Global Rabota

joi, 6 aprilie 2017

Protoistoria Mesopotamiei - formarea orasului-stat si epoca predinastica

Tags

Dacă în zona anatoliană sau balcanică aşezările nu au reuşit să evolueze spre stadiul de oraşe, cele care vor reuşi acest lucru vor fi aşezările din spaţiul mesopotamian. Aici rodnicia pământului a permis creşterea comunităţilor şi eliberarea unei părţi din aceasta de obligaţia obţinerii cotidiene a hranei, faopt esenţial pentru depăşirea stadiului comunei primitive.
Evoluţia aşezărilor mesopotamiene de după 6000 a.Chr. este ilustrată de cea de la Tell-es-Sawan, care aparţine culturii Samarra. Nivelul de organizare şi structura acesteia o apropie foarte mult de aşezările din spaţiul balcanic. Această aşezare era situată pe Tigru, într-o zonă secetoasă şi prin urmare locuitorii de aici practicau o agricultură avansată bazată pe un amplu sistem de irigaţii. Aceasta are trei nivele de locuire ce acoperă mil. 6-5 a.Chr. în prima ei fază, aşezarea era deja fortificată, fiind apărată de un şanţ cu traiect rectangular, care a fost repede abandonat pe măsură ce populaţia s-a extins. În faza 3 fortificaţia era mult mai avansată constând dintr-un zid de cărămidă crudă secondat de un şant în afara lui, amândouă de o formă regulată. Suprafaţa fiind foarte mică (2 ha) casele erau construite îngrămădit, dar în zona centrală exista un spaţiu liber deschis. Atât reţeau de irigaţie cât şi fortificaţia au necesitat un efort bine dirijat. O parte din populaţie trebuia să se ocupe permanent de sistemul de irigaţie, în timp ce o altă parte executau muncile specializate din cadrul construcţiilor. Toate aceste realizări implică existenţa unei pături superioare, coordonatoare. În ciuda unei clare organizări sociale, a pieţii publice centrale, a canalelor de drenaj sau a fortificaţiilor de formă regulată, aşezarea de la Tell-es-Sawan mai are mult până să devină un oraş. Îi lipseşte trama stradală şi edificiul public monumental al întregii comunităţi.
În cursul mil. 4 a.Chr. dezvoltarea culturii Obeid a însemnat întemeierea localităţilor ce vor deveni viitoarele oraşe-stat sumeriene. În ultima fază a acestei culturii se fac cei mai importanţi paşi spre urbanizare. Pentru aceasta cel mai bun caz este aşezarea de la Eridu. aceasta atinsese în acea vreme o suprafaţă de 10 ha şi o populaţie de 4000 locuitori. Spre deosebire de toate celelalte aşezări, aceasta prezintă un adevat edificiu public, templul, care capătă o fizionomie şi o structură proprie. Aceasta a fost la început o clădire rectangulară, probabil o capelă, cu o simplă masă de ofrande sau un altar. În perioada următoare (nivelul XVI), deasupra vechii capele a fost descoperit un edificiu mult mai complex care consta dintr-o încăpere centrală cvasi-pătrată (pare-se împărţită într-un naos şi pronaos), unde se găsea masa cu ofrande şi care în partea din spate se termina cu o absidă în care se afla statuia de cult. În faza Eridu VII (3700-3600 a.Chr.) apare, în acelaşi loc, un edificiu cu aspect de templu propriu-zis, dar al cărui plan este incomplet. Doar în cadrul următoarelor două faze, când aşezarea ajunge la 25 ha suprafaţă şi o populaţie de 8-10000 de locuitori, se poate vorbi de un templu clar individualizat de restul ambientului (3600-3500 a.Chr.). Acesta prezenta o sală centrală înaltă, înconjurată de încăperi mai joase. În cadrul acesteia se găsea statuia divinităţii şi altarul. Intrările erau situate pe laturile lungi. Edificii asemănătoare s-au găsit şi la Tell Uqair şi Tepe Gawra, devenind prototipul edificiului de cult mesopotamian pentru câteva milenii.
Prezenţa templului unic este dovada clară a dispariţiei relaţiilor gentilice, bazate pe ideea strămoşului comun şi înlocuirea lor cu un element de coeziune pentru toţi locuitorii aşezării, divinitatea tutelară a oraşului. Astfel relaţiile de rudenie fac loc celor de vecinătate. De altfel, apariţia unui edificiu monumental de aşa anvergură atestă prezenţa unei mâini calificate, ocupatîngrijirea acestuia şi care nu se mai ocupa de producerea de hrană. De altfel, o asemenea specializare este indicată şi de inventarea roţii olarului, mecanism pe care nu oricine putea să-l folosească. La fel, prezenţa unor materiale de construcţie, care lipseau din zona Mesopotamiei arată existenţa unor legături comerciale trainice cu alte regiuni. Nu în ultimul rând, exitenţa unui asemenea edificiu implică şi existenţa unui aparat sacerdotal, separat de restul comunităţii şi întreţinut de ea, care îşi asumă rolul de coordonare a activităţii comunitare. Totuşi, mica anvergură a aşezării de la Eridu, precum şi faptul că aceasta nu era centrul unei regiuni agricole, fac din aceasta o aşezare de tip preurban, mai degrabă decât un de tip urban.
Punctul în care într-adevăr putem vorbi de existenţa unor centre urbane este în jurul anului 3500 a.Chr., mai exact în perioada Uruk (3500-3000 a.Chr.). în această perioadă putem vorbi de existenţa unor oraşe-state propriu-zise. La mijlocul mil. 4 a.Chr. oraşul Uruk atinge o suprafaţă de 100 ha şi o populaţie de cca. 20 000 locuitori, fiind cam de două ori mai mare decât oricare alt oraş sumerian. La sfârşitul aceluiaşi mileniu (faza IVA), acesta ajunge la o suprafaţă de 250 ha şi o populaţie de 30-50 000 de locuitori. În cadrul nivelului V (3300-3200 a.Chr.) apar primele temple monumentale şi primii cilindrii sigilii cu reprezentarea conducătorului. În faza IVB (3200-3100 a.Chr.) datează sanctuarul Eanna, dedicat zeiţei frumuseţii Innana. Acesta fiind înconjurat de un zid de incintă devine un adevărat centru politico-religios al oraşului, servind atât unor ceremonii religioase cât şi unor reuniuni laice. În faza IVA (3100-3000 a.Chr.) peste vechile edificii sunt construite unele noi de acelaşi plan. Noului plan îi aparţin două temple gigantice, dispuse, pe plan, perpendicular. Putem spune că sunt temple datorită formei clasice a templului sumerian: o navă centrală supraînălţată, flancată de două nave laterale mai joase, ce cuprind nişe şi încăperi, precum şi scări pentru urcat la etaj. În încăperea centrală se află altarul şi statuia zeului, plasată într-o absidă. Pe lângă edificiile religioase existau si câteva laice, cee ce denotă faptul că sanctuarul Eanna îmbina funcţiile religioase cu cele politico-administrative. De altfel, din această perioadă datează şi primele tăbliţe cu scriere pictografică, găsite într-o încăpere laterală a unuia dintre temple.
În perioada următoare, denumită Djemdet Nasr (3000-2700 a.Chr.), corespunzând nivelului III de la Uruk, oraşul se dezvoltă şi mai mult, ajungând la o suprafaţă de aprox. 500 ha şi o populaţie de 60-80 000 de locuitori. Acesta era centrul unui întins teritoriu rural, care era lucrat în parte de populaţia oraşului, iar cealaltă de micile aşezări rurale, care funcţionau ca sateliţi. În această perioadă în sanctuarul Eanna clădirile se diversifică: nu mai există un edificiu impozant cu un plan asemănător templului, de unde impresia unora că templul s-a laicizat, devenind un palat regal. Centrul religios s-ar fi mutat în zona „templului alb”. Totuşi, prezenţa unor numeroase gropi cu ofrande atestă păstrarea caracterului cultic al incintei. Pare-se că templul a fost construit, într-adevăr, pe platforma aflată sub ziguratul lui Ur-namu, fondatorul celei de-a III dinastii din Ur. De asemenea la NV de incinta Eanna a funcţionat celebrul templu alb, cunoscut şi sub numele de ziguratul lui A Anu, unul dintre cele mai bine păstrate edificii de cult din lumea sumeriană.
Element foarte important este faptul că în afară de incinta Eanna şi templul alb nu s-au găsit nici un fel de alte clădiri impozante. Arheologic sunt atestat doar cartiere de locuinţe modeste, fără nici un fel de vile, sau construcţii mai arătoase, care să vorbească despre o scindare socială. De asemenea d.p.d.v. arheologic singura instituţie statlă identificabilă este lăcaşul de cult, palatul propriu-zis apărând de abia prin 2750-2700 a.Chr. De asemenea în listele de renaguri, funcţii şi meserii, în fruntea ierarhiei este situat suveranul, en. Aceştia sunt reprezentaţi pe cilindrii sigilii ca exercitând diferite funcţii rituale, ceea ce atestă faptul că erau, în primul rând, mari preoţi. Si mai târziu această titulatură va denumi pe monarh, dar treptat se va rezuma doar la sensul de mare-preot. Pe lângă faptul că sunt reprezentaţi ca mari preoţi, aceşti en sunt reprezentaţi îndeplinind şi o serie de funcţii laice. Astfel, conducătorul oraşelor-stat din perioadele Uruk şi Djemdet Nasr au funcţia de rege-preot şi nu doar cea de mare-preot.
Nici un text sau inscripţie nu pomeneşte numele unui astfel de conducător: singurul pare să fie En-merkar, pe care-l cunoaştem datorită epopeii omonime. Acesta pare-se să fi domnit în perioada Uruk IVA sau Djemdet Nasr şi este inventatorul mitic al scrierii. Datorită faptului că regii-preoţi din aceste două perioade au rămas anonimi, epoca în care aceştia au domnit a fost numita predinastică.
Din două motive orânduirea primelor oraşe-state sumeriene (epoca predinastică) a fost caracterizată drept comunism teocratic. Comunism, pentru că nu există o proprietate clară asupra pământului şi munca voluntară este prestată de către toată lumea, şi teocratic pentru că întreaga viaţă social-politică era dirijată de către clasa sacerdotală în formare.



loading...