Razboiul de 100 de ani

         Primul Valois a fost regele Filip al VI-lea – 1328-1350 în timpul căruia se declanşează un lung şi pustiitor război cu Anglia (1337-1453).
         Cauzele :
1.      regii Franţei doreau să elimine de pe teritoriile franceze pe puternicii regi ai Angliei. Este o moştenire a trecutului iar deţinerea ca feud a unor provincii de către regii englezi nu fac decât să împiedice unificarea deplină a Franţei.
2.      După stingerea dinastiei capeţienilor, Plantageneţii din Anglia se considerau moştenitorii direcţi pretinzând tronul Franţei.
3.      Un motiv imediat a fost bătălia pentru Flandra pe care ar fi dorit s-o acapareze Franţa. Aici, industria de postav era bine dezvoltată iar principala furnizoare de lână era Anglia. Atunci când s-a pus problema succesiunii la tronul Franţei, cei din Flandra au susţinut, din motive clare, candidatura lui Eduard al III-lea fiul lui Eduard al II-lea, regele Angliei.
         Filip al Franţei nu se pregătea de război în timp ce regele Angliei căuta sprijin la împăratul Germaniei şi contele de Flandra. Infanteria era formată din ţărani liberi. După ce în 1340 flota franceză fusese înfrântă şi distrusă de cea engleză, a urmat catastrofala înfrângere a armatei franceze de la Grecy în 1346, englezii ocupând în anul următor portul Calais, iar Franţa a fost jefuită. O nenorocire dintre cele mai mari s-a abătut în 1347-1348 asupra Franţei (nenorocirea nu vine niciodată singură) şi anume ciuma neagră adusă din Orient şi care, după unele păreri ar fi înjumătăţit populaţia Franţei apreciată atunci la 16 milioane locuitori. Urmaşul lui Filip al VI-lea, Ioan cel Bun – 1350-1364 s-a confruntat cu puternice contestări din partea altor pretendenţi. Ostilităţile au început în anul 1355, francezii suferind o nouă înfrângere la Poitiers în 1356, iar regele făcut prizonier. Delfinul Carol, ducele Normandiei, convoacă Stările Generale care au început să-l critice, ridicându-se împotriva unor răi sfătuitori ai regelui. Astfel în 1357 în marea Ordonanţă emisă de Stări, deşi nu a fost aplicată, se prevedea dreptul acestora de a se întruni ori de câte ori consideră că este necesar.
         Arestarea şi executarea a doi mareşali ai regelui, neprotejaţi de delfin a condus la izbucnirea răscoalei comunelor pariziene conduse de Etienne Marcel. Delfinul părăseşte Parisul devenind regent, îşi ia de fapt libertatea de acţiune. Convoacă din nou Stările dar nefiind reprezentanţii parizienii, le găseşte supuse şi pentru faptul că principalul oponent al lui, regele Navarei nu-i sprijină suficient pe cei din Paris. Situaţia se complică şi mai mult prin izbucnirea unei răscoale ţărăneşti deosebit de puternice cunoscută sub numele de Jacquerie. Ţăranii nu se revoltau prima oară, dar acum aveau o motivaţie gravă – de 20 de ani suportau un război cu rezultate atât de nefaste, asupriţi aproape în aceeaşi măsură de feudalii francezi şi englezi. Evenimentele au fost în general relatate de cronicari ostili ţăranilor şi de aici dificultatea de a cunoaşte ceea ce s-a întâmplat în realitate. Parizienii s-au alăturat ţăranilor dar cel dintâi care s-a ridicat acestora din urmă a fost regele Navarei măcelărindu-i, iar delfinul a asediat Parisul pe care l-a ocupat măcelărind la rândul lui pe Etienne Marcel şi pe partizanii acestuia. A fost restabilită autoritatea regală dovedindu-se că instituţia regală era bine consolidată. În anii următori luptele cu englezii continuă datorită patrioţilor francezi care vor sfârşi prin a se încheia tratatul de pace de la Calais (oct. 1360) prin care regele Angliei obţinea întinse provincii în Franţa, aproximativ 1/3, nemaifiind vasal al regelui Franţei dar renunţă totuşi la orice pretenţii asupra coroanei franceze.
         Carol al V-lea – 1364-1380, rege de cabinet, bolnav de TBC, lasă conducerea efectivă a războiului lui Bertrand Du Gueslin. Măsurile fiscale luate de rege, buna organizare a armatei şi conducerea pricepută a războiului a permis ca după 1369 când ostilităţiile au fost reluate, până la sfârşitul domniei să elibereze aproape întreaga Franţă mai puţin portul Calais şi regiunea din jur şi alte două provincii. Prestigiul Franţei în lumea creştină este redat iar drept consecinţă, Carol al IV-lea de Luxemburg, îi face o vizită regelui Franţei. După moartea lui, o gravă criză politică, socială şi economică izbucneşte în Franţa care este iarăşi pradă anarhiei.
         Carol al VI-lea n-avea decât 12 ani când a devenit rege, fiind necesară o regenţă pentru conducerea statului compusă din trei unchi ai săi – Ducele de Anjou, ducele de Berry şi ducele de Burgundia – “guvernarea seniorilor florii de crin”. S-a dovedit însă defectuoasă deoarece au început luptele între marii feudali burgunzi şi armagnaci. Dar în august 1392, regele, major acum, înnebuneşte, lovitură grea pentru instituţia regală pentru că regele şi nebun e tot rege. Regenţa este disputată între fratele regelui, Ludovic d’Orleans, şi Filip, ducele Burgundiei. Se adaugă reînceperea războiului cu Anglia care va conduce la o nouă invadare a Franţei în 1413 şi la victoria engleză de la Azincourt, tratatul semnat în 1420 impunea căsătoria regelui Angliei, Henric al V-lea cu Ecaterina; fiică a lui Carol al VI-lea stabilindu-se succesiunea la tronul regal francez prin Henric al V-lea. Delfinul Carol, moştenitor al tronului, a fost practic deposedat de drepturile sale. Regele Angliei Henric al V-lea a murit însă la 21 august 1422 înaintea lui Carol al VI-lea care l-a urmat în mormânt. Rege al Franţei a fost proclamat fiul lui Henric al V-lea şi al Ecaterinei de Franţa, iar moştenitorul legal stăpânea câteva teritorii în sud. Se reia războiul cu rezultate schimbătoare, un război de uzură.
         Din 1429 situaţia începe să se schimbe în favoarea francezilor prin apariţia Ioanei d’Arc, care reuşeşte în fruntea unei mici armate să despresoare oraşul Orleans asediat de englezi.
         Ideea ei cea mai importantă a fost că adevăratul rege este în sudul Franţei şi acesta este Carol delfinul. Însufleţită de acest ideal al eliberării îndeamnă pe rege să se încoroneze la Reims, asigurându-l că francezii îl vor urma, ceea ce s-a făcut în iulie 1429. A fost un act de mare însemnătate pentru istoria poporului francez. Carol devine regele francezilor. Ioana este însă trădată de politicienii francezi. La asediul oraşul Campiegne este prinsă de burgunzi şi predată englezilor. Carol al VII-lea a căzut iar într-o stare de apatie, nu i-a luat apărarea. Un proces de erezie i s-a intentat în urma căruia a fost condamnată la moarte şi arsă pe rug la Rouen la 30 mai 1431. A fost sanctificată de-abia în 1920 deşi francezii au considerat-o de atunci o sfântă.
         Războiul va continua pentru că în zonele ocupate au avut loc mari răscoale antiengleze pregătind terenul pentru eliberarea de către armatele regale franceze. Ultimele două provincii stăpânite de englezi Normandia şi Guyenne au fost eliberate în 1450 şi respectiv 1453, iar portul Calais în 1558.
         Victoria Franţei în acest război a întărit puterea centrală, a grăbit unificarea statului şi prestigiul în Europa în timpul urmaşilor lui Carol al VII-lea către sfârşitul secolului al XV-lea.


Postări populare de pe acest blog

Surse de energie

Surse ale conflictului

Mihai Eminescu (viata si activitatea literara)