Global Rabota

joi, 6 aprilie 2017

Reactia vitala

Tags

În medicina legală, noţiunea de reacţie cu caracter vital se referă la răspunsul organismului  la o traumă fizică, chimică sau biologică, răspuns care nu apare atunci când agentul traumatic acţionează asupra unui cadavru.
         Astfel apar modificări umorale sau morfologice de răspuns a celulelor şi ţesuturilor în viaţă la diferite tipuri de agresiuni.
Reacţiile vitale pot fi locale şi generale.
Reacţii vitale locale:
         1. hemoragia cu infiltraţia sângelui în ţesuturile vecine. Cercetări efectuate la Institutul Naţional de Medicină Legală din Bucuresti au aratat importanţa punerii în evidenţă pe cale histochimică a peroxidazelor pentru diagnosticarea prezenţei unui infiltrat hematic după dispariţia hematiei ca element morfologic;
         2. coagularea fibrinoasă a sângelui în plagă sau în jurul ei, sânge care nu se spală sub jetul de apă;
         3. retracţia ţesuturilor (depărtarea marginilor plăgii) şi tumefacţia edematoasă a părţilor moi lezate;
         4. inflamaţia (elementele macroscopice sunt: hiperemia, tumefacţia, infiltrarea sero-sanguină cu formare de cruste; cele microscopice sunt: marginaţia leucocitelor în capilare, leucocitoza locală, diapedeza şi fagocitoza, liza celulară);
         5. procesele distrofice şi necrotice (determinate prin metode histochimice şi histologice);
         6. modificările hemoglobinei (apariţia în ţesuturile traumatizate şi infiltrate sangvin a hemosiderinei şi hematoidinei, virarea culorii revărsatelor sangvine posttraumatice);
         7. modificările enzimatice cu apariţia unei zone de diminuare a activităţii unor enzime în apropierea marginii plăgii cu existenţa unei zone mai la distanţă în care activitatea enzimatică este accentuată.
Reacţii vitale generale:
         1. aspiratele pulmonare; existenţa acestora în alveole pulmonare este dovada respiraţiei în momentul contactului cu materialul aspirat - materiale diferite, substanţe, sânge, conţinut gastric, substanţă cerebrală etc.);
         2. embolia (transportarea intravasculară a unor materii care nu se găsesc în mod normal în sânge) grasă, gazoasă, tisulară; embolia grasă apare în traumatisme puternice, după fracturi, striviri de ţesut adipos şi poate fi evidenţiată prin examenul histopatologic al plămânului, creirului etc. Embolia tisulară apare în condiţii asemănătoare. Embolia gazoasă apare în secţionarea marilor vene ale gâtului, în avorturile empirice etc.;
         3. înghiţirea unor substanţe; prezenţa în stomac a sângelui, ţesutului cerebral, corpurilor străine, lichidelor de imersie, dar cu rezerve, în funcţie de caz;
         4. modificările sistemului nervos central, circulatorii, endocrine, umorale, dismetabolice;
         5. mioglobinuria (apariţia mioglobinei în tubii renali şi urină, în cazul traumatismelor musculare);
         6. reacţia sistemului limfatic (apariţia eritrocitelor şi a grăsimilor emulsionate şi eritrofagia în ganglionii limfatici regionali);
         7. anemia organelor şi ţesuturilor-precizează faptul că moartea se datorează unei hemoragii mari; pot coexista şi sufuziuni sanguine subendocardice;
         8. în asfixii, în afara leziunilor locale, sufuziunile subseroase şi mucoase reprezintă modificări generale cu caracter vital.
Kernbach descrie “semnul fibrei elastice”, constând în fibre elastice conjunctive rupte în masa hemoragică de ţesut traumatizat.
         Verdereaux arată că raportul dintre leucocite şi hematii dintr-o regiune traumatizată vital este mai mare decât într-o regiune oarecare.
         Piedelievre descrie testul leucocitozei traumatice, un aflux de leucocite în ţesutul subcutanat adiacent plăgii, produs în câteva ore; absenţa leucocitozei locale demonstrează că leziunea a fost produsă post-mortem sau că moartea a fost rapidă.
Reacţiile vitale se clasifică în:
         1. semne vitale: oferă indicii asupra faptului că victima se afla în viaţă în momentul acţiunii agentului lezional (împroşcarea sângelui în plăgile arteriale, ciuperca de spumă la înecaţi);
         2. reacţii vitale: - precoce: infiltratele hemoragice;
  - semitardive: procesele inflamatorii;
  - tardive: cicatrizarea.
Diagnosticul diferenţial al reacţiilor vitale se face cu epifenomenele lezionale agonale: regurgitarea conţinutului gastric în căile respiratorii (fără reacţii vitale la acest nivel), ulcerele de stress agonale, leziunile de anoxie şi necroză cerebrală (autoliză) din comele prelungite. 





loading...