiţia lui Drucker se axează pe existenţa unei adevărate „culturi antreprenoriale” chemată să sondeze noile oportunităţi ale pieţei. Autorul consideră că, elementele caracteristice comportamentului de succes al întreprinzătorului pot fi dezvoltate în cadrul structurilor organizatorice existente, asigurându-se totodată şi un avantaj competitiv pentru întreprindere. În consecinţă, afirmă Drucker, întreprinzătorul trebuie privit din perspectiva rezultatelor pe care le obţine în afaceri şi mai puţin din perspectiva a ceea ce este el ca personalitate distinctă.
Analiza spectrului larg de idei referitoare la întreprinzător ne conduce la evidenţierea a cel puţin trei viziuni fundamentale cu privire la
acest concept.
Într-o primă abordare, întreprinzătorul este privit ca o persoană, ca o entitate ce reacţionează şi răspunde la semnalele pieţei, facilitând procesele de piaţă. Rolul jucat aici de către întreprinzător îl putem considera ca fiind unul pasiv, mai mult cu predominanţă administrativă.
O altă viziune surprinde întreprinzătorul în acţiune, atât sub aspect productiv, cât şi managerial. Cea de a treia abordare, îl priveşte ca pe un factor activ al dezvoltării economice. Introducerea tehnicii inovaţionale la nivel de întreprindere va determina optimizarea procesului de alocare a factorilor de producţie imprimând întreprinzătorului un caracter dinamic. Prin urmare, avem de-a face cu dezvoltarea şi stimularea laturii inovatoare a întreprinzătorului, cu un puternic impact în orientarea şi funcţionarea corespunzătoare a firmei.
Studierea vectorului „capacitate de întreprinzător” impune concluzia: această aptitudine nu este înnăscută şi nu are neapărat o dimensiune culturală. Ea se formează datorită cadrului legal şi instituţional în care oamenii acţionează „ ... fiind un element motor al legăturilor dintre unităţi şi pieţe, un al patrulea factor de producţie”[14] ce direcţionează activitatea firmei spre a putea satisface, în primul rând, cerinţele a doi dintre deţinătorii de interese - clientul şi acţionarul.




[1] Bartal, K. M., Martin, C., Management, Mc Graw Hill Inc., 1994, pg. 15
[2] Hermel, Ph., Audit diagnostic ou analyse?, Les cahiers du diagnostic d'entreprise, Paris, 1988 apud Cândea, D.,. Fărcaş, D, Diagnosticul şi decizia strategică, Bucureşti, Editura Expert, 1998, pg. 13
[3] Enciclopedia conducerii întreprinderii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981
[4] Vezi: Tribuna Economică nr. 43/28 oct. 1998, pg. 16
[5] Marshall, A., Principles of Economics, London, Graham Hill
[6]  Schumpeter, J., Histoire de l'analyse economique, Paris, Galimard, 1983, pg. 110
[7]  Vezi: Porter, M., The Competitive Advantage of Nations, New York, MacMillan, 1990; Nelson, R., Winter, S., The Theory of Firm Development, New Hawen, Yale University Press, 1984
[8]  Blum, E., Un al treilea drum, Iaşi, Editura Universităţii Al. I. Cuza, 1994
[9]   Page, A., Economie politique. Objet et methodes de la science economique, facteurs et cadres de l'activite economique, prix et production, Paris, 6-ieme edition, Dalloz, 1981, pg. 120-122
[10] Menger, K., Grundsetze der Volkschaftslehre, Vien, Braumuller, 1871
[11] Schumpeter, op. cit.
[12]   Casson, M., L'entrepreneur, Paris, Economica, 1991, pg. 30
[13] Drucker, P., L'entrepreneur dans la theorie economique, Problemes Economiques nr. 2482/1991
[14] Văleanu, I. N., Curente de gândire economică, Bucureşti, Editura Fundaţia - “România de mâine”, 1996, pg. 223

loading...