Global Rabota

marți, 4 aprilie 2017

Polonia in perioada interbelica

Tags

Statul polonez dispăruse ca entitate organizatorică din 1795. Polonezii erau divizaţi în cadrul Imperiului austro-ungar, rus şi cel german. În secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, propaganda poloneză pentru emancipare naţională era deosebit de activă. De altfel, punctul 13 dintre Cele 14 din Declaraţia preşedintelui american stipula necesitatea înfiinţării unui stat polonez cu ieşire la mare. Astfel erau recunoscute drepturile polonezilor de a-şi crea un stat naţional independent. Primii au reuşit să se elibereze polonezii din componenţa fostului Imperiu rus, după dispariţia lui. La 15 octombrie 1918, deputaţii polonezi din Parlamentul de la Viena au declarat că polonezii încetează să se mai considere cetăţeni ai Imperiului habsburgic.
La 6 noiembrie 1918, a fost constituit un Guvern provizoriu, iar la 18 noiembrie a fost proclamată Republica Polonă independentă, în frunte cu generalui Josef Pilsudski. La 20 februarie
1918,   a fost adoptat primul act al Poloniei independente, aşa-numita Mica Constituţie. La 17 martie 1921 a fost votată noua Constituţie a Poloniei, care garanta noua formă de stat - republica prezidenţială, preşedintele fiind ales pe un termen de şapte ani. Puterea legislativă aparţinea Seimului şi Senatului, cea executivă preşedintelui şi miniştrilor. Constituţia oferea largi drepturi şi libertăţi democratice cetăţenilor ţării.
Primul preşedinte al ţării, Josef Pilsudski, în 1922 s-a retras de la putere ca să revină în mai 1926, înstaurând un regim autoritar, pe care îl menţine până în 1935, când a încetat din viaţă. Noul regim politic, intitulat Sanacja, urmărea scopul de “redresare” a ţării (asanare morală). După preluarea puterii, Pilsudski a afirmat că nu doreşte introducerea în Polonia a unei dictaturi. El intenţiona să ţină armata departe de mâinile politicienilor, să stabilizeze economia, să pună capăt nedreptăţilor sociale, să-i unească pe toţi cetăţenii polonezi sub semnul respectului faţă de stat şi să facă din Polonia o mare putere europeană. La 2 august 1926, a fost aprobată o nouă Constituţie, ce consacra regimul autoritar, preşedintele fiind investit cu drepturi sporite.
Politica externă a Poloniei, în perioada interbelică, era orientată spre alianţa cu Franţa ; între cele două ţări au fost semnate două acorduri militare în 1921 şi 1925. La 3 martie 1921, a semnat un Tratat cu România, dar a refuzat să facă parte din Mica înţelegere. Polonia s-a apropiat de ţările nordice, statele baltice, urmărind crearea unor alianţe regionale în care să joace un rol predominant dar din cauza disputelor pe care le avea cu Lituania nu şi-a atins scopul propus. Pilsudski a participat activ la elaborarea politicii externe poloneze, alături de Josef Beck, ministrul de externe. Faţă de Germania şi U.R.S.S., cei “doi duşmani “ ai Poloniei, Pilsudski era adeptul unor relaţii bune, dar nu alianţe cu ele. Doctrina nu excludea, însă, pacte de neagresiune, primul fiind încheiat cu U.R.S.S. în 1932, iar cu Germania după venirea lui Hitler la putere, în ianuarie 1934. Pactul cu Hitler a avut consecinţe pozitive pe termen scurt, permiţând rezolvarea câtorva dintre disensiunile existente între cele două state, reducerea temporară a presiunilor germane asupra Danzigului şi coridorului polonez. Dezavantajele aveau să se vadă ceva mai târziu.
În noiembrie 1938, Polonia a ocupat regiunea Teschin a Cehoslovaciei, fiind sprijinită de Germania şi Ungaria. Presiunile sporite ale Germaniei au determinat Polonia să se reorienteze iarăşi spre Franţa şi Marea Britanie. La 1 septembrie 1939, Polonia a fost atacată de Germania nazistă, iar la 17 septembrie de către U.R.S.S., teritoriul ei fiind împărţit pentru a patra oară între cele douâ state.


loading...