Global Rabota

marți, 11 aprilie 2017

Activele si titlurile financiare

Tags

În literatură noţiunea de activ este abordată din mai multe puncte de vedere. În plan juridic, activul este definit ca totalitatea drepturilor cu conţinut economic, aflate în patrimoniul unei persoane fizice sau juridice. Simetric, totalitatea datoriilor sau a altor obligaţii care se pot evalua în bani formează pasivul. Ca universalitate juridică, activul patrimonial cuprinde drepturi reale, care poartă asupra unor bunuri corporale (lucruri, obiecte) sau necorporale (resurse fără existenţă fizică) şi drepturi de creanţă, care conferă titularului, creditorul, prerogativa de a pretinde unei persoane determinate, debitorul, efectuarea unei prestaţii.
            Ca noţiune contabilă, activul reprezintă o parte a bilanţului ce desemnează mărimea mijloacelor de care dispune o firmă pentru desfăşurarea activităţii sale. În componenţa activului intră bunuri corporale (aşa-numitele active tangibile - pămînt, clădiri, bunuri de echipament, stocuri de materiale, produse etc.), bunuri necorporale (active intangibile - brevete, mărci, de comerţ etc.), drepturi patrimoniale consacrate în titluri de valoare (cambii, obligaţiuni, acţiuni etc.), alte drepturi băneşti, precum şi bani în numerar şi în cont. După destinaţia lor, activele bilanţului se clasifică în fixe, numite şi imobilizări sau active de capital, care au un caracter de permanenţă în cadrul firmei (termen lung) şi curente sau circulante, care se consumă în cursul unui ciclu de afaceri (convenţional, un an).

            Elementelor înscrise în activ le corespund, în pasivul bilanţului, sursele de finanţare a activităţii firmei. În pasiv se înscriu: a) capitalul propriu, compus din totalitatea aporturilor proprietarilor (asociaţilor) - capitalul social, precum şi din fondurile reţinute din profit - rezerve şi alte fonduri; b) capitalul de împrumut, respectiv totalitatea fondurilor atrase de firmă de la terţi, cuprinzînd datoriile (împrumuturile) pe termen lung şi datoriile pe termen scurt.
            Prin urmare, activul bilanţului arată utilizările economice care se dau fondurilor (capitalurilor) mobilizate de o firmă, în scopul realizării obiectivelor sale.
            În sens economic, activul desemnează un bun care are valoare pentru deţinătorul său (prin bun înţelegem aici - într-un sens foarte larg - orice element al patrimoniului unui agent economic, fie că este vorba de obiecte fizice, resurse necorporale, drepturi băneşti sau bani). Activul poate reprezenta: a) o valoare de schimb, atunci cînd bunul, privit ca marfă, serveşte la obţinerea unui alt bun (forma cea mai tipică este banul utilizat în actul cumpărării); b) o valoare de investiţie (sau valoare-capital), atunci cînd bunul este folosit nu pentru consum curent, ci pentru valorificare economică, adică pentru producerea de venituri în viitor (banul utilizat pentru a aduce bani).
            Cum circuitul economic se defineşte prin continuitatea temporală, activul este, în esenţă, un bun care are capacitatea de valorificare în timp, de a aduce venituri. De exemplu, bunurile de echipament, numite şi bunuri de capital (maşini, utilaje, instalaţii etc.) servesc la realizarea producţiei şi permit, prin vînzarea acesteia, obţinerea de profit; pămîntul pus în exploatare aduce rentă, iar locuinţele chirii; bunurile de tezaur produc dobînzi, iar acţiunile aduc dividende.
            Sintetizînd cele de mai sus, vom considera activul ca un bun aparţinînd unei persoane şi care poate fi valorificat în activitatea economică. În raport cu natura procesului de valorificare, activele sînt de două tipuri: reale şi financiare. Activele reale sînt constituite din bunuri corporale (tangibile) sau incorporale (intangibile) care, integrate în circuitul economic generează venituri în viitor sub formă de profituri, rente, chirii etc. Activele financiare sînt materializate în înscrisuri (hîrtii ori înregistrări în cont), care consacră drepturile băneşti ale deţinătorului lor, precum şi drepturile acestuia asupra unor venituri viitoare rezultate din valorificarea activelor respective (dobînzi, dividende etc.).
            Activele financiare reprezintă corespondentul monetar al activelor reale şi ele relevă caracterul dual al economiei de piaţă: economie reală, respectiv procese materiale de producere a bunurilor şi serviciilor necesare pentru consumul individual sau pentru reluarea producţiei, şi economie simbolică sau financiară, adică procese de tip informaţional, reprezentate de mişcarea banilor şi a hîrtiilor de valoare.
            În mod corespunzător, capitalul, în sensul de activ care se valorifică în timp, poate fi privit sub forma capitalului real şi a capitalului financiar. Contrafaţă financiară a capitalului real, activele financiare, reprezentate de bani şi de o multitudine de titluri (cambii, bonuri de tezaur, acţiuni, obligaţiuni), joacă un rol hotărîtor în mişcarea generală a capitalului în economia modernă; în calitate de formă financiară a unor active reale, acestea asigură reglarea vieţii economice, reproducţia capitalului real, productiv; totodată, în calitate de capital financiar, ele tind să se valorifice în mod autonom.
            Prin separarea activelor în reale şi financiare se delimitează, de fapt, procesul de valorificare a activelor ‑ prin utilizare în activitatea economică ‑ de producerea veniturilor, adică de rezultatul valorificării (numit, generic, profit). Activul financiar arată direct opţiunea pentru profit ca rezultat, independent de modul în care acesta se realizează ‑ din activităţi productive, comerciale, financiar-bancare etc. Într-adevăr, dreptul esenţial pe care îl consacră un activ financiar este cel de obţinere a unei cote din rezultatele procesului de valorificare.
            În economia financiară circuitul banilor - "lubrifiantul vieţii economice" - se realizează între cei care oferă fonduri şi cei care le utilizează. Primii plasează bani în scopul valorificării lor, fac investiţii; cei care au nevoie de bani mobilizează fonduri pentru a finanţa propria activitate economică. Are loc, în acest fel, transferul resurselor băneşti de la cei care au disponibilităţi către cei care au nevoie de fonduri pentru iniţierea sau întreţinerea afacerilor; o parte din profit (ca şi din riscul ce‑i este asociat) este transferată de la cei care realizează activitatea economică (agenţii economici) la cei care pun la dispoziţie fonduri. Practic, aceasta înseamnă emisiunea de active financiare de către utilizatorii de fonduri şi distribuirea acestora către deţinătorii de fonduri (vezi Figura 2.1).

1
                                    - Figura 2.1 -

            Activele financiare se pot clasifica în două mari categorii:
            ‑ active bancare, cele rezultate din operaţiunile specifice băncilor şi instituţiilor asimilate; specific pentru aceste active, care produc dobînzi, este că ele nu au caracter negociabil, dar prezintă un grad ridicat de siguranţă (risc redus);
            ‑ active financiare nebancare, respectiv cele rezultate din operaţiuni de investiţii (plasament) şi care sînt concretizate în titluri de valoare cu caracter negociabil. În această categorie se includ: a) activele de capital, rezultate din plasamente pe termen lung şi care dau dreptul la obţinerea unor venituri viitoare (dobînzi, dividende), în condiţiile asocierii deţinătorului la riscul afacerii; ele sînt negociabile pe piaţa de capital; b) active monetare, respectiv acele active rezultate din plasamente pe termen scurt şi negociabile pe piaţa monetară; specific acestora este gradul ridicat de lichiditate, respectiv posibilitatea transformării operative şi pe o bază de continuitate în fonduri băneşti.
            Este de menţionat faptul că în practica de afaceri cele două mari categorii nu sînt întotdeauna strict delimitate; se cunosc astfel, şi aşa‑numitele active hibride, care îmbracă atît caracteristici ale activelor bancare, cît şi trăsături ale activelor financiare nebancare; în această categorie intră certificatele de depozit (CD).
            Titlurile financiare reprezintă modul de existenţă a activelor nebancare şi pot fi definite prin cîteva elemente.
            În primul rînd, titlurile financiare sînt exprimate într‑un înscris - sub formă materială (document scris) sau ca înregistrare electronică - care atestă existenţa unei relaţii contractuale între emitent şi deţinător şi garantează drepturile posesorului lor; de altfel, ele sînt denumite în literatura anglo-saxonă securities.  
            Din acest punct de vedere, ele fac parte din categoria titlurilor de valoare (de credit), avînd o serie de trăsături: formalism (existenţa înscrisului este de esenţa acestor titluri, iar acesta este constitutiv de drepturi prin el însuşi); literalitate (întinderea drepturilor şi obligaţiilor deţintorilor se precizează în înscris şi există numai în această măsură); caracter autonom al obligaţiei consemnate în titlu; caracter negociabil (pot fi transmise în mod operativ unor terţi prin andosare).
            În literatură se face distincţie, în cadrul titlurilor de valoare, între cele comerciale şi cele necomerciale. În prima categorie sînt incluse atît titluri care exprimă un drept real asupra mărfii aflate în depozite - recipisa de depozit (engl. warehouse receipt), sau pe vas - conosamentul (engl. bill of lading), cît şi titluri care constată o creanţă comercială a deţinătorului lor (efecte de comerţ). În a doua categorie sînt incluse titluri de valoare care rezultă din operaţiuni financiare pe termen scurt (instrumente monetare) sau pe termen lung (instrumente de capital).
            În al doilea rînd, titlurile financiare pe termen lung (acţiuni şi obligaţiuni) au un rol deosebit în circuitul economico-financiar. Spre deosebire de titlurile comerciale, care servesc necesităţii funcţionării pieţelor de mărfuri, titlurile de capital exprimă, în principal, cerinţele mişcării factorilor de producţie. Ele permit transformarea unor valori imobiliare prin esenţa lor (pămînt, clădiri, bunuri de echipament), în valori mobiliare prin natura lor (acţiuni etc.); de altfel, în literatura franceză titlurile financiare sînt denumite valeurs mobilières.
            Prin crearea de titluri financiare, procesul de "marketizare" (de transformare în marfă) cuprinde ansamblul activelor societăţii; nu numai bunurile şi serviciile pot face obiectul vînzării/cumpărării curente, ci şi factorii de producţie şi chiar firmele ca atare. Circulaţia titlurilor, care suplineşte imobilitatea factorilor de producţie (în speţă, a activelor reale fixe) se realizează pe o piaţă specifică: piaţa capitalurilor. Această piaţă a cunoscut un proces progresiv de dezvoltare, cu tendinţa de autonomizare a mişcării capitalului "de hîrtie" în raport cu capitalul real şi de diversificare deosebită a tipurilor de active şi titluri financiare.
            În al treilea rînd, titlurile financiare au o anumită valoare (de aici denumirea din limba germană wertpapiere, hîrtii de valoare). Deţinătorul unui titlu financiar se află în poziţia de investitor: el a achiziţionat titlul contra bani, optînd pentru valorificarea în acest fel a fondurilor sale şi asumîndu-şi un risc corespunzător. Din acest punct de vedere titlurile financiare sînt drepturi (sau "pretenţii", engl. claims) asupra unor venituri viitoare, dobîndite de cumpărătorul titlurilor la achiziţionarea acestora.
            Valoarea intrinsecă a titlului se determină prin calcul şi este funcţie de rezultatele plasamentului, de veniturile viitoare ale investiţiei, adică de profiturile probabile dar incerte produse de acest activ financiar; valoarea de piaţă se formează în mod curent în raport cu cererea şi oferta pentru titlul respectiv şi reflectă estimările, anticipările lumii de afaceri în legătură cu performanţele acelui activ, ale firmei emitente sau ale activităţii economice subiacente titlului.
            În concluzie, titlurile financiare sînt titluri de valoare care dau dreptul deţinătorilor lor - investitorii - de a obţine, în condiţiile specificate în titlu, o parte din veniturile viitoare ale emitentului.
            Totalitatea titlurilor financiare care fac obiectul tranzacţiilor pe piaţa de capital, în speţă la bursă, se mai numesc produse bursiere. Din punctul de vedere al modului în care acestea sînt create, ele se împart în trei mari categorii: primare, derivate şi sintetice.
            Titlurile primare (sau titlurile financiare în sens restrîns) sînt cele emise de utilizatorii de fonduri pentru mobilizarea capitalului propriu - numite şi instrumente de proprietate (engl. equity instruments) - şi cele folosite pentru atragerea capitalului de împrumut - numite şi instrumente de datorie (engl. debt instruments); în prima categorie intră acţiunile, iar în a doua obligaţiunile. Caracteristica definitorie a titlurilor primare este că acestea, pe de o parte, asigură mobilizarea de capital pe termen lung de către utilizatorii de fonduri, iar, pe de altă parte, dau deţinătorilor lor drepturi asupra veniturilor băneşti nete (engl. cash flow) ale emitentului; investitorul este astfel asociat direct la profitul şi riscul afacerilor utilizatorului de fonduri.
            Acţiunile sînt titluri financiare emise de o companie sau o societate comercială pentru constituirea, mărirea sau restructurarea capitalului propriu. În literatura anglo-saxonă, noţiunea este definită prin evidenţierea a două elemente:
            - "dreptul de acţionar" (engl. stock), care exprimă drepturile deţinătorului - acţionar - asupra societăţii emitente şi este reprezentat printr-un document numit "certificat de acţionar" (engl. stock certificate);
            - "acţiunea" (engl. share), ca unitate a dreptului acţionarului şi care reprezintă o parte indivizibilă, de valoare egală, din capitalul social al firmei emitente.
            Un drept de acţionar poate purta asupra uneia sau mai multor acţiuni; dreptul poate fi transferat, în totalitate sau în parte, prin vînzarea/cumprarea acţiunilor pe piaţa bursieră.
            Din punctul de vedere al drepturilor pe care le conferă, acţiunile se împart în acţiuni comune şi acţiuni preferenţiale. Acţiunile comune sînt cele mai cunoscute şi ele dau deţinătorului lor legal: dreptul la vot în adunarea generală a acţionarilor, ceea ce înseamnă participare la managementul (gestiunea) societăţii emitente (principiul consacrat în acest caz este: o acţiune (share) - un vot); dreptul la dividend, adică la o parte din profiturile distribuite ale societăţii respective. Cum existenţa şi mărimea profitului depind de rezultatele financiare ale firmei, acţiunile se mai numesc titluri cu venit variabil.
            Pe lîngă acţiunile comune, firmele pot emite şi acţiuni  preferenţiale, care dau dreptul la un dividend fix, ce este plătit  înaintea dividendului pentru acţiunile comune; în schimb, ele nu dau drept la vot.
            Pentru firmă emisiunea de acţiuni reprezintă o principală cale de mobilizare a fondurilor proprii, putîndu-se realiza atît la constituirea societăţii, cît şi cu ocazia majorării capitalului. Totalul acţiunilor emise de o firmă constituie capitalul social. La emisiune, acestea poartă o anumită valoare nominală sau paritară (engl. face value), care rezultă - în principiu - din împărţirea capitalului social la numărul de acţiuni. De exemplu, o societate cu un capital de 10 milioane de dolari poate să emită 100.000 de acţiuni cu valoarea nominală de 100 $.
            Stocul deţinut de un investitor este materializat în certificatul de acţiuni, cu indicarea numelui companiei emitente, a valorii nominale, a numărului de acţiuni emise şi a numărului de acţiuni asupra cărora poartă certificatul (vezi Figura 2.2).
            Obligaţiunile (engl. bonds) sînt titluri reprezentative ale unei creanţe a deţinătorului lor asupra emitentului care poate fi statul, un organism public sau o societate comercială. Ele dau deţinătorului dreptul la încasarea unei dobînzi şi vor fi răscumpărate la scadenţă de către emitent, investitorul recuperîndu‑şi astfel capitalul avansat în schimbul obligaţiunilor.
            Pentru emitent, obligaţiunile reprezintă un instrument de mobilizare a capitalului de împrumut. Dacă, de exemplu, o firmă intenţionează să mobilizeze un capital de împrumut de 100 milioane de dolari, ea poate emite 100.000 de obligaţiuni a 1000 $ (valoarea nominală a obligaţiunii), specificîndu-se:
            - Preţul emisiunii, respectiv cel la care titlul se oferă la emisiune. În acest sens, se poate practica o emisiune ad pari (la paritate sau 100%), cînd preţul corespunde cu valoarea nominală, sau una sub pari, cînd, printr-un preţ de subscripţie inferior (98%) se oferă un avantaj investitorilor.
            - Valoarea de rambursare, de regulă egală cu valoarea nominală, fiind vorba deci de o rambursare ad pari. Se poate aplica şi o rambursare supra pari (superioară valorii nominale, de exemplu 102%), constituindu-se astfel o primă în favoarea deţinătorului.
            - Rata dobînzii, stabilită în principiu ca o cotă fixă la valoarea nominală şi numită cupon. Se precizează, data de la care încep să fie calculate dobînzile, ca şi durata împrumutului, de care depinde nivelul global al dobînzii plătite.
            - Amortizarea împrumutului, respectiv răscumpărarea de către emitent a obligaţiunilor emise şi rambursarea, în acest fel, a creditului. În principiu, rambursarea se poate face fie global in fine, adică la sfîrşitul perioadei de împrumut, fie prin tranşe anuale egale, începînd cu o anumită dată (obligaţiunile se răscumpără, de exemplu, periodic, prin tragere la sorţi), fie, în sfîrşit, prin anuităţi constante (respectiv cota anuală din valoarea împrumutului, la care se adaugă dobînda aferentă). În Figura 1.3 se prezinta un model de formular de obligaţiune.
            În practica financiară se cunosc mai multe tipuri de obligaţiuni. Astfel, obligaţiunea ipotecară (engl. mortgage bond) înseamnă că datoria este garantată cu ipotecă pe activele firmei emitente; o obligaţiune generală (engl. debenture bond) este o creanţă pe ansamblul activelor emitentului, fără determinarea, ca garanţie, a unui activ particular; o obligaţiune asigurată (engl. collateral trust bond) este garantată cu titluri asupra unor terţi, deţinute de emitent şi depuse la un garant.
            Pe de altă parte, există obligaţiuni cu fond de răscumpărare (engl. sinking fund bonds), cînd emitentul alimentează periodic un fond din care va răscumpăra la scadenţă obligaţiunile respective; obligaţiuni retractabile (engl. callable bonds), care pot fi răscumpărate la scadenţă de către firma emitentă; obligaţiuni convertibile (engl. convertible bonds), ce pot fi preschimbate, la opţiunea deţinătorului, cu acţiuni ale emitentului.

Certificatul de acţiuni
2
                                    - Figura 2.2 -

Legenda:
1 - valoarea nominală;
2 - numele companiei emitente (AAA);
3 - numărul acţiunilor emise;
4 - număr de identificare a titlului (asociat fiecărei acţiuni);
5 - număr de înregistrare dat de organul de control al pieţei;
6,7 - un desen greu de reprodus care are menirea de a împiedica falsificarea documentului);
8 - semnătura persoanei autorizate din partea companiei emitente;
9 - data;
X - numele şi prenumele beneficiarului;
N - numărul de acţiuni asupra cărora poartă certificatul.

            Pentru deţinătorul X, certificatul de acţiuni este documentul care consacră drepturile sale de acţionar la firma AAA, ca şi poziţia sa de investitor în titluri financiare. Pentru firma AAA acţiunea este un instrument de mobilizare a capitalului propriu.


                                    Obligaţiunea
3
Figura 2.3

Legenda:
1 - rata cuponului (exprimată ca o cotă procentuală din valoarea nominală ce urmează să fie plătită în mod regulat deţinătorului obligaţiunii; în exemplul considerat, pentru o obligaţiune de 1000 $, deţinătorul ei va primi 12 3/8%, sau 123.75 $ pe an);
2 - scadenţa (indică momentul expirării împrumutului şi al retragerii obligaţiunii; în cazul de faţă, anul 2015);
3 - valoarea nominală (suma pe care deţinătorul obligaţiunii o va încasa la scadenţa împrumutului; de regulă este de 1000 $);
4,5,6 - imprimări speciale pentru a împiedica falsificarea;
7 - semnătura persoanei autorizate de emitent;
X - numele beneficiarului;
           
            Pentru deţinătorul X, acest document consacră poziţia sa de creditor al emitentului BBB, ca şi poziţia sa de investitor într-un titlu financiar. Pentru firma BBB obligaţiunea este un instrument de mobilizare a capitalului de împrumut.

     Deosebirile principale dintre acţiuni şi obligaţiuni sînt  prezentate în Tabelul 2.1.

                                                                 Tabelul 2.1

ACŢIUNE (comună)
OBLIGAŢIUNE                            
Definire
Parte din capitalul unei societăţi pe acţiuni. Ansamblul acţiunilor constituie capitalul social.
Fracţiune dintr-un împrumut făcut de o firmă, de o colectivitate publică sau de stat.
Rolul deintorului în gestiunea organismului emitent
Drept de vot în adunarea generală.
În principiu, nici un rol.
Veniturile pentru titularul titlului
Dividende (legate de rezultatele firmei).
Dobînzi a căror sumă este în mod obligatoriu vărsată de emitent.
Riscurile asumate de proprietarul titlului
Riscuri mai mari:
- risc de evoluţie nefavorabilă a afacerilor firmei (nu primeşte dividende);
- riscul de a pierde fondurile investite, în cazul lichidării firmei.
Riscuri mai mici:
- riscul de nerambursare (dispare în cazul unei garanţii de stat);
- în cazul lichidării firmei, creditorii au prioritate în faţa acţionarilor.
Durata de viaţă
Nelimitată
Limitată, pînă la scadenţă.
  
           
            Titlurile derivate sînt produse bursiere rezultate din contracte încheiate între emitent (vînzător) şi beneficiar (cumpărător) şi care dau acestuia din urmă drepturi asupra unor active ale emitentului la o anumită scadenţă viitoare, în condiţiile stabilite prin contract. Spre deosebire deci de titlurile primare, ele nu poartă asupra veniturilor monetare nete ale emitentului, ci asupra unor active diverse, cum ar fi: titluri financiare, valute, mărfuri ş.a. Totodată, deoarece existenţa şi valoarea de piaţă a acestor titluri depind de activele la care se referă, ele se numesc titluri derivate.
            Există două mari categorii de titluri derivate: contractele "viitoare" (engl. futures) şi opţiunile (engl. options).
            Contractul "futures" este o înţelegere între două părţi de a vinde, respectiv cumpăra un anumit activ - marfă, titlu financiar sau instrument monetar - la un preţ stabilit, cu executarea contractului la o dată viitoare. Natura de titlu financiar al acestui contract este dat de următoarele:
            - obligaţiile părţilor sînt concretizate într-un document  care are un caracter standardizat; contractul este negociabil pe piaţa secundară, respectiv la bursele unde se fac tranzacţii futures;
            - creditorul obligaţiei contractuale are de ales între două alternative: să accepte executarea în natură, la scadenţă, prin preluarea efectivă a activului care face obiectul acelui contract sau să vîndă contractul, pînă la scadenţă, unui terţ; simetric, debitorul obligaţiei contractuale poate să îşi onoreze obligaţia în natură sau să îşi acopere poziţia de debitor prin cumpărarea aceluiaşi tip de contract în bursă;
            - contractele sînt zilnic "marcate la piaţă", adică valoarea de piaţă a acestora se modifică în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta pentru acel tip de contract.
            Prin urmare, la fel ca titlurile primare, contractele futures pot servi unor scopuri de plasament, cel care le cumpără sperînd - pe durata de viaţă a acestora - într-o creştere a valorii lor. Ele servesc însă şi altor scopuri, cum sînt cele de obţinere a unui profit din jocul de bursă sau de acoperire a riscului la activele pe care titlurile respective se bazează.
            Spre deosebire de contractele futures, contractele la termen care nu au piaţă secundară (de tip forward) nu pot fi incluse în categoria titlurilor financiare, deoarece ele nu sînt standardizate, negociabile şi nu au o valoare de piaţă.
            Opţiunile sînt contracte între un vînzător (engl. writer) şi un cumpărător (engl. holder), care dau acestuia din urmă dreptul, dar nu şi obligaţia, de a vinde sau cumpăra un anumit activ - marfă, titlu financiar sau instrument monetar - (pînă) la o anumită dată viitoare, drept obţinut în schimbul plăţii către vînzător a unei prime. După natura dreptului pe care îl conferă, opţiunile pot fi: de vînzare (engl. put option), atunci cînd cumpărătorul dobîndeşte, în condiţiile contractului, dreptul de a vinde activul; de cumpărare (engl. call option), atunci cînd dau dreptul de a cumpăra activul.
            Opţiunile sînt titluri financiare derivate deoarece ele pot fi negociate la bursă, avînd zilnic o valoare de piaţă, dată de cererea şi oferta de opţiuni de acel tip şi dependentă de valoarea activului la care opţiunea se referă.
            Produsele sintetice rezultă din combinarea de către societăţile financiare a unor active financiare diferite şi crearea pe această bază a unui instrument de plasament nou.
            În ultimul deceniu şi jumătate numărul şi complexitatea acestor produse bursiere au crescut foarte mult, ele constituind un sector deosebit de atractiv şi dinamic al pieţei financiare. Produsele sintetice pot fi realizate prin combinarea de contracte futures de vînzare şi cumpărare, de opţiuni put şi call, precum şi prin combinaţii între diferite tipuri de futures şi opţiuni.
            O categorie aparte de active artificiale o reprezintă titlurile financiare de tip "coş" (engl. basket securities), care au la bază o selecţie de titluri financiare primare, combinate astfel încît să rezulte un produs bursier standardizat. Cele mai cunoscute titluri de acest fel sînt contractele pe indici de bursă.



loading...