Global Rabota

marți, 4 aprilie 2017

ORGANIZAREA ADMINISTRATIV TERITORIALA SI FISCALA. DREGATORIILE LOCALE

Tags

1.     
F
Unitati teritoriale
 
Unităţi teritoriale

Pentru stingerea veniturilor şi asigurarea ordinii feudale domnia a avut în Ţara Românească şi Moldova, încă de la întemeiere, organe locale şi regionale.
Cele mai vechi subdiviziuni administrative sunt judeţul în Ţara Româneasca şi ţinutul în Moldova. Judeţele şi ţinuturile sunt unităţi administrativ-teritoriale aşezate pe unităţi geografice naturale, văi de râuri. Originea lor pare să fie asocierea satelor în uniuni de obşti, anterioară întemeierii, iniţial având un caracter local, spontan, patriarhal, ulterior fiind complet subordonate statului feudal.
În Ţara Românească, denumirea de „judeţ” provine de la latinescul „judicium” – scaun de judecată, ce arată atribuţia judecătorească străveche a acestor unităţi administrative.
Cele mai vechi judeţe apar în documentele din Oltenia: Jaleş, în 1385, Vâlcea, în 1392, Gorj, în 1406, Motru, în 1415, cele din Muntenia, au fost menţionate ceva mai târziu, Prahova şi Ilfov în 1482, Brăila în 1487, Pădureţ în 1498 etc.
Denumirea conducătorilor de judeţe a variat. Cea mai veche şi cea mai răspândită, pe care o întâlnim şi în Moldova este cea de sudeţ, care îşi exercita
funcţiile atât la oraşe cât şi la sate, conducând activitatea obştească timp de un an, putând fi reales.
Era ajutat în îndeplinirea funcţiilor sale de 12 pârgari, împreună cu aceştia emite şi zapise de proprietate sau întărea stăpâniri de ocine şi lua parte la hotărnicii.
Treptat atributele lor se reduc, ajungând în cele din urmă să fie înlocuit cu dregători domneşti ca: vătaful sau vornicul.
În Ţara Românească, exista instituţia banilor de judeţ, băniile fiind unităţi administrative analoge judeţelor, instituţia care s-a generalizat. Căpetenia judeţului strângea dările şi slujbele cuvenite domniei, judeca pe locuitorii satelor libere; pentru a apăra ordinea feudală avea la dispoziţie globnici, birari, podovnicari şi cete înarmate sub conducerea vătafilor.
În Moldova, ţinuturile s-au format tot pe baza unităţilor geografice iar, uneori în legătura cu oraşele şi cetăţile. Prima menţiune despre ţinut este din anul 1399.
Diferenţierea etimologică a circumscripţiilor administrative este caracteristică, în Ţara Românească punându-se accentul pe unitatea locală de jurisdicţie, iar în Moldova pe ideea implantării unor organe ale puterii domneşti în regiunea „ţinută” pentru domnie, mai ales prin cetatea locală.
Termenul de ţinut de la latinescul „tenutum” a fost probabil introdus după modelul documentelor polone de limbă latină.
Primele ţinuturi au apărut în documente la scurtă vreme după moartea lui Alexandru cel Bun, iar în anul 1566, diplomatul polon N. Brezski, afirma că la acea dată existau 24 de ţinuturi, acelaşi număr fiind menţionat şi de Dimitrie Cantemir, cu descrierea lor statistică şi cu menţiunea că patru ţinuturi au fost răşluite de turci şi de tătari: Chilia, Akerman, Bugeac şi Ismail.
În fruntea ţinuturilor care aveau în raza lor cetati se aflau pircalabi, iar în celelalte sudeti. Ţinuturile cu cetati, aveau, în secolele XVI – XVII, unul sau doi pâr-călabi.
La Hotin, Soroca şi Roman, pârcălabii de cetate erau şi pârcălabi de ţinut; conducătorii ţinuturilor de graniţă, Putna, Cernăuţi, se numeau starosti.
Atribuţiile conducătorilor de ţinuturi erau judecătoreşti, administrative, militare şi fiscale.
În secolul al XVI-lea, pe lângă pârcălabii de ţinuturi, au apărut mari vătafi de ţinuturi, ca şefi ai unităţilor de curteni. Sub domina lui Vasile Lupu, marii vătafi sunt înlocuiţi cu căpitanii de ţinut, care comandau curteni de ţinut, situaţie ce le-a atras denumirea de căpitani de curteni.
În secolul al XVII-lea au fost înlocuiţi cu marii căpitani care comandau slujitorii de ţinut, cu atribuţiuni judecătoreşti, militare şi administrative.
Prin reforma lui Constantin Mavrocordat din anul 1741, pârcălabii de ţinut au fost înlocuiţi cu ispravnici. În ţinutul Putna, ispravnicii au păstrat titlul de starosti, la Covurului, titlul de pârcălabi, iar în ţinutul Botoşani, titlul de vornic.
Organizarea teritorial-statală a voievodatului Transilvaniei, având la bază vechile structuri autohtone româneşti, au căpătat, datorită cuceririi ungare trăsături specifice.
Diviziunile administrative ale teritoriului transilvănean, statornicite de regalitatea maghiară erau: comitatele, districtele şi scaunele.
Instituirea comitatelor s-a făcut de către Ştefan I, ţelul urmărit de rege fiind înlocuirea vechilor formaţiuni gentilice locale, cu conducere ereditară prin circumscripţii administrative supravegheate şi coordonate de rege, prin demnitari, numiţi în documentele latine, comites, iar în cele maghiare ispani.
Primul comitat atestat documentar este comitatul de Bihor, în anul 1111, urmează Crasna şi Dabica la 1164, Cluj, Timiş şi Alba, în anul 1177. Nucleul din


care s-au dezvoltat aceste comitate a fost, cetatea din ţinut „castrum”. Conducătorul cetăţii, castelanul, era la început şi conducătorul comitatului.
Comitatele nu s-au format în jurul tuturor cetăţilor regale, multe dintre ele fiind organizate pe un fond preexistent, adică pe districtele româneşti.
Configuraţia acestor comitate a fost mereu schimbată, în funcţie de modul în care administraţia maghiară a reuşit să se organizeze. În prima perioadă a existenţei lor, comitatele erau sub autoritatea totală a regelui, fiind comitate regale.
Comitele era desemnat de rege, şi după anul 1526 de către principele Transilvaniei. Comitatele devin treptat instrumente de apărare a privilegiilor nobilimi şi organisme de control asupra ţărănimii care cădea vertiginos în stare de iobăgie.
Comitele numea pe vicecomite, în anul 1435, Sigismund hotărând ca vicecomitele să fie ales de către nobilimea din comitat. Comitele şi vicecomitele erau ajutaţi la îndeplinirea sarcinilor de juzii nobililor şi alţi funcţionari, aleşi de obştea nobilimii comitatului ce se întrunea în adunările proprii „congregatio comitatensis”.
Alegerea funcţionarilor comitatului se făcea din trei în trei ani, funcţionari comitali fiind realeşi, cu excepţia comitelui care era numit de rege, uneori cu titlu ereditar, dintre marile familii aristocratice.
Un rol administrativ tot mai important va căpăta „alispanul”, care, fiind ales de nobilime, va fi reprezentantul acestora în faţa comitelui, el prezidând şi şedinţele tribunalului comital.
Adunarea nobilimii din comitat alegea şi delegaţii la dieta, cu mandat imperativ, ce putea fi retras dacă delegatul îşi depăşea mandatul, sistem prin care nobilii comitatului determinau hotărârile dietei.
Comitatele erau împărţite în plasi conduse de un fel de pretor, numit la început de autorităţile centrale, şi după anul 1435, ales de nobilimea comitatului.
Treptat, comitatele încep să asigure tot mai eficient interesele nobilimii locale, Matei Corvin dispunând ca atât comitele, cât şi vicecomitele, să posede proprietari funciare, iar vicecomitele să fie din părţile comitatului.
Cu timpul, comitatele devin comitate senioriale, nobiliare, ne mai servind interesele regale, proces ce exprima tendinţa clară şi evidentă a Transilvaniei de a se autonomiza de sub regalitatea maghiară.
Românii din Transilvania îşi aveau propriile lor organizaţii teritoriale numite districte, ce cuprindeau un număr de voievodate şi cnezate locale, anterior formate cuceririi maghiare.
Menţionate încă din secolul al XIII-lea, districtele s-au dezvoltat paralel cu comitatele regale şi cu scaunele săseşti şi secuieşti, asigurând autonomia locală a obştilor româneşti.
Districtul se conducea după vechiul obicei al pământului, „jus olachorum”, pe care regalitatea maghiara a respectat-o şi după cucerirea Transilvaniei. Ele aveau scaune proprii de judecată, formate din juraţi, cnezi şi preoţi, iar crainicii erau intermediari între populaţie şi autoritari, aceştia în schimbul scutirii de dări îndeplineau o serie de atribuţii administrative şi judecătoreşti, ajungând să conducă uneori mai multe sate şi fiind mai marele peste slugile şi iobagii unei curţi nobiliare.
Cele mai importante districte româneşti erau districtele din Banat. Faţă de regatul Ungariei, Banatul s-a bucurat totdeauna de o largă autonomie, a fost condus de un ban, înalt demnitar la regelui, numărând în secolul al XVI-lea opt districte: Lugoj, Sebeş, Mehadia, Almaj, Iladia, Comiat, Crasova şi Birzava.


Aceste districte erau conduse de un comite sau castelean şi de locţiitorul acestuia, ce purta denumirea de crainic. Forul principal al acestor districte era Sebeşul.
Ţara Făgăraşului sau Ţara Oltului, ca şi Banatul s-a bucurat de oarecare independenţă în cadrul statului feudal ungur, constituind ducatul sau voievodatul Făgăraşului, menţionat prima dată în anul 1222 ca terra Blachorum, apoi în 1372 ca terra Fogaras, iar cu denumirea de district din anul 1428.
Împreună cu Ţara Almăşului s-a aflat sub stăpânirea neîntreruptă a Ţării Româneşti între 1350 şi 1462. Ţara Făgăraşului era alcătuită din mai multe sate, conduse de boierii acestora, care alcătuiau o organizaţie obştească permanentă, cu atribuţii atât judecătoreşti, alcătuind scaunul de judecată, cât şi administrative.
Districtele din regiunea Hunedoara, districtul Haţegului, menţionat documentar în anul 1360, districtul cetăţilor Deva şi Hunedoara, al râului Dobra şi al râului Strei.
În frunte, aceste districte aveau „obştea boierilor şi cnezilor”, care se conducea după „jus valachicum”, împotrivindu-se permanent tendinţelor maghiare de a aplica alte legi şi de a o lipsi de vechile norme ce dăinuiau din timpuri imemoriale.
Ţinutul Valea Rodnei a avut în cadrul statului feudal ungar o poziţie privilegiată, bucurându-se de drepturi şi imunitate. Oraşul Rodna era condus de un jude şi de mai mulţi juraţi aleşi de comunitatea orăşenească. Satele aveau în fruntea lor cnezi, numiţi mai târziu juzi.
Ţinutul Maramureşului, este pomenit în documente în anul 1199, fiind unu dintre cele mai vechi, s-a bucurat de deplina autonomie sub conducerea voievozilor români, deşi regalitatea ungară a încercat adesea să-l subordoneze.
Ţinutul era alcătuit din mai multe sate, în fruntea cărora de afla un cneaz. Acesta strângea dările în natură datorate de ţărani regelui, o parte oprind-o pentru el.
Ca o consecinţă a folosirii pământului, care potrivit concepţiei feudale aparţinea regelui, ţărani erau obligaţi la servicii militare faţă de rege.
Pământul ce le-a fost atribuit secuilor a fost împărţit iniţial în şapte, apoi în douăsprezece scaune. Numele de „scaun” deriva din termenul de „scaun de judecată”, care desemna instanţa supremă, organizată în oraşul de frunte al respectivului ţinut.
În fruntea unui scaun se găseau doi dregători: un căpitan şi un jude pământean, din secolul al XVI-lea, judele scaunal, fiind mai mic ca funcţie. Autoritatea supremă o avea asupra secuilor o avea comitele secuilor, sub preşedinţia căruia se întrunea obştea secuilor la Odorhei.
Începând cu anul 1426, a fost numit în fiecare scaun un jude regal, care în calitate de reprezentant al regelui, controla administraţia şi justiţia scaunală.
Teritoriile pe care locuiau saşii erau organizate şi ele, conform diplomei Andreanum din anul 1224, în scaune care apar atestate documentar între 1302 şi 1349 pe rând: Sibiu, Sebeş, Cincu, Rupea, Sighişoara, Orăştie, Nochrich şi Miercurea.
În fruntea fiecărui scaun se găsea, începând cu vremea lui Carol Robert un jude regal, cu acelaşi prerogative ca şi comitele comitatelor. Pe lângă judele regal mai funcţiona şi un jude scaunal.
Oraşele săseşti nu s-au separat ca la secui de organizarea scaunală, ci au preluat încetul cu încetul conducerea scaunelor. Satele ce făceau parte din scaun erau conduse de un jude „richter”, funcţie ce devine ereditară. Scaunele săseşti erau conduse de comitele Sibiului, care deşi reprezenta puterea regală centrală, a fost pus sub autoritatea voievodului Transilvaniei.


După domnia lui Matei Corvin, comitele Sibiului devine un funcţionar ales de obştea săsească, care se întrunea la Sibiu.
În linii mari, organizarea local teritorială a Transilvaniei din epoca voievodatului s-a menţinut şi în perioada Principatului şi a stăpânirii habsburgice până la reformele lui Iosif al II-lea.



2.     
F
Organizarea locala a oraselor si satelor
 
Organizarea locală a oraşelor şi satelor

Oraşele şi târgurile erau unităţi administrative, compuse dintr-o colectivitate complexă, aşezată pe un teritoriu cu regim special, bucurându-se de un statut juridic privilegiat care le dădea oarecare autonomie.
Oraşele medievale s-au format prin urbanizarea treptată şi lentă a unor aşezări rurale care beneficiau de condiţii geografice şi economice favorabile. Unele din acestea s-au născut prin aglomerarea unor categorii de meşteşugari care satisfăceau prin produsele lor necesităţile populaţiei din zonă, altele s-au format din dezvoltarea unor centre de schimb sau târguri periodice, sau pe drumurile principale de comerţ, sau în jurul unor cetăţi sau curţi domneşti fortificate.
Centru politico-administrativ al ţărilor Româneşti a gravitat în jurul reşedinţei domneşti. Stabilirea ei s-a făcut întotdeauna din raţiuni politice şi administrative, niciodată la întâmplare.
Pe lângă reşedinţa domnească statornică, au existat şi altele, secundare, de unde domnul administra ţara. Prima reşedinţă a Ţării Româneşti a fost la Câmpulung, de aici a fost mutată la Curtea de Argeş în ultimii ani de domnie a lui Basarab Întemeietorul.
În timpul lui Mircea cel Bătrân, din raţiuni geografice şi politice a fost mutată la Târgovişte până în secolul al XVII-lea când Bucureştiul, atestat documentar în anul 1459, i-a luat definitiv locul.
În Moldova, prima reşedinţă a fost Baia, apoi s-a mutat la Suceava iar din secolul al XVI-lea, Iaşiul luându-i definitiv locul.
În documente apar curţii domneşti şi în alte localităţi Roman, Bistriţa, Neamţ, Bârlad, explicaţie găsită în călătoriile lungi pe care le făceau domnitorii şi necesitatea rezolvării unor probleme politice şi administrative din aceste localităţi.
În Transilvania reşedinţa voievodală sau princiară nu a fost stabilă, voievozii şi pricinii conduceau de la curţile lor. Totuşi Alba-Iulia poate fi considerată principala reşedinţă a evului mediu. Au mai existat reşedinţe şi în alte oraşe: Oradea, Deva, Bistriţa, Turda, Sibiu şi chiar Lipova.
Oraşele au apărut înainte de întemeierea statelor feudale româneşti şi începând cu secolul al XIII-lea a fost stimulată de dezvoltarea economică şi a comerţului.
Ca unitate administrativă, oraşul cuprindea trei zone: vatra târgului, adică centrul urban compus din clădiri, împrejmuiri, uliţe; hotarul târgului format din terenul înconjurător cultivat de târgoveţi cu vii, livezi, islaz, mori, iazuri şi ocolul târgului compus din mai multe sate alcătuind o unitate gospodărească şi care ascultau de dregătorii domneşti ai târgului, nu ai ţinutului.
Toate satele din ocolul târgului erau domneşti, administrate de reprezentantul domnitorului care rezida în târg.
Oraşele constituiau colectivităţi închise, aşezarea unui nou venit pe teritoriul lor era interzisă, fără învoială conducerii oraşelor şi uneori a domniei.
Domnitorii acordau privilegii oraşelor prin hrisoave, de obicei scutiri de dări. În Ţara Românească şi Moldova, administraţia orăşenească era caracterizată prin coexistenţa a două categorii de organe administrative: unele alese de colectivitatea orăşenilor, altele numite de domn sau de persoana căruia domnul îi cedase târgul.
Prima categorie cuprindea pe judeţ şi pe pârgari în Ţara Românească şi pe şoltuz sau voit şi pârgari în Moldova, iar în ambele ţări, ca organ suprem, adunarea generală a orăşenilor.
A două categorie cuprindea pe vornicul de târg, pârcălabul de oraş şi alţi dregători cu caracter administrativ şi fiscal, aleşi de locuitorii statornici pe timp de un an.
Şoltuzul sau judeţul, împreună cu pârgarii, repartizau între orăşeni după averea fiecăruia, dările aşezate global asupra oraşului, precum şi locurile de muncă în ţarina târgului. Şoltuzul avea atribuţii de poliţie în oraş, el răspundea de liniştea publică, şi împreună cu pârgari avea dreptul de judecată în unele pricini.
Ei ţineau catastihul târgului în care intabulau toate actele juridice, translative de proprietate, privitoare la bunurile imobile din vatră şi hotarul târgului.
Un alt organ administrativ orăşenesc a fost adunarea generală a orăşenilor, compusă din toţi locuitorii oraşului cu drept de vot. Ea se întrunea cel puţin o dată pe an, când alegea conducătorii oraşului. Era convocată şi în cazuri grave, de exemplu când era cerută o contribuţie nouă oraşului sau când domnitorul înstrăina o parte din hotarul târgului. În afară de organele alese, în oraşe a existat un vornic de târg, cu atribuţii fiscale şi judecătoreşti.
Ca reprezentant al domnului strângea dările cuvenite acestuia, cisla birului, dijma de la produsele agricole, vama târgului etc. şi supraveghea ca oamenii din satele ocolului să exercite muncile şi slujbele cuvenite domniei.
Pentru îndeplinirea acestor atribuţii, vornicul de târg avea ca ajutor în Ţara Românească, în primul rând pe pârcălabul de oraş, care lua vama, venitul ocolului şi organiza târgul şi oborul de vite şi bâlciurile.
Vornicul de târg mai avea ca subalterni pe globnici, ilisari, bezmenari, podvodari etc. În Moldova, vornicul avea ca subaltern imediat pe posadnic. Vornicul judeca mai ales plângerile locuitorilor împotriva impunerilor abuzive.
Prin reformele lui C. Mavrocordat, atribuţiile administrative ale vornicului de târg au fost trecute asupra ispravnicului.
În oraşele în care o parte a populaţiei era de origine străină, funcţionau câte doi şoltuzi, unul ales pentru populaţia românească şi altul pentru populaţia străină, cum au fost germanii sau armenii. Pe baza de înţelegere, în unele oraşe, de exemplu, în Bacău, şoltuzul era ales într-un an dintre români, iar în anul următor dintre străini.
Dregătorul care funcţiona în administraţia oraşului şi reprezenta domnia, a început să fie numit, din secolul al XVI-lea, ureadnic.
În Transilvania oraşele se bucurau de oarecare autonomie pe care puterea centrală le-o recunoscuse în diverse acte scrise, cunoscute sub numele de „charta”. Oraşele s-au format şi pe alte căi decât în cele două ţări româneşti, şi anume din aşezările miniere în care erau aduşi specialişti pentru extragerea minereurilor, cum au fost: Baia Mare, Turda, Dej, Rodna, sau în jurul unei reşedinţe episcopale, cum au fost: Oradea, Cenad, Alba-Iulia.
Oraşele din Transilvania erau conduse de un consiliu municipal alcătuit din doisprezece cetăţeni, fruntaşi aleşi din paturile bogate ale orăşenimii. În fruntea acestui consiliu, se afla un primar sau jude.
În regiunile din nordul Transilvaniei şi în Bistriţa, acesta se numea şoltuz şi de regulă primarul era ales pe timp de un an, pe lângă el existând şi un administrator.
Chestiunile importante erau soluţionate de comunitatea orăşenească adunată în plen, întrunirea ei făcându-se destul de greu, s-a creat la mijlocul secolului al XV-lea un consiliu, alcătuit din o sută de membrii pentru rezolvarea unor asemenea probleme.



Comunităţile orăşeneşti se bucurau de anumite drepturi şi libertăţi recunoscute de rege prin diverse acte de privilegii, inclusiv de a trimite un reprezentant în dieta, scutiri de dări etc.
În schimbul acestor privilegii, oraşele erau obligate să recruteze un anumit contigent de ostaşi pentru trupele regale şi să plătească anumite ajutoare băneşti, să construiască ziduri fortificate de apărare, lucru ce a contribuit la prosperitatea lor economică.
Autorităţile orăşeneşti aveau în interiorul oraşelor atribuţii de ordin administrativ şi judecătoresc. Printre atribuţiile cu caracter administrativ se remarcă: controlul măsurilor şi greutăţilor, încasarea impozitelor, controlul circulaţiei băneşti, supravegherea producţiei meseriaşilor etc.
Jurisdicţia orăşenească era uneori împărţită împreună cu dregători regali, sau în oraşele episcopale împreună cu episcopiile. Nobilii feudali nu erau supuşi jurisdicţiei orăşeneşti, decât numai cu privire la bunurile ce le posedau în perimetrul oraşului. Cel care locuia mai mult de un an într-un oraş, scăpa de sub dependenţa feudalului.
Oraşele au jucat un rol de seamă în viaţa economică a ţărilor româneşti, structura lor fiind modificată substanţial de meşteşugari mai iscusiţi care au înfiinţat manufacturi, încep să se instaleze în oraşe mori, topitorii de in şi ceara, se înmulţesc prăvăliile, care erau în acelaşi timp şi mici ateliere meşteşugăreşti, se formează centre sau pieţe cu caracter permanent, bazare.
Treptat, pe măsura dezvoltării lor, oraşele capătă autonomie administrativă şi jurisdicţie proprie, dezvoltarea oraşelor înscriindu-se pe linia continuei lupte pe care patriciatul şi mai apoi burghezia orăşenească a dus-o împotriva feudalităţii.
Satul reprezintă o formă de aşezare omenească, ai cărei locuitori se îndeletnicesc, în principal, cu agricultura. Originea satelor se pierde într-un trecut îndepărtat.
Cea mai veche formă de proprietate a satelor româneşti fiind stăpânirea pământului în devălmăşie, obştea cârmuind satul sub toate aspectele lui de viaţă, ea fiind instituţia administrativă ce reprezenta cu plenitudine satul faţă de domnie, de boieri sau de mănăstiri.
Din cauză că obştea absorbea întreaga fiinţă colectivă a satului, deseori satul se identifica cu obştea, termenii fiind sinonimi.
Cele mai multe sate româneşti poarta un nume la plural: Cândeşti, Băneşti, Voineşti, Bădeşti etc., ceea ce dovedeşte caracterul de comunitate al aşezării, precum şi vechimea ei.
Numele satului este legat fie de un conducător feudal, fie al unui fruntaş bătrân din comunitate. Primele sate au fost aşezări omeneşti foarte modeste, începând de la trei ajungând până la 120 de case.
Pe măsura creşterii economice a aşezării, satele aveau în medie 20 de case. În toate cele trei ţări româneşti casele satului erau răspândite, nu adunate, „la linie”, dovadă incontestabilă a vechimii lor.
După relatările călătorilor străini, în secolul al XVII-lea numărul satelor în Ţara Românească era de cca. 4000, în Moldova numărul lor fiind şi mai mare, iar în Transilvania, la mijlocul secolului al XIV-lea erau 2552 de aşezări.
Având rosturi mult mai largi decât sfera administraţiei locale, obştiile ţărăneşti şi-au păstrat fiinţa şi după aservirea majorităţii lor de către feudali, unele dintre ele devenind sate domneşti, iar altele sate boiereşti sau mănăstireşti.
Satele libere erau locuite în Ţara Românească de moşneni şi în Moldova de răzeşi, constituiţi în obşti teritorializate, rămăşite din epoci străvechi, care au reuşit să supravieţuiască epocilor istorice.


Asupra acestora domnitorul exercita numai o autoritate de drept public, conducerea administrativă aparţine obştii care îşi păstrează autonomia. Organul colectiv de conducerea îl reprezenta „oamenii buni şi bătrâni”, adunarea sfatului obştii avea loc de obicei în zi de sărbătoare.
Competenţa acestui organ fiind foarte largă: de a reglementa folosinţa averii devălmaşe; de a dispune prin vânzare sau donaţie de părţi din patrimoniul obştii; de a se vinde pe sine însuşi, cu sau fără oameni unui stăpân feudal; de a urmări averea obşteanului care nu îşi plăteşte datoria; de a prinde pe răufăcători şi de a judeca pricini penale şi civile.
Obştea mai avea dreptul să asiste ca martor şi ca instanţă de autentificare la actele juridice cu efecte asupra patrimoniului ei, când luând cunoştinţă de act renunţa la dreptul de protimisis.
Sfatul obştii, prin oamenii buni şi bătrâni avea dreptul să repartizeze dările, sumele neplătite de cei morţi, fugiţi sau insolvabili se repartizau între obşteni, răspunderea fiind solidară faţă de fisc.
Satele rămase libere, deşi aveau organe proprii, erau subordonate sub raport administrativ, fiscal şi militar, judeţului sau ţinutului, ele fiind puse sub controlul căpeteniei de aici, sudeţul în Ţara Românească şi pârcălabul în Moldova.
Pentru legătura dintre sat şi domnie era ales ca reprezentant al obştii, un pârcălab de sat în Ţara Românească şi un vătăman în Moldova.
Satele aservite erau: domneşti, boiereşti şi mănăstireşti.
Satele domneşti erau de două feluri: unele aparţinând domnului personal, dobândite prin moştenire sau cumpărare, faţă de care domnul se comporta ca orice stăpân feudal, altele proveneau din confiscări pentru hiclenie sau de la stăpâni morţi fără moştenitori, numită şi „prădalnică”.
În secolele XIV-XVI, domnitorii au grupat satele domneşti, în special în Moldova, alcătuind ocoale, în jurul unui târg, oraş, cetăţi, dar cu sarcini asemănătoare celorlalte sate din ţinuturi, fiind puse sub autoritatea unui dregător numit de domn, vornic sau ureadnic.
Fiind total scoase de sub jurisdicţia ţinutului, erau reprezentate de un vătăman ales de săteni. Celelalte sate domneşti, aveau câte un pârcălab care strângea veniturile şi administra satul, în colaborare cu obştea.
Satele boiereşti. Unele aparţinuseră stăpânilor feudali anterior întemeierii şi fuseseră donate de domnitor în virtutea lui „dominium eminens”, altele fuseseră dobândite prin cumpărare, moştenire, donaţie, cotropire, stăpânire întărita de domn.
Prin hrisov de imunitate dat de domn se interzicea anumitor dregători sau slugilor domneşti să-şi exercite autoritatea asupra acestor sate. Stăpânul feudal al satului avea un organ al sau, pârcălab în Ţara Românească şi vornic sau ureadnic în Moldova.
Acesta se ocupa de administrarea satului, strângea veniturile cuvenite stăpânului, transmitea poruncile lui, repartiza ţăranilor muncile şi îi silea să le execute, urmărindu-i când aceştia fugeau.
Acest organ exercita şi dreptul de judecată al stăpânului asupra ţăranilor dependenţi, în pricini mărunte, putând aplica şi pedepse, gloabe sau bătaie.
În satele din Moldova exista şi un reprezentant al obştii, numit vătăman, recrutat ca şi reprezentantul stăpânului feudal dintre ţăranii dependenţi, recompensaţi cu scutire de dări şi de munci, care erau suportate de ceilalţi.
Satele mănăstireşti aveau o administraţie foarte asemănătoare cu aceea a satelor boiereşti; ele erau administrate de egumenul mănăstirii care avea un reprezentant în sat, pârcălab, respectiv vornicel şi vătăman, ca reprezentant al obştii.


Egumenul împreună cu soborul judeca pricinile mărunte şi se ocupau de problemele administrative.
Existau şi sate, care deşi aşezate pe pământ domnesc, boieresc sau mănăstiresc şi populate cu ţărani aserviţi, aveau un regim special – sloboziile, întemeiate pentru a popula un ţinut sau a repopula un sat, prin hrisov domnesc.
Scutite de dări şi munci, de obicei pe o perioadă limitată, bucurându-se de un regim administrativ şi juridic asemănător obştilor libere, primele slobozii fiind atestate documentar începând cu secolul al XV-lea.
Hrisoavele care consfinţeau sloboziile, pe lângă avantajele fiscale, mai cuprindeau clauze privitoare la judecata locală ce revenea „bătrânilor aleşi”, şi a hotărâri asupra asimilării străinilor în cadrul slobozeniei.
După expirarea termenului de scutire, slobodnicii treceau „în rând cu ţara”, fiind asimilaţi sub raportul obligaţiilor fiscale cu ceilalţi contribuabili. Privilegiile puteau fi reînnoite printr-un nou hrisov, sau din motive de echitate fiscală puteau fi retrase.
Organizarea administrativă a satului transilvănean poarta pecetea vechii organizări a obştii săteşti în care a trăit de secole populaţia autohtonă. În fruntea comunităţii săteşti se găsea un jude sau un cneaz cu atribuţii legate de repartizarea pământurilor şi dărilor între membrii obştii, de soluţionarea diferendelor dintre aceştia, de a-i reprezenta în faţa autorităţilor etc.
Unii dintre aceştia primind privilegii de la rege intrau în rândurile micii nobilimi sau căpăta din partea principelui şi a regelui diferite atribuţii administrative asupra mai multor sate, atribuţii pe care le exercitau potrivit vechiului drept românesc.
Aceştia judecau pricinile mărunte dintre ţărani, ridicau birurile, erau şefii oştilor de la sate, administrau pământurile fiscului în numele regelui sau al principelui.
Cneji neprivilegiaţi au intrat, după cotropirea obştilor de nobili, în subordinea acestora, devenind reprezentanţii lor faţă de ţărănimea aservită. Ei reprezentau satul în faţa autorităţilor.
Figura centrală a administraţiei săteşti în toată perioada voievodatului şi a principatului a reprezentat-o judele. Fiecare sat avea un jude propriu, pe lângă care erau juraţi aleşi de obşte.
În Banat, judele satului şi păstrează vechea denumire de cneaz, sau chinez.
Dregători mai mari peste juzi şi cnezi erau crainicii a căror autoritate se întindea asupra mai multor sate. Ei erau funcţionari de district cu competente fiscale şi administrative.


3.      Trăsăturile generale ale fiscalităţii
            medievale româneşti. Categorii de dări

F
Trasaturile generale ale fiscalitatii medievale romanesti. Categorii de dari
 
Până la constituirea Ţărilor Române nu se poate vorbi de o organizare fiscală, cu toate că anterior constituirii acestora, locuitorii erau datori faţă de căpeteniile cnezatelor şi voievodatelor cu anumite dări în natură şi în muncă.
Necesităţile de organizare şi funcţionare a statelor feudale, de apărare a hotarelor şi păstrarea independenţei, impuneau în mod obiectiv, ca toţi locuitorii ţării să contribuie cu venituri la realizarea acestor obiective, necesităţile statului impunând în principal organizarea fiscalităţii în Ţările Române, fenomen caracteristic şi altor societăţi medievale.
Veniturile statului la începuturile sale au provenit, în general, din domeniul domnesc, din dări ocazionale ale supuşilor, din vămi şi din amenzi.
La sfârşitul secolului al XIV-lea, dar mai cu seamă în secolul următor, aceste venituri, dări în natură, munci şi amenzi încep să capete caracter regulat şi să ia diferite denumiri.
La începutul secolului al XV-lea o obligaţie nouă a antrenat locuitorii, generalizându-se şi căpătând caracter permanent, numită bir în Ţara Românească şi dare în Moldova.
Impozitul în bani la români s-a născut sub imperiul întreprinderilor militare, al cerinţelor războaielor pentru apărarea ţării. Domnia, atunci când acorda imunităţi, scutiri de dări şi slujbe, nu renunţa aproape niciodată la bir şi la oaste în favoarea privilegiaţilor, aşa cum proceda cu unele obligaţii în natură şi în muncă, ceea ce arată importanţa celor dintâi pentru veniturile statului.
De-a lungul întregului ev mediu fiscalitatea s-a dovedit excesivă, fapt ce a generat numeroase mişcări sociale, dominaţia otomană asupra Ţărilor române şi răspunderea solidară în cadrul unităţilor fiscale, influenţând cuantumul dărilor.
Abuzul şi arbitrariul au caracterizat întreaga activitate fiscală, atât în ce priveşte stabilirea dărilor cât şi încasarea acestora.
Tezaurul era o formă primitivă a finanţelor statului, într-o epocă în care nu exista buget, cu prevederi de încasări şi cheltuieli. Ca şi în cazul altor state medievale, tezaurul constituia o rezervă de metale preţioase şi obiecte de mare valoare, aflată la dispoziţia domnitorilor, la care se recurgea numai în cazuri extreme, când mijloacele băneşti furnizate de cămara domnească sau vistieria statului nu acopereau necesităţile, fiind epuizate.
Tezaurul s-a constituit mai ales prin retragerea din circulaţie a unor sume de bani, provenite din dări, transformate apoi în lingouri de aur şi alte obiecte de mare preţ. Pentru valoarea lor excepţională, ca şi pentru rosturile pe care le îndeplineau, tezaurele erau depozitate în locuri ascunse, bine păzite, în turnuri sau pivniţe de cetăţi.
Creşterea economiei băneşti, intensificarea circulaţiei monetare la sfârşitul secolului al XVII-lea şi în secolul al XVIII-lea fac ca tezaurele să cadă în desuetudine, domnii Ţărilor române îşi vor depune averile, constând din monede şi lingouri de aur, începând cu Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714), la bănci din străinătate, la Viena sau Veneţia.
Instituţia centrală şi cea mai importantă în organizarea fiscală şi financiară a statului feudal românesc a constituit-o vistieria. Numele acestei instituţii, de origine bizantină se explică tocmai prin sarcina ei de a păstra vesmintele de preţ ale conducătorilor statului, vestis, însemnând în limba latină haină.
Fiind considerata inima finanţelor statului, unde se concentrau toate datele de constatare privitoare la contribuabili şi la materia impozabilă, şi unde se ţine evidenţa cheltuielilor statului, vistieria a fost creată odată cu formarea statelor, sub o formă rudimentară fiind atestată documentar, atât în Moldova cât şi în Ţara Românească la începutul veacului al XV-lea, în frunte cu un protovistier, iar apoi, pe toată durata orânduirii feudale, dregătorul cel mai înalt în rang fiind marele vistier.
La vistierie se strângeau veniturile statului, rezultate mai ales din dările de repartiţie, adică din dările ce vizau şi se aruncau pe întreaga avere a contribuabililor.
Toate acestea erau consemnate într-un catastif central, realizat în funcţie de catastifele întocmite în fiecare judeţ sau ţinut, în două exemplare, unul rămânând la vistieria centrală, unde se consemnau şi reducerile sau scutirile de dări.
Unele încercări ale domnitorilor din secolul al XVIII-lea de a o reuni cu cămara domnească au eşuat, dat fiind importanţa financiar-fiscală pentru stat.


Spre deosebire de vistierie, cămara constituia o instituţie particulară personală a domnitorului, şi era mai veche decât vistieria, fiind alimentată la început din veniturile de pe domeniul domnesc, de la ocne, vămi, ulterior adăugându-se amenzile şi dările de cotitate: oierit, dijmărit, goştină, vinărici etc.
Atât vistieria cât şi cămara domnească, care avea în frunte pe marele cămaras erau găzduite de palatul domnesc. Veniturile vistieriei erau menite a servi necesităţi publice, de întreţinere a oastei şi cetăţilor, de a achita obligaţiile băneşti către puterile suzerane iar mai târziu lefurile dregătorilor, pe când veniturile cămării erau destinate domnului şi familiei sale.
Această situaţie a impus o separare, începând cu a două jumătate a secolului al XV-lea a veniturilor cămării de cele ale vistieriei, în realitate, domnii ţărilor române, şi cu deosebire cei fanarioţi cheltuiau deopotrivă pentru ei şi pentru ţară bani din vistierie.
Ca în toate statele epocii feudale, după principiul aşezării lor dările se împărţeau în:
F

 
a) dări de repartiţie, la a căror aşezare se ţinea seamă de potenţialul fiscal al contribuabililor, de ansamblul bunurilor lor materiale.
Iniţial a existat o singură asemenea dare, birul sau darea, pe măsură înaintării în timp, ea s-a diversificat, ajungându-se la sfârşitul secolului al XVII-lea să existe peste 40 de asemenea dări. Era principala obligaţie fiscală, în sarcina tuturor claselor şi categoriilor sociale, cu excepţia beneficiarilor de scutiri. Până pe la mijlocul secolului al XVI-lea, adică până la instaurarea dominaţiei otomane, birul se plătea în două trei rate anuale, apoi aceste rate se înmulţesc ajungându-se să fie chiar rate lunare sau bilunare, fără scădere a cuantumului ratei în următoarele două secole.
Ca dări de repartiţie mai sunt atestate documentar şi birul slujitoresc, birul de haraci, birul de fum, birul de lună, în Ţara Românească şi darea cea mare, darea cea mică, darea împărătească, ughii de casă, în Moldova.
Dările de repetiţie erau percepute direct de organele fiscale domneşti prin intermediul unor dregători numiţi birari.
b) dările de cotitate sunt mai vechi decât dările de repetiţie şi apar în documente începând cu secolul al XVI-lea. Ele au durat toată perioada orânduiri feudale, mai importante fiind: oieritul, numit în Ţara Românească şi vama oilor iar în Moldova goştina de oi, era darea pe oi, plătită proporţional cu numărul lor iar din secolul al XVII-lea, se plătea câte 10-15 bani de fiecare oaie.
Goştina sau darea de porci, era numită şi vama porcilor, ajungând şi ea să fie plătită în bani, 8-12 bani de porc, după perioada şi categorie socială.
Dijmăritul era darea de stupi numită şi albinărit în Ţara Românească şi deseatina de albine în Moldova. Se dă unul din zece stupi, iar de la sfârşitul secolului al XVII-lea se plăteau 13 bani de stup.
Vinăriciul, numit în Moldova vădrărit sau deseatina de vin era darea de vin, iniţial o zecială, iar mai târziu, ca şi celelalte a devenit bănească.
Cotitatea din cereale, găleata, iliş, ajung din dări în natura, dări plătibile în bani.
Între obligaţiile locuitorilor ţărilor române erau şi unele cu caracter special, cum ar fi, prestaţiile în munca în interes public sau al domniei, la cetăţi, iazuri, mori, drumuri, poduri, cărăuşii şi slujbe legate de oaste: straja, paza, posada, găzduirea şi întreţinerea diferiţilor dregători ai domniei, dar mai cu seamă a celor în slujba fiscului, conace sau mertice, sau obligaţia pentru populaţia birnica de a da cai de olac pentru serviciul de transmitere a veştilor sau a solilor.


Cea mai mare parte a slujbelor şi muncilor puteau fi convertite de domn în obligaţii băneşti sau puteau fi răscumpărate cu bani, maiale în secolul al XVIII-lea.
Categoriile fiscale erau identice cu clasele şi categoriile sociale, cu stările, obligaţiile fiscale fiind invers proporţionale cu categoria socială a contribuabilului; cu cât cineva se afla mai sus în ierarhia feudală, cu atât era supus la mai puţine obligaţii fiscale.
Ţărănimea era supusă tuturor dărilor, marii boierii, clerul înalt, mănăstirile fiind scutite de unele dări, iar categoriile sociale de mijloc, curteni, slujitori, târgoveţi, preoţi, beneficiau de un sistem fiscal avantajos.
Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, în ambele ţări, fiscul împarte populaţia în două mari categorii: breslele fiscale, categorie eterogenă care reunea peste 30 de grupuri social-economice, de la marii boieri împărţiţi după criterii administrative în două bresle, cei cu slujbe şi cei fără slujbe, la negustori divizaţi pe bresle după origine, la preoţii de mir, sutaşi şi slujitori, alcătuind fiecare o breaslă fiscală, şi birnicii, categorie care cuprindea ţărănimea atât cea liberă cât şi cea aservită, fiscul nefăcând distincţie între ele, cu o contribuţie masivă la veniturile statului feudal românesc.
În Transilvania, trei categorii de obligaţii apăsau ţărănimea dependentă: faţă de stat, faţă de stăpân, de moşie şi faţă de biserică. Obligaţia ţărănimii faţă de stat era determinată, de obicei, de „venitul cămării”, plătită la început în natură, ea s-a transformat într-o dare în bani al cărui cuantum a fost fixat prin diverse diplome regale.
Tot statului ţărani mai plăteau şi o dare de pământ numită „terragium”, ce se achita fie pe gospodării, fie global pe unităţi administrative.
Treptat, darea funciară se va transforma într-un fel de cens, pe care cu timpul avea să-l plătească şi comunităţile orăşeneşti.
Uneori regii obligau, în cazuri de primejdii excepţionale, pe ţărani să plătească unele dări extraordinare, cunoscute sub numele de „ajutoare sau subsidia”. Ţăranii români plăteau cămării regale o dare în oi, iar ţăranii secui o dare în boi.
În epoca principatului, obligaţiile faţă de vistieria principelui au continuat să crească, acum făcându-se distincţia între venituri camerale şi venituri provinciale. De primele, principele putea uza fără nici un control, ele proveneau din batere monedelor, exploatarea minelor şi salinelor, dări şi dijme, taxe din importul de mărfuri etc.
Cea de a două categorie, veniturile provinciale se substituie subsiilor, devenind impozite permanente, erau fixate de diete în conformitate cu cererile principelui, urmând a fi strânse pe „naţiuni”, proporţional cu numărul de gospodari, urcând simţitor datorită raporturilor de vasalitate faţă de turci.
Obligaţiile fiscale ale Transilvaniei faţă de poartă erau susţinute de o dare specială, plătită de locuitori în monedă, după fiecare „poartă”.
Dijma bisericească a fost plătită în parte principelui, care de obicei o arenda stăpânilor de moşie, iar de ceea ce mai rămânea beneficia clerul. Datorită arendării dijmei bisericeşti nobililor, aceasta devine începând din secolul al XVII-lea o obligaţie a tuturor ţăranilor, inclusiv a ortodocşilor, ţărani români.
Unitatea fiscală pentru impunerea iobagilor era „poarta iobăgească” care desemna potenţialul economic al gospodăriei iobăgeşti, care servea drept criteriu pentru stabilirea impozitelor, indiferent de numărul persoanelor, număr ce a fost stabilit la zece prin Aprobatae Constitutiones.
Strângerea dărilor era încredinţată în Transilvania, unor mici dregători numiţi dijmuitori, care primeau un procent din acestea, iar în cele două ţări române,


birarilor, înlocuiţi ulterior cu dregători specializaţi în strângerea diferitelor categorii de dări.
Ca organe de impunere existau: birari de judeţ, samnicii, zlotaşii, iar ca organe de percepere birarii sau dăbilarii în Moldova, precum şi alţi slujitori mai mărunţi: vistiernicei, găletari, fumari, dijmari, goştinari, olăcari etc.
Începând cu a două jumătate a secolului al XVI-lea, dregătorii fiscului intrau şi pe teritoriile de imunitate feudală. Ca o compensaţie dată stăpânilor de moşii de către domnie pentru încălcarea vechilor lor privilegii, se creează instituţia judeţelor de bir, prin care domnul concedă unor mari dregători sarcina impunerii şi colectării dărilor în câte un judeţ, în schimbul a 10% din încasări.
Satele în care se aşezau birarii pentru strângerea dărilor se numeau scaune de bir, mai multe în fiecare judeţ. Strângătorii de dări, fie de repartiţie, fie de cotitate aveau întreţinere gratuită pe perioada colectării şi beneficiau de o cotă în bani de la fiecare gospodărie, în cuantumul fixat de domnie şi variabil de la obligaţie la obligaţie.
Această cotă purta numele de cusur sau răsură la dările de repartiţie şi plocon la cele de cotitate. În fiecare judeţ funcţionau câte unul sau doi birari de judeţ, precum şi mai mulţi birari.
În anul 1653, domnitorul Matei Basarab dispune înfăptuirea unui recensământ fiscal amănunţit, cu numele birnicilor, domiciliul lor fiscal şi averea de care dispuneau.
Acest recensământ poartă numele de „seama talerului”, după suma convenţională la care era evaluată puterea de contribuţie, suma care era apoi repartizată pe judeţe, sate, categorii sociale şi gospodarii.
Un sistem similar a existat şi în Moldova, cota convenţională purtând numele de „potronic” tot o monedă, subdiviziune a talerului.
Acest sistem al cotelor convenţionale a fost perfecţionat ulterior atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, urmărindu-se simplificarea sistemului fiscal.
La începutul secolului al XVIII-lea, toate dările de repartiţie au fost concentrate într-una singură, care urma să fie achitată în patru rate anuale, numite în Moldova sferturi, iar în Ţara Românească, seamă mare, haraci, seama a doua, seama a treia, corespunzând unor trimestre.
Acest sistem impus de Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească şi de Antioh Cantemir în Moldova, avea avantajul restrângerii numărului de obligaţii şi înlăturării numărului mare de organe fiscale şi desfiinţării parţiale a răspunderii solidare.
Sistemul acesta a fost când părăsit, când reluat, după cum li s-a părut domnitorilor fanarioţi că este mai potrivit pentru ei de a strânge din ţară în cât mai scurt timp cât mai multe venituri.


loading...