Administratia locala in Marea Britanie

In Marea Britanie sistemul de guvernământ este unitar, prin aceasta înţelegându-se că suveranitatea îşi găseşte expresia printr-un singur rând de organe centrale de guvernământ. Guvernul central, fiind ales de Parlament, dispune de o autoritate constituţională la nivelul cel mai înalt, ceea ce face ca aparatul guvernamental local să acţioneze mai curând ca un agent al guvernului central. Cu toate acestea, în cadrul structurii unitare a sistemului britanic, unele zone se bucură de un anumit grad de independenţă regională care nu poate duce, însă, la crearea unor relaţii de tip federal. Irlanda de Nord, de pildă, deşi îşi trimite deputaţi la Westminster, are propriul său Parlament, propriul său Senat şi Cameră a comunelor, propriul său Cabinet şi guvernator general. Dar, în timp ce Irlanda de Nord se bucură de un anumit grad de independenţă din partea puterii centrale, reprezentanţii Irlandei de Nord în Camera comunelor au calitatea să se pronunţe cu privire la problemele interne ale Marii Britanii, ceea ce unor autori li se pare paradoxal! In anul 1920 acest sistem fusese avut în vedere pentru a se aplica întregii Irlande, dar el a fost respins de Sudul Irlandei, care s-a pronunţat în favoarea unei independenţe depline. Cu toate că în problemele interne Irlanda de Nord se autoguvernează, relaţiile dintre ea şi puterea centrală nu sunt relaţii de tip federal. Insulele Canalului şi Insula Mare au propriii lor parlamentari, dispunând - ca şi Irlanda de Nord - de o largă autoguvernare. Cu toate acestea, ele sunt supuse în ultimă instanţă Parlamentului britanic, deşi nu au reprezentanţi la Westminster. Scoţia dispune de un grad foarte mare de autonomie administrativă.
Aşa, de pildă, Departamentul scoţian pentru educaţie, agricultură şi pescării, dezvoltare internă şi sănătate, are sediul la St.Andrews House, Edinburgh. În 1603, uniunea dintre Anglia şi Scoţia a menţinut parlamente separate pentru cele două ţări, dar Actul de uniune din 1707 a dizolvat parlamentul scoţian, urmând ca de atunci Scoţia să trimită reprezentanţii săi în parlamentul britanic.
În Marea Britanie autorităţile locale sunt subordonate în întregime guvernului central. Ele pot să se angajeze numai în activităţi pentru care competenţa lor este clar stabilită şi trebuie să îndeplinească doar sarcinile care se cer de la ele. Puterile lor sunt conferite prin statute sau prin Actul general care se aplică tuturor autorităţilor locale. Competenţele lor pot fi însă stabilite şi prin acte proprii, de interes local, care sunt adoptate de către înseşi autorităţile locale şi care se aplică numai indivizilor sau grupurilor de autorităţi individuale. Anumite statute cer ca autorităţile locale să asigure sau să administreze anumite servicii, în timp ce altele le permit mai curând să asigure servicii numai dacă doresc. Controlul legislativ devine cea mai importantă formă a controlului central asupra autorităţilor locale. În afară de aceasta, există şi controlul central, exercitat prin mijloace administrative şijudiciare.
Originile autorităţii locale se găsesc în perioada saxonă, când exista un anumit număr de unităţi independente. După cucerirea normandă (1066), unor oraşe li s-au conferit charte regale şi au fost abilitate să-şi administreze propriile lor afaceri, în timp ce în comitate sau ţinuturi, unor nobili puternici li s-a acordat titlul de judecător de pace, având competenţa de a administra în aceste părţi ale regatului.
Structura modernă a administraţiei locale datează din secolul XIX, ea reprezentând în foarte mare măsură un produs al noilor condiţii create de revoluţiile industriale şi agrare. Serviciile pe care autorităţile legale le asigură privesc problemele mediului, construcţia de locuinţe, aprovizionarea cu apă, locurile de recreere, serviciile care asigură protecţia cetăţenilor, locuinţele, educaţia, transportul pe anumite zone etc.
Autorităţile locale cuprind în principal consiliile alese pe trei ani, din rândul cărora o treime este reînnoită anual. Primarul este ales de către consilierii municipali. El îşi îndeplineşte atribuţiile timp de un an, putând fi reales. În Scoţia consiliile oraşelor şi ale districtelor sunt compuse din consilieri şi primari (bailli). Calitatea membrilor consiliilor este adesea criticată, apreciindu-se că anumiţi oameni devin consilieri nu atât pentru a servi comunitatea locală, cât mai curând din dorinţa de a dobândi un prestigiu local sau a se afirma mai târziu într-o carieră parlamentară. Pe de altă parte, trebuie amintit că serviciul în cadrul consiliilor locale nu este retribuit, cu excepţia unor alocaţii. Deciziile adoptate de consiliu sunt puse în practică de diferiţi oficiali şi funcţionari guvernamentali locali. În general aceştia sunt numiţi şi concediaţi de către consiliu, deşi ministrul mediului (sau secretarul de stat în Scoţia) îşi pot exercita dreptul de veto în legătură cu asemenea numiri. Funcţionarii administraţiei locale - şi în special conducătorii unor departamente - trebuie să aibă însă, în mod obligatoriu, o calificare profesională. Funcţionarii nu pot figura printre candidaţii propuşi pentru alegerea consiliului. Foştii consilieri nu pot deveni funcţionari ai administraţiei locale decât după trecerea a 12 luni. Funcţionarii nu trebuie să fie angajaţi politic şi nici să se comporte în mod partizan în activitatea lor.
Autorităţile locale sunt libere să-şi încheie propriile aranjamente în legătură cu conducerea problemelor locale. Consiliile locale trebuie să se reunească cel puţin de 4 ori pe an, deşi în practică numărul şedinţelor consiliului este mult mai mare. Publicul şi presa pot participa la şedinţele consiliului, deşi anumite şedinţe pot fi declarate confidenţiale (cu caracter intern). Şedinţele consiliului îmbracă forma unor dezbateri pe marginea unor propuneri ce sunt făcute de comitetele consiliului. Problemele de principiu sunt stabilite de către consiliu, iar comitetele de lucru precizează detaliile.
Controlul cheltuielilor este exercitat de întregul consiliu, dar există şi un control specializat, care este exercitat de către comitetul pentru finanţe şi trezorier. La sfârşitul anului financiar, examinarea conturilor este efectuată de către District Auditor, numit de către guvernul central.
Cu toate că partidele politice se preocupă de câştigarea unui număr cât mai mare de locuri în consiliile locale, nu se poate vorbi practic de un "control" al unui anumit partid asupra administraţiei locale. Pe de altă parte, diferenţele între laburişti şi conservatori sunt acum mai puţin vizibile pe plan local decât erau între aceste partide înainte de anul 1945. S-a susţinut şi se susţine că atitudinile doctrinare ale partidelor sunt de regulă irelevante în ceea ce priveşte problemele locale. In timp ce partidele la putere se pot schimba la fiecare 5 ani, consiliile pot avea o majoritate permanentă a unui partid. In consiliile mai mari, politica de partid este inevitabilă şi nu rareori se manifestă divergenţe între cei care doresc să dezvolte serviciile şi cei care doresc să păstreze cheltuielile şi taxele la nivelul cel mai scăzut posibil. Specialiştii britanici în ştiinţe politice observă că există un interes mai scăzut al publicului în ce priveşte alegerile locale. Ei relevă totodată că structura sistemului local este depăşită, deoarece se menţin multe autorităţi mici care dezvoltă slabe legături cu unităţile economice şi sociale moderne. In ultimii ani au fost făcute propuneri ambiţioase vizând crearea unor unităţi regionale puternice în Marea Britanie. Se aminteşte că în timpul celui de al doilea război mondial Marea Britanie a fost împărţită în 12 regiuni, fiecare sub controlul unui comisar regal. După anul 1945 s-au făcut numeroase propuneri care aveau în vedere crearea unor autorităţi regionale noi, care să înlocuiască autorităţile locale existente. Deşi s-au purtat şi se poartă încă foarte multe discuţii în problema modernizării administraţiei locale (Partidul Laburist fiind unul din promotorii schimbărilor) nu s-au perfectat însă noi forme organizatorice la nivel local care să le înlocuiască pe cele existente.


Postări populare de pe acest blog

Surse de energie

Surse ale conflictului

Mihai Eminescu (viata si activitatea literara)