Global Rabota

marți, 4 aprilie 2017

Organizarea postbelica a lumii si evolutia relatiilor internationale dupa cel de-al doilea razboi mondial

Tags

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial Europa era devastată şi ruinată. Printre învingători se află două state ce vor dicta de pe poziţii de forţă redesenarea hărţii politice a Europei şi vor impune regulile pentru organizarea păcii: Uniunea Sovietică şi Statele Unite ale Americii. Pacea a fost obiectul unor negocieri încă înainte de terminarea războiului. La Ialta, în februarie 1945, Churchill, Roosevelt şi Stalin s-au întâlnit pentru a discuta situaţia de după război. În pofida unui climat cordial, între Aliaţii au apărut şi o serie de neînţelegeri: Stalin dorea să-şi mărescă teritoriul şi să îşi consolideze poziţia în Estul Europei; Churchill, neîncrezător, încerca să tempereze avântul sovietic şi era preocupat de menţinerea coloniilor în Imperiul britanic; Roosevelt, care încerca să-i împace cele două puncte de vedere, era de acord cu o decolonizare accelerată şi preconiza crearea unei Organizaţii a Naţiunilor Unite pentru a înlocui Societatea Naţiunilor, care s-a dovedit a fi ineficientă. La Potsdam, neînţelegerile s-au agravat, iar semnarea tratatelor de pace a amânată pentru mai târziu, din cauza absenţei unui acord imediat. A fost înfiinţat Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe al marilor puteri, care avea misiunea de a elabora proiectele tratatelor de pace cu statele foste aliate ale Germaniei naziste.
Conferinţa de pace de la Paris din 1946.
Între 29 iulie şi 5 octombrie 1946, la Paris şi-a desfăşurat lucrările Conferinţa de pace, care avea scopul de a discuta şi de a definitiva proiectele tratatelor de pace dintre puterile învingătoare şi sateliţii Germaniei, respectiv Italia, Finlanda, Bulgaria, România şi Ungaria. La Conferinţă au participat delegaţiile a 32 de state. La fel ca şi în 1919-1920, rolul conducător a revenit marilor puteri: Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Uniunea Sovietică şi China. Delegaţiile a 16 ţări aveau statutul de invitat, iar altele aveau titlu consultativ. Din ultima categorie făceau parte şi cele cinci puteri învinse. Proiectele tratatelor de pace au fost făcute public odată cu publicarea lor simultană la Londra, Paris, Moscova şi Washington, la 30 iulie 1946.
Tratatele de pace dintre puterile aliate şi asociate şi „sateliţii” Germaniei naziste au fost semnate la 10 februarie 1947, în prezenţa delegaţiilor celor cinci state învinse: Italia, Finlanda, Bulgaria, România şi Ungaria. Tratatele erau alcătuite dintr-o parte întroductivă şi din clauze teritoriale, politice, militare, economice, precum şi unele prevederi privind reparaţiile şi restituirile.
Clauzele teritoriale au fost în centrul atenţiei, prilejuind dezbateri şi confruntări. Ele prevedeau modificări ale frontierii în favoarea Franţei din contul Italiei; Grecia primea Dedocanezul; oraşul Trieste era declarat oraş liber; Bulgaria păstra Cadrilaterul; Finlanda ceda Uniunii Sovietice localitatea Petsamo; Ungaria era readusă la graniţele din 1938. În privinţa României era legalizată pierderea Basarabiei şi Nordului Bucovinei dar era recunoscut dreptul său asupra Nord-Vestului Transilvaniei.
Clauzele militare stipulau retragerea trupelor militare din Europa în termen de nouă luni, cu excepţia celor sovietice din România şi Ungaria. Tratatul de pace cu România recunoştea participarea activă la coaliţia antihitleristă dar nu-i recunoştea statutul de ţară cobeligerantă, care, însă, i-a fost recunoscut Italiei. Tratatele au intrat în vigoare la 15 septembrie 1947.
începutul războiului rece
Războiul, aducând Europa în situaţia de a fi vlăguită şi împărţită între învingători şi învinşi, a permis consolidarea poziţiei celor două mari puteri: Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Statele Unite beneficiază de poziţia de forţă dobândită după primul război mondial: superioritatea economică, postura de creditor pentru restul lumii, prestigiul moral pe care i l-a conferit intervenţia hotărâtoare în favoarea victoriei, precum şi faptul că se aflau în posesia bombei atomice. Toate acestea i-au permis să deţină un rol important în stabilirea condiţiilor de încheiere a păcii.
Uniunea Sovietică, spre deosebire de perioada interbelică, a reuşit să se reabiliteze după război prin rolul său în obţinerea victoriei; se bucura de simpatia a milioane de victime ale nazismului, iar Armata Roşie, care a reuşit să obţină prima victorie asupra naziştilor la Stalingrad şi a eliberat trei sferturi din teritoriul Europei şi care continua să staţioneze în ţările Europei de Est, îi conferă o poziţie dominantă în Europa.
Perioada de după cel de-al doilea război mondial consfinţeşte împărţirea lumii între Statele Unite şi URSS, singurele ţări posesoare ale armei atomice (în 1945 şi respectiv 1949), în defavoarea fostelor puteri europene. Aliaţii din timpul războiului devin adversari şi alcătuiesc două blocuri ostile care vor domina relaţiile internaţionale în următorii patruzeci de ani. Riscul unei conflagraţii nucleare le-a determinat pe cele două Mari Puteri să renunţe la o confruntare directă, însă, opoziţia indirectă va degenera într-un conflict atipic, denumit « război rece ».
« Războiul rece » este termenul folosit pentru conflictul politic, ideologic, strategic şi militar de după 1945 dintre aliaţii occidentali, conduşi de Statele Unite, pe de o parte, şi Uniunea Sovietică şi alte ţări comuniste, pe de altă parte. Ca perioadă de desfăşurare, războiul rece este plasat de analişti după terminarea celui de-al doilea război mondial, până către sfârşitul anilor ‘80. Divergenţele dintre aliaţi au început să se manifeste încă din timpul războiului, în deosebi după Conferinţa de la Ialta, când Uniunea Sovietică a impus în ţările din Est guverne-satelite Moscovei. Stalin fusese în stare să impună frontierile Europei de Est fără să-şi asume un risc ieşit din comun, deoarece armatele sale ocupau deja zonele respective. De altfel, după cum menţionează Henry Kissinger, controlul absolut exercitat de Stalin asupra Europei de Est a fost disputat doar retoric de democraţi şi niciodată într-o manieră care să fi implicat riscuri pe care Stalin să le fi luat în serios.
După Conferinţa de la Paris, Uniunea Sovietică putea acţiona fără echivoc pentru instaurarea unor regimuri comuniste similare celor de la Kremlin, fiind încălcate astfel prevederile Declaraţiei de la Ialta. În toate ţările unde staţiona Armata Roşie - România, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria - echipa conducătoare era instalată de Moscova fiind devotată acesteia. În Albania şi Iugoslavia, state ce s-au eliberat fără ajutorul Armatei Sovietice, puterea a fost preluată de comuniştii sprijiniţi de Kremlin.
Statele Unite şi ceilalţi aliaţi au fost nevoite să ia măsuri pentru a stopa expansiunea sovietică. Winston Churchill, fostul premier britanic, la 5 martie 1946, în prezenţa preşedintelui SUA, H.Truman, la Fulton, Missouri, a tras semnalul de alarmă în legătură cu expansionismul sovietic, descriind o “Cortină de fier” care se lasă din “Stettin, în Baltica,, până în Trieste, în Andriatic”. Soluţia pe termen lung propusă de el era unitatea europeană, “din cadrul căreia să nu fie exclusă nici o naţiune”.
La 12 martie 1947, a fost expusă Doctrina Truman, un program de politică externă a SUA, care prevedea susţinerea guvernelor Greciei şi Turciei, ameninţate de comunism, şi care era prezentat ca un program la nivel global a luptei dintre democraţie şi dictatură. În viziunea lui Henry Kissinger, Doctrina Truman a marcat “o cumpănă a apelor” deoarece, o dată ce America aruncase « mănuşa morală », avea să termine pentru totdeauna cu genul de Realpolitik pe care Stalin îl înţelegea cel mai bine, şi negocierea de concesii reciproce avea să fie scoasă din discuţie.
La mai puţin de trei luni după anunţarea Doctrinei Truman, a fost expus planul Marshall, prin care Statele Unite se angajau să ajute la refacerea economică şi socială a Europei. Planul urmărea refacerea Europei pentru a evita “tulburările politice” şi “disperarea”, pentru a reface economia mondială şi pentru a forma instituţii libere. Participarea la Planul Marshall era deschisă şi guvernelor aflate pe orbita sovietică - o indicaţie recepţionată la Varşovia şi Praga, dar redusă la tăcere de Stalin.
Uniunea Sovietică a respins Planul Marshall, considerat drept un amestec în afacerile interne ale statelor comuniste. La baza concepţiilor sale şi ale sateliţilor săi despre lume şi despre relaţiile internaţionale a fost pusă teza elaborată în septembrie 1947 de A. Jdanov, conform căreia lumea s-a scindat în « două lagăre », cel « socialist », în frunte cu U.R.S.S., şi cel « imperialist », în frunte cu SUA.
La 4 aprilie 1949, a fost semnat Tratatul Atlanticului de Nord (NATO), o alianţă în componenţa căreia au intrat SUA, Canada, Marea Britanie, Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Norvegia, Islanda, Portugalia, Italia, la care, în 1952, au aderat Grecia şi Turcia, iar în 1955, R.F.Germană, în 1982, Spania. Prăbuşirea comunismului, însoţită de o nouă realitate geopolitică şi strategică, a determinat Alianţa să-şi extindă porţile către fostele state comuniste. La 12 martie 1999, Republica Cehă, Ungaria şi Polonia au fost primite în Alianţă, iar la 2 aprilie 2004 au fost primite încă şapte state, printre care şi România. În urma celor două valuri de aderare numărul membrilor N.A.T.O. se ridică la 26. Scopul primordial al Alianţei este de a asigura libertatea şi securitatea membrilor săi prin mijloace politice şi militare, conform principiilor Cartei Naţiunilor Unite.
S.U.A. au pierdut monopolul asupra bombei atomice în 1949, când agenţia T.A.S.S. a anunţat oficial că, la 25 septembrie, Uniunea Sovietică a detonat prima bombă atomică de producţie proprie. Drept răspuns, Statele Unite au sporit arsenalul nuclear. În anii ’50, U.R.S.S., a depus eforturi considerabile în vederea producerii armei termonucleare                                                                                                                          şi a rachetelor balistice
intercontinentale.
Crearea Tratatului de la Varşovia
În 1955, a fost creat Tratatul de la Varşovia, sub egida U.R.S.S., drept răspuns la intrarea R.F.G. în N.A.T.O. Tratatul a fost semnat la 14 mai 1955 la Varşovia de către Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D.Germană, Polonia, România, Ungaria şi U.R.S.S. Părţile semnatare pledau pentru asigurarea securităţii şi menţinerea păcii în Europa. În 1968, Albania a părăsit oficial alianţa. În acelaşi an, conceptul de « ajutor reciproc » din Tratat a fost folosit de Leonid Brejnev ca bază oficială pentru intervenţia forţelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia în scopul de a înăbuşi « Primăvara de la Praga ». Schimbările intervenite în viaţa politică din Uniunea Sovietică după 1985 şi, ca o consecinţă, sfârşitul războiului rece au dus la sfârşitul alianţei Tratatului de la Varşovia, fiind dizolvată oficial în mai 1991.
La 1 august 1975, Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa care s-a desfasurat la Helsinki, unde au participat reprezentanţii a 35 de ţări - incluzănd majoritatea puterilor occidentale importante şi Uniunea Sovietică - au convenit să recunoască frontierile naţionale Est- Europene postbelice ca permanente (propunând astfel un un fel de tratat de pace care punea capăt celui de-al doilea război mondial) şi să respecte şi să protejeze drepturile omului din această regiune. În anii următori, acordurile de la Helsinki au dat naştere unor grupuri de “supraveghere Helsinki”, care monitorizau respectarea drepturilor omului. Astfel, au apărut “Carta 77” din Cehoslovacia şi sindicatul “Solidaritatea” în Polonia. Acordurile de la Helsinki au contribuit la lichidarea hegemoniei sovietice în Europa de Răsărit şi chiar la lichidarea imperiului sovietic.
Concluzii
Tratatele de pace semnate la Paris la 10 februarie 1947 au fost rodul activităţii Consiliului Miniştrilor de Externe al Marilor Puteri. Ele reflectau natura relaţiilor dintre aliaţii, în condiţiile în care fiecare urmărea scopuri diferite. Neînţelegerile au început să se manifeste din timpul războiului, iar în perioada următoare ele vor duce la destrămarea fostei Coaliţii. Un rol important în organizarea postbelică a lumii îl vor avea cele două Mari Puteri - Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Divergenţele şi neînţelegerile dintre aceste state se vor transforma într-o confruntare atipică, numită « război rece ». Cele două state, deţinătoare de armă atomică, nu vor recurge la o confruntare directă, însă, prin intermediul blocurilor militare pe care le vor patrona, vor menţine o stare conflictuală, tensionată între state, divizate după criterii ideologice. « Cortina de fier » va juca un rol important în divizarea Europei în două tabere, una « socialistă », sub conducerea Uniunii Sovietice şi alta « capitalistă » sub tutela Statelor Unite. Relaţiile internaţionale în această perioadă sunt dominate de relaţile dintre cele două tabere. Destinderea sau incordarea relaţiilor sunt inflenţate de evoluţia politicii externe a celor două state.


loading...