Modelul de crestere al afacerilor

Teoriile elaborate de-a lungul timpului asupra conducerii, aşa cum am menţionat şi în capitolul anterior, au fost distincte şi extrem de numeroase. Cu toate acestea, Mielu Zlate(2004), reuşeşte să surprindă şi elemente comune ale acestora, ceea ce permite asocierea sau gruparea lor. Sintetizarea unor adevărate modele ale conducerii a avut la bază această posibilitate de grupare a teoriilor. Cele trei modele care se desprind cu pregnanţă sunt: modelul conducerii ca funcţie a persoanei, modelul conducerii ca funcţie a situaţiei şi modelul conducerii ca relaţie dintre persoană şi situaţie.
Ideea fundamentală a modelului conducerii ca funcţie a persoanei este că în centrul activităţii de conducere este amplasată persoana care este făcută răspunzătoare de tot ce se întâmplă în actele de conducere. Acest model este ilustrat de teoriile personologice, de cele comportamentiste şi de cele cognitive. Omul este purtătorul trăsăturilor de personalitate, indiferent dacă acestea sunt înnăscute sau dobândite; el este iniţiatorul diferitelor comportamente, tot el este cel care desfăşoară procese cognitive complicate. Aşa cum concluzionează Mielu Zlate(2004), din perspectiva acestui model, conducerea apare ca un act, un efect sau un atribut al liderului şi numai al lui.
Ticu Constantin (2004) face referire la câteva studii realizate pentru identificarea trăsăturilor liderilor. Metodologia pentru identificarea tipului de lider a fost pentru prima dată verificată pe o scară foarte mare în timpul celor două războaie mondiale. Caracteristicile liderilor, pe lângă faptul că au fost identificate prin testări psihologice, au fost studiate şi prin raportare la comportamentele în situaţii de grup, observate direct, şi prin urmărirea evoluţiei acestor subiecţi pe termen lung.
Caracteristicile analizate au fost clasificate în şase grupe (Stogdill, 1974, după Constantin, 2004). S-a încercat stabilirea unor relaţii între rolul de lider şi prezenţa acestor caracteristici:
·        caracteristici fizice: vârsta, talia, greutatea, aparenţa fizică;
·        caracteristici sociale: educaţie, poziţie socială;
·        inteligenţa;
·        caracteristici de personalitate: încredere în sine, spirit activ, integritate caracterială;
·        caracteristici legate de sarcină: motivaţia, nevoia de realizare, responsabilitate;
·        abilităţi sociale şi interpersonale: implicarea în activităţi, stabilirea de relaţii sociale, cooperativitate.
Aceste studii au fost în parte acceptate de analiştii domeniului, în parte respinse sau contestate de unii dintre aceştia.
Anton Tabachiu(1997) face referire la câteva aspecte psihologice ale stilurilor de muncă managerială pe care le denumeşte ,,stilistică managerială’’. Stilistica managerială se manifestă, în mod pregnant, în exercitarea atribuţiilor şi în comportamentul managerului faţă de oamenii din subordine. Tabachiu este de părere că nu poate exista o discrepanţă între stilul managerial şi comportament, adică, de exemplu, un manager să se manifeste dur, distant, să se adreseze cu un ton ridicat şi totuşi să aibă un stil de conducere democrat.
,,Legătura foarte strânsă între stilistica managerială şi comportament denotă că într-o măsură apreciabilă, stilul managerial este influenţat de particularităţile temperamentale care se exprimă în comportamentul omului. Mai exact, comportamentul persoanei, fiind influenţat de temperamentul ei, îngăduie cu greu un stil managerial care să contrazică particularităţile temperamentale exprimate.’’ (Tabachiu, 1997)
Spre deosebire însă de temperament, care are un mare grad de inerţie, stilul managerial se dobândeşte în dezvoltarea ontogenetică a persoanei prin educaţie şi autoeducaţie, este mediat de gradul de cultură şi influenţat de mediul social ambiant. Deci, ca elemente constitutive ale stilului managerial putem reţine trei factori: constituţionali, educaţionali şi situaţionali.
Factorul constituţional, ereditar, este concretizat, în principal, în rezerva de energie a organismului care condiţionează puterea de muncă, precum şi în particularităţile temperamentale care ,,colorează’’ comportamentul. Factorul educaţional, exercitat de familie şi societate, se suprapune factorului constituţional, modelându-l. Al treilea factor este cel situaţional, înţeles în două accepţiuni: ca situaţii concrete, pe care managerul trebuie să le rezolve şi ca poziţie ocupată în ierarhia managerială, care îi impune adesea modalităţi de acţiune.
În ceea ce priveşte caracteristicile psihologice (una dintre categoriile de factori care determină practicarea unui stil de conducere), Tabachiu A. şi Moraru I., folosindu-se de rezultatele studiilor şi cercetărilor efectuate, au ajuns la concluzia că există o serie de calităţi cu implicaţii deosebite în actul de conducere. (Tabachiu, Moraru, 1997):
·        una dintre acestea este inteligenţa, o aptitudine generală şi complexă, care potenţează întreaga activitate a omului. Procesul managerial este unul complex, prezintă numeroase faţete, uneori cu totul neaşteptate, o multitudine de probleme cu caracter inedit ce trebuie rezolvate de către manageri. Cercetările experimentale din domeniu au relevat importanţa acestei aptitudini în actul managerial;
·        o altă calitate psihologică este flexibilitatea gândirii, care permite omului să abandoneze, cu relativă uşurinţă, sisteme învechite de gândire şi acţiune, să găsească soluţii noi pentru rezolvarea anumitor probleme, să fie receptiv la sugestiile altor persoane; nu trebuie confundată cu versatilitatea comportamentală, adică uşurinţa de care dau dovadă unele persoane pentru a se adapta situaţiilor în scopul depăşirii pe moment a unor dificultăţi sau obstacole;
·        capacitatea creatoare, ca fiind rezultanta mai multor calităţi mentale şi caracterologice: inteligenţă, flexibilitate a gândirii, imaginaţie, motivaţie, coordonare ideatică, structuri algoritmice şi euristice;
·        motivaţia, ca factor intern şi dinamizator al personalităţii sub forma aptitudinilor de conducere (previzionale, decizionale, organizatorice, de coordonare şi control); temperamentul; trăsături de caracter;
 Ca şi calităţi psihosociale, cei doi autori evidenţiază două elemente:
·         sociabilitatea, ca variabilă individuală care constă în capacitatea de a stabili relaţii cu alte persoane; este determinată de particularităţile temperamentale, educaţie, cultură, experienţă de viaţă; joacă un rol deosebit în raporturile dintre manager şi subalternii săi;
·         comportamentul, înţeles ca o atitudine complexă, care se referă la ţinuta managerului, limbajul folosit, regulile de politeţe practicate, etc.
Cu toate că trăsăturile persoanei, liderului, reprezintă variabile deosebit de importante în conturarea activităţii de conducere, Zlate este de părere că ,,o evoluţie spectaculoasă a modelului conducerii ca funcţie a persoanei se va înregistra în momentul în care elementele lui componente vor fi articulate şi sudate într-un tot unitar. Când trăsăturile de personalitate vor fi interpretate ca provenind din exterior, din relaţiile şi contextele relaţional-situaţionale ale omului, altfel spus ca interiorizări ale acestora, iar comportamentele vor fi considerate exteriorizări şi obiectivări ale trăsăturilor sau ale actelor cognitive ale individului, abia atunci se va fi realizat o imagine globală.’’ (Zlate, 2004)


Postări populare de pe acest blog

Surse de energie

Surse ale conflictului

Mihai Eminescu (viata si activitatea literara)