Neoliticului din spatiul central si vest european

Neoliticului din spaţiul central şi vest european îi sunt specifice câteva caracteristici  privind comunităţile umane care evoluează în condiţii de climă, floră şi faună destul de asemănătoare cu cele actuale.
         Astfel, în regiunea Alpilor Occidentali, pe malul numeroaselor lacuri din Elveţia, Nordul Italiei şi Franţa, s-au descoperit urmele palafitelor (locuinţe lacustre), sate pe piloni care pot fi asemănătoare cu cele din Noua Guinee. Obiectele căzute accidental în apă s-au păstrat în turba de pe fundul acestor zone mlăştinoase, în asemenea măsură că s-au putut identifica nu doar piese din piatră, os şi lemn, dar s-au recuperat chiar boabe de cereale, seminţe de fructe ş.a. Uneori aceste sate lacustre erau distruse datorită unui incendiu, iar obiecte de mobilier şi de provizii parţial carbonizate puteau ajunge pe fundul apei, reprezentând o şansă nesperată pentru arheologie de a reconstitui în detaliu viaţa palafiţilor. Astăzi se cunosc aproximativ 30 de asemenea aşezări în Italia, 30 în Franţa şi peste 300 în Elveţia. În provincia Trentino, în Italia, construirea unui astfel de sat lacustru, la Lendro, solicitase folosirea a peste 10 000 de piloni de susţinere. Casele sunt legate între ele prin podeţe realizate din trunchiuri de copac, amenajări care exclud ideea de individualism.
Alt complex specific Occidentului este curentul megalitic, prezent în Sardinia, Sicilia, Insulele Baleare, Malta, Spania,  Franţa,  sudul insulelor britanice, Ţările de Jos, nordul Germaniei şi regiunile scandinave. Caracterizat printr-o serie de monumente cu caracter funerar, se dezvoltă între mileniile IV - II î.Hr.
Cel mai vechi tip de construcţie megalitică este dolmenul (din bretonă: dolmen = masă de piatră) sau dolmenul cu culoar.   Sunt lespezi foarte mari de piatră dispuse orizontal pe câte două lespezi înfipte în pământ.. Lespedea dolmenului din Mettray cântăreşte 65 tone, cel de la Cueva de Menga – Andaluzia având o greutate de 160 tone. În Franţa există circa 4 500 de astfel de construcţii. Ele puteau servi ca mese de altar pentru ofrande sau drept cameră sepulcrală pentru un şef de trib.
Megaliţii irlandezi ocupă un loc special în Europa Occidentală prin marele lor număr, varietatea arhitecturii şi frumuseţea decorurilor. Dacă prin câteva detalii putem recunoaşte legătura acestora cu monumente de acelaşi tip din alte ţări ce au o faţadă oceanică, şi în special cu cele de la Ecosse şi din Bretagna, caracterul insular irlandez se regăseşte în construcţiile megalitice unele din primele manifestări ale originalităţii şi vitalităţii culturilor din această perioadă.
Începând cu secolul al XVIII-lea, aceste construcţii fac obiectul cercetărilor unor pasionaţi, trilitele de la Dowth (Comitatul Meath) de exemplu, fiind desenate în 1775 de Gabriel Beranger. Acelaşi artist a realizat, în 1779, primele relevee ale camerei megalitice înconjurate cu un cerc de pietre, reprezentând mormântul 7 de la Carrowmore (Comitetul Sligo) şi alte monumente.
Pentru monumentele irlandeze cele mai deosebite, arheologii folosesc termeni specifici. Court cairns  (dolmenul cu culoar), termen impus de R. de Valera, în 1960; sunt tumuli lungi de 40-25 m, de formă ovală sau trapezoidală. Ele prezintă în interior o curte ovală neacoperită, în care accesul se făcea printr-o alee  amenajată la est pe una din laturi sau pe faţada tumulului. Mormintele (până la patru) construite în axa monumentului, est-vest în general, se deschid în această curte; fiecare cameră funerară este adesea rectangulară şi compartimentă în două părţi cu laturile de 2 până la 5 m: pereţii acestora sunt formaţi din ortostate, pietre masive dispuse vertical în sol sau sunt construiţi din piatră seacă şi acoperite cu câteva dale mari.
Astfel de construcţii sunt cunoscute în partea de nord a Irlandei unde exemplarele cele mai tipice sunt cele de la Malin More (comitatul Donegal) cu patru camere, cel de la Deerpark (comitatul Sligo) cu trei camere, cel de la Creevykeel (comitatul Mayo) cu una sau două camere ş.a..
O altă formă de construcţie este apropiată ca formă sunt mormintele cu culoar reprezentaţi de lungi tumuli, care acoperă camere compartimentate (în două sau uneori patru părţi) ce se deschid spre o demi-curţi situate în faţade; acestea, concave, au limitele semicirculare, sunt bordate cu ortostate. Astfel de construcţii au fost descoperite la Ballywholan (Comitatul Tyrone) şi la Audleystown (Comitatul Down). Forma de demi-curte se găseşte în zona sud-vestică a Écosse-ului, în zona de coastă, până în Irlanda de Nord unde ele apar frecvent.
Mormintele megalitice cu culoar sunt numeroase în Valea Boyne, în centrul şi estul Irlandei, unde sunt uneori regrupate în necropole. Sunt fără îndoială cele mai spectaculoase prin dimensiunile lor şi prin decoraţii, fiind printre monumentele cele mai bine studiate: siturile de la New-Grange, de la Knowth şi de la Fourknoks. Cultura Boyne a evoluat în jumătatea de nord a Irlandei.
Aceste sepulturi se prezintă sub forma a trei planuri circulare, uneori impozante (cu diametre cuprinse între 15 şi 84 m şi înălţimi de până la 19 m): sunt în general înconjurate de un parament sau un şir de blocuri mari, uneori decorate. Faţada de la New-Grange prezintă, pe lângă   blocul decorat plasat în faţa intrării culoarului a cărui prim lintou (buiandrug) este şi el decorat, un parament impozant de tuf moale în care sunt încastrate mici blocuri de cuarţ decorativ. Culoarele de acces în camere sunt mai mult sau mai puţin lungi, de la 3 la 19 m (la New-Grange). O canelură sculptată în partea superioară a dalelor care acoperă culoarul a fost interpretată ca o rigolă de asanare. Camerele sunt concepute doar pe planuri circulare sau poligonale, rar pătrate şi mai des cruciforme. Această ultimă particularitate este tipică în necropolele de la Carrowkeel (Comitatul Sligo) şi la Loughcew (Comitatul Meath). Acoperişurile camerelor sunt realizate adesea din mari dale. Arta decorativă megalitică este asociată astfel cu mormintele cu culoar. Dalele gravate erau plasate în întregime în jurul monumentului pe culoare sau camere.
Motivele variate se combină într-o manieră riguroasă (Stilul I) la New-Grange, la Fourknocks, sau într-o manieră mai liberă (stilul II) la Dowth, la Loughcrew şi la New-Grange. Unele compoziţii par a fi juxtapunerea unor motive abstracte care se combină pentru a reprezenta o figură antropomorfă, ca cea de la Knowth West, în special. La New-Grange şi la Knowth s-au descoperit  în mari bazine de pietre decorate urme ale incineraţiei.
Ansamblul megalitic al culturii Boyne pare foarte omogen, impresie care are la bază comparaţiile pe care arheologii le-au făcut cu ceea ce au găsit în Marea Britanie şi în Bretagne.
Cronologia construirii acestor monumente nu a fost încă stabilită cu certitudine, în condiţiile în care elementele databile provenind din inventarul – mobilierul funerar din morminte putea fi depus uneori cu mult după construirea propriu-zisă, fiind vorba de o reutilizare a acestora Resturile din mormintele-curte irlandeze nu erau rezultatul utilizării construcţiei ca loc de înmormântare, ele fiind probabil folosite ca lăcaşuri sacre unde se depuneau ofrande (Marija Gimbutas). În unele s-au găsit însă şi schelete, chiar în număr mare (până la 350), dezarticulate. Pare a fi reconfirmată astfel  teoria „osuarelor”. Cairn-urile (tumulii) lungi din Marea Britanie aveau în interior construcţii din lemn şi piatră, podele de scânduri, fiind considerate simple case mortuare. Se practica excarnaţia, morţii fiind expuşi păsărilor de pradă pe când se aflau în casele mortuare. Zeiţa – pasăre venea sub formă de vultur/bufniţă ş. a.
O altă formă întâlnită în cadrul complexului megalitic sunt cromlehurile (din limba velşă: crom = oval şi llech = piatră), mai multe pietre verticale dispuse în cerc, la distanţe egale unele de altele, în jurul unei pietre mai mari. Construcţiile de acest tip de la Avebury şi Stonehenge „constituie cele mai uimitoare construcţii preistorice nu numai din Insulele Britanice, dar din întreaga lume. Ambele pot fi pe drept cuvânt comparate cu nişte catedrale „(Gordon Childe, 1949).
Ele reprezintă în fapt un aliniament circular de menhiri, care este posibil să fi înconjurat un mormânt colectiv sau să fi servit pentru delimitarea unei arii sacre în care aveau loc diverse ceremonii de cult. Cea mai celebră construcţie de acest tip este cea de la Stonehenge, din ţinutul Essex, în sudul Angliei. Construcţia se află în interiorul unul val uriaş de pământ, care are un diametru de 11 km, iar singura cale de acces o constituia o stradă lungă de 2 700 m şi lată de 91 m. În jurul ansamblului central a fost identificată o necropolă.
În zona mediteraneană, cele mai vechi construcţii megalitice datează de acum 3500 ani î.Hr.. Cea mai densă aglomeraţie de astfel de construcţii din zonă se află în arhipeleagul maltez, unde au fost descoperite şase grupuri de temple, în număr de circa 30.
În a doua jumătate a mileniului IV î.Hr. a migrat în această zonă o populaţie ce venea din Sicilia, ce aduc un cult al strămoşilor şi construiesc temple dintre care cele mai cunoscute sunt grupurile din centrele de la Ggantija, Tarxien, Mnajdra, Hagar Qin şi Ta Hagrat. Tehnica de construcţie a acestor monumente presupune existenţa a două sau trei sisteme de curţi separate, având forma în plan a unei frunze de trifoi. Curţile par să fi fost acoperite cu piei de animale fixate pe bârne din lemn, iar de jur împrejur erau dispuse lespezi de piatră, înalte până la 2 şi 4 m.În fundul ultimei curţi apare faţada templului propriu-zis. La Ggantija aceasta din urmă avea o înălţime de  16 m, reprezentând probabil „cel mai vechi exterior de construcţie din lume conceput arhitectural” (Renfrew). În acelaşi timp, la Hagar este folosită pentru prima dată piatra fasonată. Uneori blocurile de piatră sunt ornamentate prin ciocănire, cu spirale duble, în relief, şi cu frize reprezentând animale. Ansamblul arhitectural mai presupune existenţa unor coridoare, încăperi laterale, uşi tăiate în mijlocul unei uriaşe lespezi şlefuite, altare pentru sacrificii, cu nişe pentru ofrande şi tabernacole pentru statui poate.
În mormintele şi construcţiile sacre din Malta s-au descoperit un număr mare de statui din piatră de calcar sau modelate în lut ars (în mare majoritate figuri feminine, caracterizate prin forme anatomice exagerate, ex. Venus din Malta – o figurină din lut ars), precum şi vase ceramice ornamentate prin incizie. Este interesant faptul că în Templul din Tarxien s-a descoperit o parte dintr-o statuie ce pare să fi avut iniţial 2,70 m înălţime, fiind prima statuie monumentală cunoscută în istorie.



Postări populare de pe acest blog

Surse de energie

Surse ale conflictului

Mihai Eminescu (viata si activitatea literara)