Premise constitutionale si legislative ale organizarii administrative romanesti in perioada interbelica

În anul 1923 s-a adoptat o noua Constituţie. Adoptarea ei a fost impusă de realitatea făuririi statului naţional unitar, de schimbarea raportului de forţe dintre clase, de luptă pentru consacrarea unui sistem mai avansat de drepturi şi libertăţi.


În elaborarea noii constituţii s-a pornit de la textele celei din anul 1866, dintre care, aproximativ 60% au fost preluate, ceea ce a făcut să se afirme, ca în realitate, Constituţia din 1923 este doar o modificare a constituţiei din anul 1866.
Constituţia, publicată la 29 martie 1923 în Monitorul Oficial nr. 282 cuprindea opt titluri şi 138 de articole.
Consfiinţând făurirea statului naţional unitar, noua lege fundamentală prevedea în titlul I că Regatul României este un stat naţional unitar şi indivizibil, împărţit din punct de vedere administrativ în judeţe, judeţele fiind împărţite în comune.
Numărul, întinderea şi subdiviziunile teritoriale erau stabilite conform legilor de organizare administrativă. Teritoriul României era declarat inalienabil.
Legea fundamentală din 1923 a consfinţit ca formă de guvernământ monarhia constituţională cu regim democratic parlamentar.
În titlul al treilea sunt cuprinse dispoziţii constituţionale prin care se consacra separaţia puterilor în stat, activitatea legislativă urma să fie exercitată de rege şi reprezentantă naţionala, cea executivă de către rege şi guvern, iar cea judiciară de către instanţele judecătoreşti.
Puterea executivă era încredinţată regelui, şi exercitată de guvern în numele regelui, organele administraţiei centrale fiind ministerele conduse de miniştrii.
Prerogativele executive ale regelui nu erau prea mari, fiind expres prevăzute în Constituţie: numirea sau confirmarea în funcţii publice; întocmirea de regulamente pentru executarea legilor, conferirea de grade militare şi conducerea armatei, acorda decoraţii, bătea monedă, încheia convenţii cu alte ţări, convenţii ce trebuiau să fi aprobate de Parlament.
Actele prin care regele îşi exercita prerogativele sale se numeau decrete regale; cum dispoziţiile constituţionale precizau că persoana regelui este inviolabilă, iar miniştrii sunt răspunzători, aceste acte emanate de la rege nu aveau tărie legislativă dacă nu erau contrasemnate de un ministru, din momentul semnării actului, răspunderea apăsa numai asupra ministrului.
În caz de punere sub acuzare, miniştrii se aflau sub jurisdicţia Curţii de Casaţie. Miniştrii nu puteau fi membrii ai adunărilor legislative, dar participau la dezbaterea proiectelor de legi fără drept de vot.
Miniştrii aveau o triplă răspundere pentru actele lor: politică, faţă de puterea legislativă, penală, căci, conform art. 98, orice cameră a parlamentului şi chiar regele putea cere punerea sub acuzare a miniştrilor, şi civilă, faţă de orice persoană vătămată de un decret sau o dispoziţie, ce încalcă Constituţia şi atrăgea despăgubiri băneşti.
Miniştrii întruniţi alcătuiau Consiliul de Miniştrii, care era prezidat de un preşedinte, în persoana celui însărcinat de rege cu formarea guvernului. Guvernul, Consiliul de Miniştri, da hotărâri numite jurnale ale Consiliului de Miniştrii pe chestiunile de naturalizare, schimbarea denumirilor unor localităţi autorizarea funcţionarii unor persoane juridice străine pe teritoriul României.
Ministerele reprezentau organele administrative centrale care activau într-un anumit domeniu, şi erau structurate în departamente şi subsecretariate de stat. Nu putea fi prim-ministru decât cel care este român sau naturalizat român. Membrii familiei regale nu putea fi miniştrii.
Prin legile din anul 1929 se înfiinţează Directorate ministeriale locale în număr de şapte, cu sediul la Bucureşti, Iaşi, Chişinău, Craiova, Timişoara, Cluj şi Cernăuţi.
Fiecare minister avea câte un directorat în cele şapte centre. Crearea lor s-a motivat prin necesitatea soluţionării mai urgente, operative a problemelor


locale, fără să mai ajungă la minister. Directorul ministerial avea în subordine şi prefecţii judeţelor din directorat.
Doctrina juridică şi Constituţia din anul 1923 se bazau pe concepţia de auto-administrare şi descentralizare. Astfel, art. 41 menţiona că judeţele şi comunele au o sferă de atribuţii cuprinzând interese locale asupra cărora organele lor au un drept de reglementare şi organizare.
Art. 108 arăta că organele de decizie sunt pluri personale, alcătuite din membrii aleşi de către cetăţenii localităţii respective, prin vot universal, egal, direct şi secret, acestea urmând a fi organizate prin legi, având la bază descentralizarea administrativă. Judeţele şi comunele aveau dreptul de a stabili şi încasa impozite, maximul cărora era fixat prin lege.
În administraţia locală s-a trecut de asemenea la unificare, care s-a făcut treptat până în anul 1925 când a fost adoptată legea despre unificarea administrativă, prevăzând organizarea unor comune din câteva sate, administraţia comunală fiind într-unul din aceste sate, ca reşedinţă a comunei.
A urmat apoi Legea din anul 1929, de organizarea administrativă, adoptată de guvernul ţărănist, stabilind că toate comunele pot fi împărţite în sectoare, care de asemenea urmau a se bucura de personalitate juridică, satele dintr-o comună fiind declarate sectoare, aveau şi o conducere a lor.
Constituţia a păstrat sistemul de instanţe judecătoreşti competente în materie de contencios administrativ, adică în drept de a se pronunţa asupra legalităţii actelor administrative.
Legea contenciosului administrativ din anul 1925 a indicat curţile de apel ca fiind competente a anula actele ilegale şi a judeca cererile de despăgubire, dar a scos de sub controlul judiciar actele de guvernământ şi comandament militar şi chiar actele administrative ale Preşedinţilor corpurilor legiuitoare, în 1929 această prevedere fiind declarată neconstituţională.
În perioada anilor 1927-1930 a funcţionat, conform prevederilor constituţionale, instituţia regentei. Instituţia regentei a fost determinată de renunţarea lui Carol, fiul cel mare al regelui Ferdinand, la prerogativele de moştenitor al tronului.
În ianuarie 1926 Corpurile legiuitoare au ratificat actul renunţării, proclamându-l moştenitor pe Mihai, fiul lui Carol. Totodată a fost creată o regentă, constitută din trei persoane, care urma să-şi exercite prerogativele, în eventualitatea în care Mihai ar fi ajuns rege înaintea majoratului.
Regenta a început să-şi exercite atribuţiile din iunie 1927, ca urmarea morţii regelui Ferdinand. În anul 1930, Carol a revenit în ţară şi s-a proclamat rege, astfel încât regenta şi-a încheiat activitatea.
Dacă în primii ani după făurirea statului naţional unitar, viaţa politică, a fost, în fapt, dominată de către Partidul Naţional Liberal, iar după anul 1926 s-a realizat o importantă regrupare de forţe, conducerea statului fiind exercitată alternativ de către două mari grupări politice: Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc, aşa numitele „partide istorice”.



Postări populare de pe acest blog

Surse de energie

Surse ale conflictului

Mihai Eminescu (viata si activitatea literara)