marți, 4 aprilie 2017

Postmodernismul

Tags


Postmodernismul


Elementul de compunere « post- »  din termenul postmodernism defineste exact cuvantul ca atare, din punct de vedere istoric si tipologic. Postmodernismul vine dupa modernism, dupa o intreaga evolutie, sedimentata istoric, a literaturii. Intelesurile pe care acest prefix le vehiculeaza pot merge in doua directii: fie acela de ruptura, fie de continuitate. [1]

Termenul a patruns pe scena literara romaneasca pe la mijlocul anilor ’80, mult mai tarziu fata de data de debut in alte culturi occidentale. Aparitia sa in Romania s-a facut ca urmare a unei nevoi imperioase.[2] De altfel, trecerea de la modernism la postmodernism in literatura romana a avut anumite motivatii care sunt structurate de criticul Ion Bogdan Lefter in trei etape. Prima dintre ele priveste adoptarea unei atitudini moderniste in ce priveste literatura dupa anul 1880. Fie ca e vorba de poezie, prin « ‘depersonalizarea’ eului ‘narator’, refugiat in sfere abstracte »[3], sau despre proza, care cunoaste acum o atomizare a persoanei in cursul introspectiei dilatate, pe filiera proustiana si joyceana.[4]

Cea de-a doua etapa care marcheaza evolutia spre postmodernism este reprezentata de epuizarea resurselor si a formelor de exprimare ale modernismului in anii ‘60-’70. Astfel, literatura era nevoita sa cunoasca un alt curent, sa descopere, intocmai unui serial, continuarea care sa explice suspansul.

In final, a treia etapa precizata de Lefter priveste noua democratie a limbajului literaturii, o etapa in care se subliniaza nevoia si beneficiile de deschidere catre ‘autenticitatea’ lumii.

Mai mult decat atat, el numeste ‘simptome’ caracteristicile postmodernismului in literatura anilor ’80-’90, iar acestea sunt « ‘intoarcerea autorului’ in text, rebiografizarea persoanelor gramaticale printr-o noua angajare existentiala, implicarea mai acuta in realitatea cotidiana, de aici si acum, evitarea capcanelor ‘naivitatii’ confesive prin deconspirarea mecanismelor textuale si atingerea […] a unui patetism mai profund. »[5]

Din punct de vedere stilistic, postmodernismul extinde narativitatea asupra poeziei si criticii, mai ales sub forma jurnalului, iar metafora, atat de apreciata si de folosita in modernism, este exclusa. Mai mult decat atat, se observa aparenta ironiei, a multistilismului, se face uz de supraetajarea textuala, de citate, colaj, pastisa, parodie.[6]

O enumerare asemanatoare de termeni care definesc postmodernismul se gaseste si la criticul Mircea Cartarescu. El reia, de fapt, 11 puncte pe care Ihab Hassan le considera trasaturi definitorii ale curentului. Astfel, vorbim despre indeterminare in postmodernism ca transformare a operei de arta in obiect de larg consum, despre fragmentare ca divizarea artelor, ca discontinuitatea textului, fie el literar, muzical sau plastic’[7], fragmentare ca adevaruri  partiale. Apoi, el identifica decanonizarea literaturii si a culturii, inventariaza de asemeni si ceea ce numeste ‘lipsa-de-sine’ – sau atunci cand subiectul insusi este o fictiune.

In continuare, Cartarescu pune accentul pe un punct destul de important, si anume lipsa unui referent pentru artistul postmodern. Operele postmoderne pot fi deci complet nereferentiale sau fals referentiale.[8] Ele pot fi, de altfel, si ironice, intrucat “in postmodernism insa, ironia se generalizeaza, devenind insasi substanta operelor artistice.”[9] El nu cunoaste limite, artistului postmodern ii este permisa orice ironie, insa ironia de care vorbim nu are veleitati social-politice directe.

Cel de-al saptelea punct de pe lista lui Cartarescu il reprezinta hibridizarea literaturii. Delimitarea intre specii si genuri literare nu mai este atat de stricta, ele devenind acum impure. Arta postmoderna implica astfel pastisa, parodia,  travestiul sau chiar carnavalescul. Termenul din urma desemneaza « perpetue formari si deformari ale limbajului », o « oralitate rafinata » si « pasiune pentru polifonia stilistica si narativa », precum si o apetenta pentru burlesc si alegorii complicate.
Ultimele locuri de pe lista lui Cartarescu sunt atribuite contructionismului, imanentei si participarii. Constructionismul apare in cadru pentru ca postmodernismul pierde legatura cu realitatea, asa ca aceasta se transforma in realitatea pe care o doreste scriitorul.

In continuare, imanenta este definita ca ‘the growing capacity of mind to generalize itself through symbols[10], adica ajungem la auto-suficienta, caci scrierile postmoderniste includ auto-critica necesara autorului pentru a reusi sa mearga mai departe in cercetari, in opiniile pe care le expune, fara a interfera cu opiniile celor din jur.

In final, criticii gasesc ca participarea cititorilor la rescrierea si completarea textelor postmoderniste este esentiala pentru supravietuirea lor in curentul din care fac parte.

In literatura romana, dintre cei mai cunoscuti postmoderni ii amintim pe Mircea Cartarescu, Mircea Nedelciu, Mircea Horia Simionescu, Traian T. Cosovei sau Ion Stratan.








[1] Mircea Cartarescu, Postmodernismul romanesc, Editura Humanitas, 1999, pagina 86: ” întorcîndu-mă la semnificaţia prefixului din structura ter­menului postmodernism, voi spune că el exprimă în orice caz, fie prin ruptură, fie prin continuitate, o relaţie esenţială, ombilicală între cele două mari curente de gîndire estetică ale secolului nostru. Este aproape imposibil să încercăm o definire a postmodernismului fără să ne referim la moder­nism si, pe de altă parte, să înţelegem în spirit modern mo­dernismul fără să-1 privim dintr-o perspectivă postmodernă —(„O operă nu poate fi modernă dacă nu e mai întîi postmo­dernă", căci „postmodernismul este modernismul în stare născîndă", scrie J.-F. Lyotard)”.
[2] Ion Bogdan Lefter, Postmodernismul romanesc, Editura Univers, Bucuresti, 1995: “Caci termenul si conceptual [de modernism] au aparut si s-au impus in spatial romanesc abia atunci cand o anumita evolutie a literaturii le-a ‘cerut’ cu necessitate.”
[3] Ion Bogdan Lefter, Postmodernismul romanesc, Editura Univers, Bucuresti, 1995, pag. 168-171.
[4] Idem 3.
[5] Idem 3.
[6] Idem 5.
[7] Mircea Cartarescu, Postmodernismul romanesc, Editura Humanitas, 1999, pagina 97.
[8] Idem 7, pagina 100 : « De fapt, ceea ce interesează aici este rela­ţia faţă de referent. Pentru artistul postmodern, referentul pur şi simplu nu (mai) există. De aceea, operele lui pot fi complet nereferenţiale (vezi experienţele avansate de textualism ale lui Federman, Sukenik ori ale poeţilor L=A=N=G=U=A=G=E) sau fals referenţiale, precum scrierile lui Barth, Eco sau Mârquez, autori înalt figurativi, al căror referent nu este însă realitatea, ci o foarte sofisticată invenţie: textul lor se răsfrînge asupra lui însuşi pentru a-şi deveni, clipă de clipă, propriul referent […] »
[9] Idem 8, pagina 101.
[10] Ihab Hassan, The Postmodern Turn, p. 22, apud Mircea Cartarescu, Postmodernismul romanesc, pagina 105.

loading...