Global Rabota

marți, 4 aprilie 2017

Originalitatea institutionala a tarilor cnezatelor si voievodatelor

Tags

Concomitent cu afirmarea personalităţii etnice a romanilor a avut loc şi organizarea lor în formaţiuni politice proprii răspândite pe întreg teritoriul locuit de ei.
Spre deosebire de obştile săteşti tradiţionale, noile organisme politice poartă denumiri diverse: ţară, cnezat, voievodat, câmpulung, „ţară” fiind denumirea predominantă, generică, aplicabilă şi tuturor celorlalte formaţiuni purtând alte denumiri.
În sânul acestor noi formaţiuni prestatale, vechile aşezări teritoriale, obştile, au avut autonomie administrativă şi judiciară, structuri care au reprezentat primele forme de administraţie românească, specifice epocii în care dominau normele juridice consuetudinare.
Cuvântul latinesc „terra” a intrat în limba română sub forma „ţară”, cu sensul politic de organizare statală, fiind denumirea generică, predominată pentru celelalte formaţiuni prestatale. În arcul Carpaţilor sunt semnalate Ţara Crişanei, a voievodului Menumorut, Ţara voievodului Glad, Ţara Ultrasilvana a voievodului Gelu, dar şi Ţara Bârsei, a Făgăraşului, a Haţegului, a Zarandului.
La răsărit de Carpaţi sunt menţionate Ţara Bolohovenilor, Ţara Brodnicilor, şi mai vechile organizării, Câmpulung, Vrancea şi Tigheci. Pe lângă Vlachenlant amintită în Niebelungenlied, mai exista în nordul Dunării, Vlaşca, cu codrul Vlăsiei Romanaţi, Paradunavon sau Paristrion între Dunăre şi Marea Neagră, ţările lui Litovoi şi Seneslau în regiunea Jiu, Olt şi Argeş.
În Dobrogea, sunt semnalate nuclee statale de tip feudal având în frunte „jupani”, căpetenii feudale ca „jupan Dimitrie” amintit în inscripţia de la 943, Sesthlav în regiunea Vicina şi Satzos în nord-vest, care aveau atribuţii administrative, militare şi fiscale.
Cnezatul era o organizaţie politică aflată sub conducerea unui cneaz. Este tot o ţară denumită după forma ei de conducere. Cuvântul „cneaz” este de origine vizigota-kunig, şi a dobândit în feudalismul dezvoltat, când acesta instituţie a dispărut, un înţeles social, acela de sătean liber.
În spaţiul carpato-dunărean termenul de cneaz a dublat şi apoi a înlocuit termenul latin de judec sau jude, instituţia nu poate fi considerata ca un împrumut de la popoarele slave vecine, fiind continuarea vechii „judecii” romane, de altfel a avut şi o evoluţie diferită faţă de slavi, la aceştia fiind domn şi stăpân cu drepturi depline, voievodul a avut un rol secundar, însărcinat cu conducerea oştirii, pe când la români cneazul era subordonat voievodului.
Cnezii au reprezentat autoritatea supremă în cadrul obştilor şi confederaţilor de obşti, coordonând activităţile administrative, economice şi militare, autoritate sporită odată cu transformarea lor din electivi în viageri şi apoi în ereditari.
În colectivităţile agropastorale româneşti, cnezii apar documetar pe o arie vastă, de la cnezatele lui Ioan şi Farcaş, amintite de Diploma cavalerilor Ioaniţi (1247), la cnezatele de sat şi cnezate de vale în Maramureş, ce cuprindeau mai multe sate situate pe valea Izei sau Vişeului, până la chinejii din Banat, căpetenii militare şi administratori locali ai comunităţilor săteşti chiar şi la începutul secolului al XVIII-lea, îndeplinind funcţia de jude sătesc.
Cnezatul a fost o instituţie general românească, izvorâtă din aceleaşi necesităţi de organizare a populaţiei; cneazul avea largi atribuţii fiscale şi administrative: repartiza şi percepea dările, repartiza obligaţiile în muncă ale ţăranilor, reprezenta populaţia autohtonă pe lângă autorităţi, aresta răufăcătorii şi menţinea ordinea în cadrul comunităţii.
Voievodatul este o instituţie de origine slavă şi este ca şi cnezatul tot o „ţară”, şi a existat în toate teritoriile locuite de romani. Deşi poartă denumirea de origine
slavă, voievodatul este o instituţie românească, având o origine unică, dar care a evoluat în moduri diferite de o parte şi alta a Carpaţilor.
Cele mai vechi voievodate sunt semnalate în Transilvania de Anonymus, precum cele conduse de Glad, Gelu şi Menumorut. La români, voievodul nu a fost numai conducător militar, ci şi conducătorul unei confederaţii de obşti, cu atribuţii politice şi administrative, cum au fost voievodatele lui Litovoi şi Seneslanu aflate sub suzeranitatea regilor Ungariei.
Instituţia voievodatului este o instituţie anterioară venirii slavilor şi ungurilor, constituită în vremea descompunerii puterii avare, denumirea fiind influenţată de coabitarea româno-slavă. Ungurii nu au cunoscut această instituţie, au găsit-o în Ardeal ca o creaţie a românilor şi au trebuit să accepte existenţa ei în continuare timp de secole.
Voievodul la români a continuat în plan superior atribuţiile judecătoreşti ale juzilor şi cnezilor, situaţie neîntâlnită la slavi şi după ce instituţia voievodului a dispărut, aceasta titulatură a fost alăturată celei de domn.
O altă denumire similară cu ceea de „ţară” este „Câmpulung” cuprinzând mai multe obşti săteşti cu ţărani liberi, Câmpulung Muscel, Câmpulung Moldova, Câmpulung de pe Tisa. Termenul de „câmp” indică în evul mediu o obşte, Câmpul lui Dragoş şi Câmpul Perilor în Moldova, iar „câmpulung” o uniune de mai multe obşti săteşti, denumire păstrată mai târziu ca nume al centrului fostei uniuni, devenit, târg sau oraş.
Conducătorii acestor formaţiuni politice ajung cu vremea ereditari funcţia lor trecând din generaţie în generaţie în cadrul aceleiaşi familii. În exercitarea puterii aceşti cârmuitori erau ajutaţi de „mai marii ţării” proveniţi din vechile căpetenii ale confederaţilor vicinale, precum şi de un număr de oameni de arme de profesie alcătuind o ceată militară, nucleul oştirii din acea vreme.
Pe aceşti războinici de profesie conducătorul îi întreţinea, le făcea daruri şi stabilea o oarecare ierarhie între ei, fiind utilizaţi în menţinerea şi consolidarea puterii de stat şi a aparatului administrativ, ceea ce permitea strângerea dărilor, de a împărţi dreptatea, de a exercita autoritatea poliţienească pe domeniile lor.
Odată cu forţa publică, se creează şi se dezvoltă şi o bază materială special constituită pentru întreţinerea ei, bazată pe contribuţia cetăţenilor, pe impozite, care pe măsura întăririi puterii feudale capătă caracter regulat.
Închegarea acestor elemente feudale s-a produs printr-un proces îndelungat, cu o serie de particularităţi regionale. Sistemul fiscalităţii şi administraţiei, bazat pe contribuţia benevolă a membrilor obştilor în folosul conducerii acesteia este treptat înlocuit de mijloace specifice de constrângere, cete de oameni înarmaţi, închisori de care dispuneau conducătorii formaţiunilor politice prestatale.

O asemenea evoluţie a organizării politice şi administrative a românilor demonstrează pe plan instituţional originalitatea, statornicia, continuitatea şi dezvoltarea în condiţii proprii a aşezămintelor sale.

loading...