marți, 4 aprilie 2017

PREISTORIA

Tags

Epoca preistorică este în general definită ca fiind perioada cronologică a societăţii umane care începe odată cu apariţia omului şi se încheie cu inventarea scrierii. În acelaşi timp, termenul desemnează şi ansamblul de discipline ştiinţifice care studiază evoluţia comportamentului social-uman în cursul acestei perioade.
Conceptul apare definit odată cu primele descoperiri a  celor mai vechi mărturii ale existenţei omului.
Preistoria este o ştiinţă constituită târziu în Scandinavia, o contribuţie deosebită având-o specialişti precum Thomsen, directorul şi fondatorul muzeului de etnografie şi arheologie din Compenhaga, Nilsson, naturist suedez, professor de zoologie la Universitatea din Lunnd, geologul danez Forchhammer, Worsaae şi Streenstrup, directori ai muzeului din Copenhaga, au simţit nevoia de a urma o altă cale. Aceştia au făcut apel la o serie de date oferite de botanică, zoologie, hidrografie şi mai ales etnografie, în timp ce arheologia lor are un caracter foarte rudimentar. Important este faptul că au reuşit să creeze o bază pentru istoria preistorică, pe datele oferite de diverse ştiinţe şi tradiţii. Pentru spaţiul scandinav, unde documntele istorice (textele şi chiar tradiţia) nu coboară mai jos de o mie de ani, dorinţa de a lărgi cadrul istoriei acestei zone a fost un stimulent puternic pentru studierea istoriei de dinaintea apariţiei scrierii. În 1833, Thomsen a publicat, în Mémoires de la Société des antiquaries du Nord, o lucrare despre antichităţile pietrei, dar reveni apoi în 1836 clasificarea sa şi diviziunile timpurilor preistorice în epoca pietrei, cea a bronzului şi cea a fierului.          
În accepţia lui Lucian Blaga, noţiunea de preistorie trebuie integrată într-un concept mai larg, pe care-l defineşte drept cultură minoră.
S-a vorbit într-o anumită perioadă despre comunităţile umane ale preistoriei folosindu-se sintagma de comună primitivă (punctul de plecare fiind o viziune materialist-dialectică şi istorică asupra evoluţiei omului, conform căreia progresul nu putea fi explicat decât pe seama existenţei unei proprietăţi comune).
Noţiunea de “primitivism”, apare în secolul al XVIII-lea, şi este legată de evoluţia unor societăţi neoccidentale, fiind definită din perspectiva concepţiei după care istoria înfăţişează ansamblul societăţilor umane într-o mişcare liniară, uniformă, ascendentă. S-a mers atât de departe încât s-a crezut că primitivii, aflaţi cel mai aproape de starea originală a omenirii, sunt condamnaţi prin “blestem organic” la stagnare culturală.
Explicaţia folosirii acestui termen ar trebui însă să aibă în vedere doar ideea de anterioritate logică nu şi istorică, astfel încât societăţile arhaice ar putea fi numite primitive doar pentru că încarnează forme structurale primare din punct de vedere logic.
Leroi-Gourhan considera că “reconstituirea vieţii culturale a oamenilor din trecutul anterior Istoriei” poate fi realizată “printr-o analiză etnografică a habitatelor preistorice” (1983).
Astăzi, cercetările presupun analize de mediu, studiile tehnologice şi funcţionale, modelele etnoarheologice fiind utilizate moderat (după respingerea comparatismului etnografic de către  Leroi-Gourhan). Începând cu secolul al XIX-lea şi până în 1950 acest comparatism a avut în vedere o analiză etnologică şi arheologică a prezentului ale cărei rezultate puteau oferi ipoteze de interpretare ale unor situaţii din trecut.
Având câmpuri de cercetare vecine, dialogul preistorie – etnologie a existat întotdeauna, însă Leroi-Gourhan îi reproşa acestuia paralizarea imaginaţiei ştiinţifice, deoarece explicaţiile se bazau doar pe analogie.
În 1960 apar publicaţia “New Archeology” şi neo-evoluţionismul lui E.Service şi M.Sahlins, care vor determina o a doua ruptură metodologică. S.R.Binford, (1968) a propus o abordare ipotetico-deductivă, care să permită trecerea de la analize etnografice la fapte arheologice.
Pe de altă parte noţiunea de civilizaţie (apărută în Franţa, la 1770)   desemnează un anumit stadiu de dezvoltare, adică ansamblul acumulărilor tehnice, sociale, intelectuale pe care le-a făcut posibile progresul continuu al raţiunii. (A.C.Taylor).
Rezultat al educaţiei şi ideal, noţiunea de civilizaţia suportă o dedublare semantică, astfel că sensurile se lărgesc şi se relativizează, pe măsură ce referent privilegiat rămâne în mod constant Occidentul.
 Începând cu 1870, se va vorbi de “civilizaţia popoarelor inferioare” (E.B.Tylor), după ce la sfârşitul secolului anterior China şi India primiseră rangul de civilizaţii. Ca urmare, civilizaţia devine sinonimă cu cultura (în sensul tehnic al termenului), fiind folosită cu această accepţie de către arheologi.


În mod tradiţional, preistoria este împărţită în trei părţi:
-         Paleolitic: perioada “pietrei vechi” cioplite;
-         Neolitic: perioada “pietrei noi” sau şlefuite;
-         Epoca metalelor: perioada uneltelor din bronz sau fier.


loading...