Global Rabota

marți, 4 aprilie 2017

Mutatii structurale in comertul de gros

Tags

Cele trei mari tendinţe înregistrate în evoluţia funcţiei de gros (evidenţiate în secţiunea 5.4.) au generat mutaţii semnificative în ceea ce priveşte poziţia diferiţilor grosişti în ansamblul distribuţiei mărfurilor, astfel:
1. Grosiştii tradiţionali - specializaţi într-o anumită categorie de produse - dispar în ritm rapid, dar sunt încă puternici în cazul mărfurilor în vrac (de exemplu, materiale de construcţii), al produselor farmaceutice; totuşi cunosc un reviriment în domeniul bunurilor de consum cu rotaţie rapidă, în care grosiştii pot fi întâlniţi ca: grosişti independenţi tradiţionali, lanţuri voluntare.
2. Depozitele de gros “cash and carry” au apărut ca răspuns la modernizarea activităţii de depozitare şi sunt legate de mutaţiile în fizionomia comerţului cu amănuntul şi a reţelei de unităţi de alimentaţie publică.
“Cash and carry” este o formă de vânzare cu autoservire, folosită în depozitele de gros, unde clientul (de regulă, detailist) se serveşte singur, alegând marfa, iar livrarea se face cu ajutorul unei cartele codificate corespunzător articolului ales.
Clienţii magazinelor-depozit “cash and carry” sunt: comercianţii cu amănuntul independenţi; restaurantele; hotelurile; unităţile destinate consu-murilor colective (instituţii, spitale etc.). Aceştia achită factura cu numerar (“cash” în limba engleză înseamnă “cu plata în numerar”).
Ea este gata calculată şi se găseşte la casă. Ridicarea mărfii se face de către client, care o transportă (“carry” înseamnă a transporta, a căra) cu un cărucior până la mijlocul său de transport. Pentru a cumpăra dintr-un magazin-depozit “cash and carry”, înainte de eliberarea unei ”cărţi de cumpărător”, se procedează, de regulă, la controlul calităţii profesionale a fiecărui client, fiind interzisă vânzarea cu amănuntul direct populaţiei din aceste magazine-depozit.
Asemenea autoservirii în comerţul cu amănuntul, sistemul “cash and carry” a apărut în urmă cu cinci-şase decenii în SUA (sub forma maga-zinelor no-friels) şi s-a consolidat în special după cel de-al doilea război mondial, când utilizarea calculatoarelor electronice şi a sistemelor informa-tice de gestiune s-a extins treptat şi în comerţ.
Sistemul “cash and carry” s-a extins apoi şi în Europa Occidentală, îndeosebi în Anglia, R.F. Germania, Franţa şi Belgia. Astfel, termenul de “cash and carry” - prescurtat “C&C” - de origine anglo-saxonă a devenit un termen de uzanţă internaţională.
Avantajele magazinelor-depozit “C&C” sunt:
ß  aprovizionarea într-un interval de timp foarte scurt, evitându-se decalajul, specific vânzării clasice, între momentul formulării comenzii către depozit şi momentul primirii mărfii;
ß  degrevarea clienţilor, de regulă utilizatori profesionali (detailişti, restaurante, cantine etc.), de problemele legate de gestionarea stocurilor, aprovizionarea asigurându-se în cantităţi mai mici, în funcţie de frecvenţa cererii consumatorilor finali;
ß  posibilitatea procurării mărfurilor la preţuri mai reduse; în general, reducerea variază pe produse, între 2 şi 12%.
3. Grosiştii specializaţi se concentrează asupra anumitor utilizatori şi încearcă să le îndeplinească toate cerinţele (şcoli, spitale, instituţii şi detailişti specializaţi).
            Grosiştii specializaţi în vânzarea articolelor cu o rotaţie rapidă şi-au adaptat strategia de dezvoltare la tendinţa generală de orientare spre preţ. Astfel, au apărut în foarte multe ţări, după exemplul Statelor Unite, cluburi de gros, care sunt magazine-depozit, caracterizate prin:
è suprafaţa medie de vânzare de circa 10.000 mp;
è un asortiment de mărfuri limitat (circa 4.000 de articole);
è practicarea unor marje brute scăzute (10%);
è clientela constituită, în primul rând, din restaurante mici, magazine, şcoli, staţii PECO, salariaţii marilor instituţii profesionale;
è accesul în magazine este rezervat numai membrilor aderenţi ai cluburilor, care au plătit dreptul de intrare (de exemplu, în Statele Unite circa 25 de dolari);
è nivelul serviciilor asigurate este foarte redus.
4. Casele de comerţ, care adesea sunt agenţi de import-export, pot fi asociate cu o mare casă de comerţ care, în mod tradiţional, furnizează mărfuri cum sunt: cafea, ceai şi chiar materii prime. Totuşi, ele şi-au extins operaţiunile în decursul anilor, incluzând îmbrăcăminte, automobile şi aparatură electrică.
Multe dintre ele au stabilit strânse legături cu anumiţi fabricanţi; în aceste cazuri, pot fi priviţi mai degrabă ca “distribuitori” decât ca grosişti.
5. Centrele comerciale de gros, desfăşurate pe suprafaţă de mare întindere, concentrează un număr de câteva sute de grosişti, cumpărătorii fiind micii comercianţi de detail care nu au posibilităţi de a întreţine relaţii directe cu producătorii.
Sunt posibile mai multe modalităţi de instalare într-un centru comercial de gros:
ß  fiecare grosist poate proceda la construcţia propriilor sale localuri, la amenajarea parcărilor şi a spaţiilor verzi, pe loturi de teren individuale;
ß  concesionarea sau vânzarea de celule (module) particulare în in-cinta unei construcţii colective, special proiectată pentru a permite utilizarea comună a spaţiilor de circulaţie, a parcărilor şi a ariilor de recepţie/descărcare a mărfurilor din mijloacele de transport;
ß  un singur promotor imobiliar poate construi clădiri omogene şi standardizate, dotate cu servicii comune (pază, încălzire, întreţi-nere, cantine, restaurante, staţii PECO, terminal CF, servicii de mesagerie…). Este formula care s-a dezvoltat cu prioritate pe plan mondial.
În cadrul acestor centre comerciale de gros un loc deosebit îl deţin pieţele de gros pentru produse agroalimentare. În cadrul procesului de distribuţie a produselor agroalimentare, piaţa de gros reprezintă:
a) Un cadru organizat de asigurare a întâlnirii cererii şi ofertei de produse agricole, vegetale şi animale. Piaţa de gros este componentă instituţională de distribuţie complexă, permiţând constituirea unei oferte de mari dimensiuni, prin reunirea mărfurilor provenind din diferite surse (pro-ducţia autohtonă sau importuri). În aceste condiţii se facilitează corespon-denţa cantitativă, calitativă, sortimentală şi temporală dintre cerere şi ofertă.
b) Un spaţiu amenajat pentru vânzarea şi cumpărarea produselor agroalimentare.    Pieţele de gros sunt create pe suprafeţe de teren special organizate, unde cumpărătorii (de regulă detailişti) şi vânzătorii (grosiştii şi producătorii agricoli) se întâlnesc pentru tranzacţii şi negocierea preţurilor de vânzare şi cumpărare.
În perimetrul pieţei sunt construite spaţii pentru vânzarea şi depozitarea mărfurilor (pentru legumele şi fructele “tari”), clădiri pentru desfăşurarea activităţilor de servicii. Infrastructura pieţei cuprinde, totodată, numeroase căi de acces rutier şi feroviar. Incinta unei pieţe de gros este astfel proiectată şi organizată încât să permită desfăşurarea schimburilor de produse perisabile în mari cantităţi.
c) O structură organizată, menită să faciliteze distribuţia produ-selor agroalimentare. Piaţa de gros, ca sistem de distribuţie structurat pe verticală, are trei mari componente:
1.      în amonte, pieţele producătorilor sau centrele de colectare, formate în scopul de a prelua produse hortiviticole de la fermierii agricoli de pe o rază delimitată geografic; funcţionarea sistemului de distribuţie promovat într-o piaţă de gros se bazează pe consti-tuirea asociaţiilor de producători, în vederea valorificării produ-selor hortiviticole recoltate din gospodăriile proprii.
             Aceste asociaţii de producători sunt proprietarii centrelor de colectare, valorifi-cându-şi propriile produse hortiviticole, astfel: direct în cadrul pieţei de gros, prin închirierea de spaţii de vânzare; prin mijlocirea grosiştilor specializaţi în comercializarea legumelor şi fructelor care alimentează piaţa de gros; prin intermediul unor agenţi economici care efectuează operaţiuni de export sau utilizatori industriali (fabrici de conserve, băuturi răcoritoare etc.);
2.      piaţa de gros propriu-zisă, nucleul central al sistemului de distribuţie a legumelor şi fructelor, având ca principali participanţi grosişti şi detailişti de produse agroalimentare, precum şi ofertanţi de servicii logistice;
3.      cumpărătorii, care sunt de regulă detailiştii specializaţi, amplasaţi pe o rază de aproximativ 80 km, precum şi reţeaua hotelieră şi de alimentaţie publică, lanţurile de mari magazine (pentru aprovizio-narea raionului de legume şi fructe din supermagazinul existent în cadrul lor), cantinele pentru pregătirea hranei în sistem “catering”, destinate consumului colectiv (aziluri de bătrâni, spitale, şcoli).
d) Un centru comercial, unde atât cumpărătorii, cât şi vânzătorii se străduiesc de a obţine cele mai bune preţuri posibile. Pieţele de gros de produse agroalimentare din ţările dezvoltate au devenit centre comerciale eficiente, datorită faptului că acestea facilitează concentrarea cererii şi a ofertei într-o anumită manieră organizatorică şi funcţională, asigurând în acest fel un mecanism simplu de stabilire a preţurilor.
În schimb, bursele agricole sunt locuri unde cumpărătorii şi vânză-torii se întâlnesc pentru a negocia preţurile, cantităţile, condiţiile contrac-tuale etc.
6. Locurile de piaţă virtuale (“places de marché”/”market places”) sunt platforme de schimburi electronice B2B (business to business), create recent şi anunţând o veritabilă revoluţie în procedurile de cumpărare şi de vânzare.
Un loc de piaţă este o aplicaţie foarte concretă a imenselor posibilităţi ale Internetului, cu comunicare instantanee şi posibilităţi infinite de informare globală a mai multor tipuri de actori (cumpărători, vânzători, furnizori de tehnologie) pentru a încheia tranzacţii cu scopul de a cumpăra produse sau servicii sau de a schimba informaţii.
           
Raţiunile pentru care se creează aceste locuri de piaţă sunt:
r optimizare a lanţului logistic; sursă de economii considerabile;
r automatizare a procedurilor de comandă şi de expediţie pe Internet;
r diminuare a costurilor de interfaţă logistică şi administrativă (se apreciază în general că este posibil a se diminua aceste costuri de 5-10 ori); a
r aceste locuri de piaţă pot să devină “maşini pentru a cumpăra”.
Dedicate la început comerţului electronic, locurile de piaţă vor deveni platforme de e-aprovizionare (“e-ravitaillement”). Ele vor autoriza agregarea nevoilor întreprinderii şi automatizarea procedurilor de cumpărare de la furnizorii cuprinşi în fişiere. Se consideră două tipuri de “market places”:
è orizontale, unde solicitatorii şi furnizorii de produse şi servicii sunt utilizaţi de manieră transversală: locuri de piaţă specializate oferte/cereri;
è verticale, care reunesc clienţi şi furnizori specializaţi într-un domeniu comun: fluxuri de cumpărare-vânzare (cataloage, fişe de produse, consultaţii şi cereri automatizate); cumpărare de servicii logistice (sisteme informatice ale prestatarilor, tracking al comen-zilor, planificare…); concepere de produse în colaborare.



loading...