Prerogativele administrative ale domniei

În Moldova şi în Ţara Românească, domnia a folosit modelul bizantin în multe din elementele structurii sale: titulatura domnului, puterea absolută, concepţia teocratică asupra puterii domneşti, asocierea la domnie etc. Domnia a reprezentat o instituite fundamentală şi centrală a dreptului cutumiar românesc.
Regimul domnesc se întemeia pe un aparat administrativ central puternic, subordonat domnului, care folosea un corp de dregători şi ostaşi care depindeau direct de acesta.
Odată cu consolidarea statelor medievale, puterea politică s-a instituţionalizat obiectiv, aparte de persoana domnitorului, disociindu-se de persoana sa pentru a se ataşa definitiv unei entităţi care îi serveşte drept suport, adică un aparat statal, situaţie în care domnitorul, sfatul domnesc şi ceilalţi dregători nu sunt decât depozitari provizorii, agenţi de exerciţiu al competentelor acestui aparat care în realitate desemnează statul ca atare, şi care îşi are drept centru de greutate instituţia domniei.
Puterea domnului a fost personală, indivizibilă şi netransmisibilă în plenitudinea sa. Prerogativele domneşti erau vaste, corespunzând celor obişnuite
în întreg ev mediu. Toate puterile erau concentrate în mâinile monarhului, el era şeful întregii administraţii a ţării şi şeful puterii executive, putând lua orice măsuri pentru păstrarea ordinii feudale.
Domnul numea şi revoca pe toţi dregătorii atât ai ţării cât şi ai curţii. Tuturora el le dădea porunci, verbal sau în scris, prin „cărţi de poruncă”, pitace, hrisoave, prin care impunea implicarea dărilor, constrângerea ţăranilor să execute muncile datorate domniei şi stăpânilor de moşii.
Domnul ţării avea dreptul de a acorda ranguri şi privilegii boiereşti, de a încuviinţa întemeierea de sate şi târguri, de a împroprietări un străin, de a încuviinţa căsătoria fiilor şi fiicelor de boieri, precum şi dreptul de a percepe dările, regula înrădăcinată în obiceiul pământului.
Domnul avea dreptul să aşeze dările, stabilind cât se cuvenea să plătească fiecare colectivitate, să fixeze contribuţia la plata haraciului, să înfiinţeze dări noi, să acorde scutiri de dări prin imunităţi şi slobozii, prerogativă exercitată, de obicei, consultând sfatul domnesc sau chiar adunarea stărilor.
Domnii au exercitat efectiv dreptul de a bate monedă. În Ţara Românească, Vladislav I (1364-1377) a bătut prima monedă iar în Moldova, Petru I Muşat.
După accentuarea dominaţiei otomane, turcii nu au mai îngăduit Ţărilor Române baterea de monedă proprie.
În calitatea sa de şef suprem al administraţiei, domnul hotăra şi împărţirea teritorial-administrativă a statului şi era capul oştirii.
Aşadar, domnul exercită o multitudine de prerogative, într-un sistem bazat pe confuzia de atribuţii, dar fireşte, activitatea lui era controlată de către boieri, care îşi promovau interesele prin sfatul domnesc şi prin dregători.
Numit de regele Ungariei, voievodul Transilvaniei exercita numai o parte din prerogativele suveranităţii regale. Avea dreptul de a numi vicevoievodul şi pe comiţii comitatelor. Era administratorul veniturilor regale din care îşi reţinea o treime, şi şeful armatei care se recruta din Transilvania. Avea şi dreptul de a convoca congregaţiile generale şi de a le conduce lucrările.
Teritoriile locuite de saşi şi de secui nu erau supuse jurisdicţiei voievodale, însă din secolul al XIV-lea, voievodul devenind şi comite al secuilor administrează şi ţinuturile acestora.
După despărţirea Transilvaniei de regatul ungar şi organizarea sa ca principat sub suzeranitate turcească (1541), Transilvania a fost condusă de principe, care era ales de dietă, şi mai rar impus de turci. Principelui nu i s-a recunoscut decât iniţiativa legislativă, însă, în calitate de şef al statului deţinea puterea executivă; numea persoane în funcţii publice, atribuia titluri de nobleţe, numea şi revoca din funcţii pe marii prelaţi ai ţării, putea acorda graţierea şi amnistia şi avea vocaţia generală de a moşteni patrimoniul magnaţilor decedaţi fără erezi, de a organiza iarmaroace şi târguri.
Când Transilvania a trecut sub stăpânire habsburgică, potrivit Diplomei Leopoldine din anul 1691, împăratul de la Viena era şi principe al Transilvaniei, situaţie în care desemna un locţiitor al sau, un guvernator, ales dintre nobilii ţării.
Guvernatorul cât şi locţiitorul său trebuiau să aparţină în acelaşi timp unei din cele patru religii recepte, fiind excluşi cei de religie ortodoxă, care în mare majoritate erau români.

Guvernatorul avea numai atribuţii administrative, căci puterea legiuitoare aparţinea Dietei, iar cea executivă aparţinea în fapt împăratului. În perioada stăpânirii habsburgice, în Banat exista o înaltă autoritate, Administraţia imperială şi regală a ţării, compusă dintr-un preşedinte şi şase consilieri cu un număr corespunzător de secretari, conceptişti şi din alt personal de cancelarie necesari registraturii, contabilităţii şi caseriei regale.

Postări populare de pe acest blog

Surse de energie

Surse ale conflictului

Mihai Eminescu (viata si activitatea literara)