Global Rabota

marți, 4 aprilie 2017

Negustor Lipscan de Mihail Sadoveanu

Tags

                                                                                            

Negustor Lipscan
                              de Mihail Sadoveanu


“Hanul Ancutei”(1928)face parte din opera de maturitate a lui Mihail Sadoveanu (1880-1961) si este, poate cea mai stralucita creatie lirico-epica a prozatorului.Voolumul contine noua povestiri, relatate intr-un spatiu ocrotitor, la hanul Ancutei, de catre taraniimoldoveni care poposeau aici pentru odihna, petrecere, fiind ei insisi participantii direct sau martori la evenimentele narrate. Intamplarile povestite au loc in vreme veche, in timp mitic, se pot petrece oricand in spatiul spiritualitatii si al credintelor ancestrale sin u numai intr-o anumita epoca sociala.
“Negustor Lipscan”, a saptea istorisire din volumul “Hanul Ancutei” de Mihail Sadoveanu, este o povestire in rama, deoarece face parte din povestirea mai amplaa evocarii intamplarilor petrecute demult, in timpuri imemoriale, povestite cu pasiune de drumetii care poposeau la hanul unde ritualul oaspetiei era randuit de Ancuta cea tanara.
Timpul narativ se com[une din timpul povestirii care marcheaza prezentul si timpul povestit, care ilustreaza un plan al trecutului, al faptelor intamplate in calatoria pe care jupan Damian Cristisor o facuse in “tara nemteasca”, cu scopul de a cumpara marfa de la Lipsca, oe care sa o negustoreasca in Moldova, tem ace inscrie povestirea in specia reportajului.
        La inceputul si finalul povestirii, perspectiva narativa este reprezentata de naratorul omniscient si naratiunea la persoana a-III-a, viziunea auctoriala conturand ambianta specifica de la hanul Ancutei, secvente initiale si finale care formeaza rama acestei povestiri.
Incipitul il constituie nerabdarea pe care musteriii hanului o manifesta cu privire la incitanta istorisire a comisului Ionita de la Draganesti, promise de acesta inca de la inceputul volumului. Larma iscata de sosirea la han a”trei cara cu coviltire de scoarta, mari si grele sunand plin”, de strigatele carausilor care indemnau boii se de “bicele de canepa care plesneau usor” starneste curiozitatea oaspetilor.     
Ceremonialul, ca parte componenta a ramie narrative, este marcat de dialogul personajelor, din care se contureaza portretul noului venit:”un barbat barbos”, “mare si gros in antereu-I larg si cu incaltarile scartaind”. In acelasi ritual se inscrie hangita Ancuta, care aduce ulcica de vin si “un pui fript in talger de lut”.
Mos Leonte zodierul intuieste alte detalii caracterizatoare pe care negustorul le confirma:era nascut in zodia leului si sub stapanirea planetei Soarelui, fiind menit “sa dobandeasca avere” si sa fie cinstit de “cei mari”. De altfel, lipscanul Damian Cristisor “nu are intru sine nici viclenie, nici ascunzis” deoarece “radea cu obrajii plini si bogati de crestin bine hranit” si se arata “blajin si cu prietenie…”. Toata priceperea lui mos Leonte vine dintr-o profunda credinta in Dumnezeu si din cartea de zodii de care nu se departe niciodata: “numai Domnul Dumnezeu si cartea pe care o am in tasca ma lumineaza intru toate cate le spun”.
Jupan Damian venea cu marfa de la Lipsca si se indrepta spre Iasi, unde avea o “dugheana in ulita mare”, de unde si semnificatia titlului “Negustor Lipscan”, care inseamna comerciant de marfuri aduse in Moldova de la Lipsca.
Perspectiva narativa este aceea de narrator-martor alternand cu cea de personaj narrator, deoarece Damian Cristisor povesteste la persoana I despre cele vazute in calatoriile facute prin tari straine, despre propriile fapte si impresii, iar specia reportajului este definite atat prin traseul marcat de localitatile prin care trecuse, precum si prin informatii despre unitatea monetara si randuielile din perspectivele tari, relatate la persoana a-III-a.
In urma cu doi ani, Damian Cristisor se-ncumetase intr-o calatorie la Liov si, pentru ca negustoria fusese cu folos, se hotarase sa mearga in acest an la Lipsca(actualul oras Leipzig din Germania). Pregatirile pentru drum include mai multe etape, ceea ce denota faptul ca negustorul isi organizeaza cu inteligenta si rabdare marea calatorie. De Sfanta Maria a dus “patru lumanari de ceara curate sfintei Paraschiva”, la biserica Trei-Sfetite si l-a rugat pe parintele Mardare sa-I citeasca o slujba ca sa fie apart de primejdii si de boli. Dup ace l-a lasat la dugheana pe fratele sau mai mic, Grigorita,Damian a plecat de la Iasi spre Husi, a trecut Prutul si, impreuna cu un negustor armean a cumparat la Tighina “cinci sute de batali”(berbeci), platind cate o rubla pentru fiecare, moneda nationala a rusilor. Trecand granite in Imperiul Austro-Ungar, au ajuns la Liov, au pus marfa in tren si in cateva zile erau in Strassbourg, unde au vandut “batalii” cu “un galben bucata”, unor negustori care sa-I duca intr-un targ la Paris.
Spre mirarea tuturor, negustorul le spune ca merse cu trenul, deoarece prin “acele tari, la Neamt si la Frantuz, oamenii umbla acuma cu trenul. Azi is aici si maine cine stie unde”. Un cioban in Rarau intreaba ce este acela tren, spre satisfactia naratorului si a celorlalti oaspeti, deoarec, dintre toti  cei prezenti, “numai comisul si capitanul Isac pareau a sti despre ce este vorba”. Negustorul le descrie masinaria “un fel de casute pe roate, si roatele acestor casute se imbuca pe sine de fier. S-asa, pe sinele acelea de fier, le trage cu usurinta o masina care fluiera si pufneste de-a mirare;si umbla singura cu foc”. Nimeni nu crede ca merge fara cai, desi Damian le desluseste ca masina trage dupa sine mai multe casute in care sunt ori oameni ori marfuri si ca el incarcase batalii “in acele casute”. Oamenii isi fac cruce, imaginandu-si in cele din urma, ca trenul este un fel de caruta “cu foc”. Negustorul le povesteste apoi “si alte lucruru mai de mirare”. In tara nemteasca sunt case cu cate patru-cinci etaje, un fel de case”una peste alta”, ca ulitele sunt facute “dintr-o singura bucata de piatra”, pe care se plimba cucoane cu palarii si boieri cu ceasorinc si cu totii beau bere, “un fel de lesie amara”. Asculatatorii se mira si intreaba daca nemtii n-or fi auzit ca exista vin si sunt si mai dezamagiti cand afla ca mananca multi cartofi cu carne fiarta de porc sau de vaca.  Mos Leonte isi face cruce si ii deplange pe acei oameni care n-au gustat “pui in tagla” ,nici “mile fript talhareste si tavalit prin mojdei”, “nici sarmale, bors sau crap la protao”.
O alta minunatie este aceea ca in toate targurile si satele sunt scoli, profesori, toata lumea invata carte, si baieti si fete. Auzind acestea, oaspetii Ancutei inchina cu veselie pentru “randuiala”, care trebuie neaparat sa ramana numai la dansii, bucurandu-se ca acest obicei nu venise si pe  la ei, iar intrebarea ciobanului, “Atunci oile cine le pazeste”, amplifica buna-dispozitie a ascultatorilor.
Ceea ce l-a impresionat insa cu adevarat pe jupanul Damian este faptul ca legea se aplica la fel pentru toti, “fiind intr-o cumpana mai dreapta ca a noastra” si fara sa se tina seama de saracia sau de bogatia impricinatilor. Negustorul le povesteste cum un morar s-a judecat pentru “petic de mosioara” cu insusi imparatul si, pentru ca pricina este adevarata, judecatorul i-a dat dreptate morarului, deoarece acolo domneste legea, iar auditoriul iar se mira de asa o minune. Altfel nemtii sunt “iritici” desi cred tot in Domnul nostru Isus Hristos.”
Negustorul nu a patit nimic cat timp a umblat “pe drumuri si-n targurile nemtesti, calatorind mai intai cu “caruta aceea cu foc”, apoi cu sarabande, pana cand a ajuns la Suceava, unde a pus marfa in carute. Intrand in tara moldovei, pe la Cornu-Luncii, vamesii l-au intrebat daca nu le-a adus cate un “dar de la iriticii si ticalosii aceia de nemti”, asa ca negustorul le-a dat cate un badier(fular lung). In lunca Moldovei l-a oprit “un calaret frumos si voinic”, cerandu-I banii pe care-I avea asupra lui, dar pentru ca nu vanduse marfa sin u avea deloc bani, i-a dat in dar”un badier de lana rosie”, spre multumirea hotului. Oprind carele sa poposeaca si sa manance oamenii si animalele, vine la el supraveghetoul acelor locuri si-I cere “indreptarile”, adica actele oficiale care-I permiteau sa faca negot cu marfa pe care o transporta. Damian avea toate documentele necesare si , in plus, o scrisoare semnata de aga “priveghetor, ori vames, ori vornic de sat” nu are voie”a vatama acestui negutator, ci sa-l lesi a merge cu pace la locul sau”. Vazand acestea, supraveghtorul ii cee din marfa adusa de la Lipsca dar neplacandu-I nimic Damian ii ofera al patrulea “badier rosu de lana”. Cand va ajunge la Iasi, negustorul urmeaza sa mai faca o “dare de catra sfanta Paraschiva si catre parintele Mardare”, apoi sa dea ceva si nasului sau, aga Buscan, dupa care se va putea odihni pana cand va trebui sa se insoare deoarece “inca sunt holtei”.
Ascultatorii sunt puternic impresionati de cele aflate si se manifesta zgomotos, inchinand ulcele cu vin in onoarea “cinstitului negustor”. Atrasa de veselia generala, Ancuta adduce “placinte cu poalele-n brau” iar negustorul ii prinde hangitei o “zgardarita de margele” si o saruta pe amandoi obrajii.

         Limbajul  artistic al lui Mihail Sadoveanu se paricularizeaza prin imbinarea epicului cu liricul, a povestirii cu geniul sau poetic. Asa cum afirma George Calinescu(critic literar), Sadoveanu a creat o limba limpede, armonioasa si pura, in care se impleteste graiul popular al taranilor cu fraza vechilor cronici, o limba capabila sa preia poezia sentimentelor omenesti, frumusetile tainice ale naturii, pastrand farmecul atmosferei acelor vremuri vechi.
        Arhaismele(razas, arnaut, jupan, cetatuie), regionalismele, cuvintele si expresiile populare(duduca, harapnic,sorcovat,clempusuri, coropca) sunt folosite cu naturalete in povestire de catre pesonaje, prin intermediul carora scriitorul creeaza o limba literara admirabila si accesibila, ramandand fidel declaratiei sale din discursul rostit la Academie, aceea ca “taranul roman a ost principalul meu erou”.
        Figurile de stil apar cu moderatie, dand astfel stilului sobrietate. Metafora lipseste aproape de tot, iar epitetele au rol caracterizator, particularizand trasaturi ale personajelor. Astfel Todorita Catana este”om nalt si voinc- subtire in mijloc, lat in spate”, iar Ancuta cealalta  era “muiere frumoasa,ca si aceasta de acum”. Prin eufonie, muzicalitatea frazelor, oralitatea exprimarii, Sadoveanu creeaza trairi tulburatoare in sufletele asculatatorilor.
        Fiind o specie a genului epic, o naratiune de mica dimensiune, in care se povesteste cu subiectivism, o singura intamplare de sine statatoare incadrata intr-o naratiune mai ampla (Hanu-Ancutei) si la care participa personaje putine, palid conturate opera “Cealalta Ancuta” este o povestire in rama.
        Referindu-se la volumul “Hanul Ancutei”, Tudor Vianu considera ca povestitorii lui Sadoveanu “vin din vremuri imemoriale si-si gasesc bucuria un evocarea lor, traind ceea ce povestesc, transformand acele timpuri intr-un izvor de nostalgii  si de priviri melancolice”.


loading...