vineri, 24 martie 2017

Metode de incadrare cronologica

Tags

Metodele de încadrare cronologică pot fi relative şi absolute. Încadrările cronologice încep în primul rând cu straturile de cultură şi apoi cu complexele arheologice şi obiectele individuale.





1.1.1. Metode de încadrare cronologică relativă

3.3.1.1. Metoda stratigrafică

Această metodă se bazează pe principiul elementar al straturilor de pământ, care se formează pe parcursul vremii fie natural, pe cale geologică, fie ca urmare a activităţii omului. Într-o aşezare, un strat format în urma unei activităţi umane se numeşte strat de cultură, poziţia lui. Mai sus sau mai jos, determinând vechimea lui.
Această metodă este esenţială pentru stabilirea vechimii relative sau a contemporaneităţii unor fenomene culturale pe ansamblu, şi a obiectelor şi construcţiilor care aparţin unui anumit strat de cultură. Încadrări mai restrânse se pot face chiar în interiorul unui strat de cultură, dacă acesta este format din mai multe niveluri de locuire.

3.3.1.2. Metoda tipologică

Metoda tipologică (gr. typos=model, tip) se bazează pe faptul că obiectele şi fenomenele culturale se pot clasifica pe tipuri sau pe ansambluri de tipuri. Un anumit tip de obiect sau de fenomen cunoaşte  în timp o dezvoltare, o modificare, datorită unor factori diverşi cum ar fi: aculturaţia, preferinţe funcţionale, credinţe religioase, arta ş.a..
Prin această metodă se pot stabili serii tipologice, urmărindu-se etapele evolutive ale unui produs (ex. vase ceramice, arme, podoabe, ş.a.). Pentru ca încadrarea să fie cât mai exactă, în analiza unei serii tipologice se foloseşte asocierea cu alte obiecte care apar în complexe închise (locuinţe, gropi, morminte, depozite de bronzuri, tezaure), dar şi în niveluri de locuire sau straturi de cultură.

3.3.1.3 Metoda comparativă

Principiul după care funcţionează această metodă are la bază faptul că lucrurile asemănătoare sau identice pot fi contemporane. Totuşi metoda are limitele sale deoarece pot apărea fenomene de convergenţă. Rezultatele obţinute cu ajutorul acestei metode trebuie verificate şi prin alte datări relative şi absolute.

3.3.1.4. Metoda chorologică

Această metodă (gr. chora=spaţiu, regiune) constă din asocierea metodei comparative şi tipologice, urmând răspândirea unor anumite fenomene în spaţiu, după ce s-a procedat la înregistrarea, cartarea acestora pe hărţi geografice. Cu ajutorul acestei metode se pot determina procese de difuziune culturală sau de migraţii. Încadrarea cronologică este relativă, ţinând însă cont de datele oferite de metoda stratigrafică sau de metodele de datare absolută.
Această metodă poate fi aplicată şi pe spaţii mai mici, cum ar fi de exemplu un sit sau o necropolă cercetată integral. Se pot insera complexe similare în funcţie de inventarul acestora obţinându-se date privind evoluţia lor în timp şi spaţiu.








3.2.1. Metodele absolute de datare

3.1.2.1. Metoda carbon – 14

Cea mai utilizată metodă de datare absolută este cea care foloseşte Carbonul – 14 (C14). Metoda, cunoscută şi sub numele de carbon radioactiv sau radiocarbon, a fost inventată de Willard Libby, în primii ani de după cel de-al doilea război mondial, fiind răsplătit cu premiul Nobel. Prin această metodă se pot data în general materiale organice, nefiind excluse cele anorganice care pot conţine carbon.
Carbonul 14 reprezintă un izotop radioactiv al carbonului, care se formează în atmosfera superioară a planetei, printr-o serie complexă de reacţii între radiaţia cosmică care ajunge pe Terra şi azotul – 14 din atmosferă. După ce se formează, C14 intră într-un proces de descompunere în azot – 14, perioada de înjumătăţire fiind de aproximativ 5730 de ani.
În atmosferă mai există un izotop al carbonului şi anume C-12, acesta fiind stabil şi neradioactiv. Cei doi izotopi ajung în proporţii relativ constante în toate organismele vii, ca urmare a unor procese vitale cum ar fi: fotosinteza la plante şi alimentaţia la animale şi oameni. Când un organism moare, el încetează să mai facă schimb de carbon cu mediul înconjurător. Datorită faptului că C-14 pe care-l conţine, continuă să se descompună, raportul conţinutului de C 14/ C 12 începe să descrească. Mărimea acestui raport, măsurat de o aparatură specială, arată timpul scurs de la moartea organismului.
Folosind această metodă se pot data obiecte cu o vechime de cca. 30.000 de ani, însă unii specialişti susţin, graţie perfecţionării tehnologiei de măsurare a C-14, că se pot data obiecte ce au o vechime de aproximativ 80.000 de ani.
Exactitatea datelor oferite de această metodă a fost şi este contestată de unii cercetători care susţin cu argumente că C-14 a cunoscut fluctuaţii regionale privind cantitatea, viteza de dezintegrare, raportul faţă de C-12 ş.a.. Datorită acestor fluctuaţii datările puteau da erori ce mergeau până la 1000-2000 de ani.
Cu toate rezervele existente, această metodă este în curs de a deveni mult mai eficientă odată cu perfecţionarea modului de colectare a probelor, înmulţirea analizelor făcute pe materialele databile, cunoaşterea cât mai exactă a oscilaţiilor pe care C-14 şi C-12 le-au suferit, precum şi compararea datelor obţinute cu cele provenite în urma utilizării altor metode de datare relativă şi absolută. În acest sens, cea mai importantă contribuţie privind recalibrarea datelor obţinute prin radiocarbon aparţine metodei dendrocronologice.




3.1.2.2. Metoda dendrocronologică

Această metodă de datare absolută a fost elaborată de E.A.Douglas şi foloseşte exclusiv probe lemnoase (gr. dendros=arbore), provenind numai de la arborii care trăiesc în zone temperate şi reci. Metoda se bazează pe măsurarea grosimii inelelor de creştere a arborilor  care dau circumferinţa unui copac. Grosimea şi structura unui inel de creştere se datorează în primul rând climei şi mediului în care planta trăieşte, dar şi a altor factori legaţi de metabolismul intern al acesteia. Inelele de creştere se dezvoltă anual şi pot fi mai groase dacă au existat condiţii prielnice (umiditate) sau mai subţiri dacă au fost prezente condiţii nefavorabile (secetă).
Cercetarea unui număr foarte mare de arbori dintr-o regiune, permite să se precizeze trăsăturile inelelor de creştere ale unor ani-reper sau ale unor succesiuni de ani din zona respectivă, stabilindu-se o scară dendrologică regională. În siturile arheologice există resturi de la trunchiuri de copaci, pentru perioade mai vechi ele fiind prezente numai sub formă de lemn carbonizat. În cazul în care un complex arheologic sau un obiect se află sub apă sau în gheaţă, el poate rezista foarte mult timp în starea lui naturală. În urma examinării inelelor acestor probe se alcătuieşte o microscară dendrologică individuală care apoi se compară cu scara generală, stabilindu-se apartenenţa la o serie prin asemănare sau identitate. Datorită faptului că un inel de creştere desemnează un an se poate afla destul de exact data când a fost tăiat copacul din care s-a realizat ulterior un obiect, un edificiu sau o structură de fortificare. Prin asociere cu aceste elemente se poate data stratul de cultură, nivelul de locuire sau un obiect realizat din alt material decât lemn.
Dezavantajele acestei metode sunt legate de existenţă insuficientă pe arii largi a scărilor dendrocronologice şi de faptul că în puţine regiuni de pe glob cresc arbori ce au o durată de viaţă foarte mare. De exemplu, pentru California (S.U.A.) a fost creată o scară dendrocronologică pe arbori din specia sequvoia giganteia şi pinus aristata, care merge până la 4500 î.Hr.. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Europa, unde speciile de arbori existente nu trăiesc mai mult de 400-500 de ani. Folosirea unei scări dendrocronologice realizate în America pentru regiunile europene nu dau cele mai bune rezultate, deoarece mediul şi clima sunt sensibil diferite de la o zonă la alta. Un alt dezavantaj, mai ales pentru perioadele preistorice, este prezenţa redusă a materialului lemnos bine conservat, care ar putea să ofere o microscară dendrocronologică alcătuită pe baza a cel puţin 25-30 de inele de creştere.
Cu toate aceste dezavantaje, metoda dendrocronologică este foarte exactă atunci când se pot realiza asemenea datări fiind totodată reper pentru recalibrarea datelor obţinute cu alte metode, cum ar fi de exemplu metoda radiocarbon.




3.1.2.3. Metoda termoluminiscenţei

Termoluminiscenţa reprezintă o metodă de datare care foloseşte probe ceramice sau material similar (cărămidă, vetre de foc, pereţi de locuinţă). Principiul după care funcţionează această metodă se bazează pe faptul că anumite minerale aflate în compoziţia ceramicii, cum ar fi de exemplu cuarţul, au capacitatea de a absorbi şi înregistra RADIAŢII TERMOLUMINISCENTE. Aceste radiaţii se adaugă de la un an la alt an, fiind determinate într-o oarecare măsură şi de mediul înconjurător.
În momentul în care ceramica este arsă la temperaturi mai mari de 5000 C, toate înregistrările de până atunci dispar, pentru ca după răcire să înceapă un nou ciclu de înregistrări. Folosind tehnologii şi calcule speciale se poate afla data aproximativă a momentului când a fost arsă ceramica.
Această metodă are şi dezavantaje cauzate de mai mulţi factori cum ar fi: ritmul absorbţiei de radiaţii termoluminiscente care poate fi mai mare sau mai mic, precum şi a temperaturilor de ardere care pot fi mai mici de 5000 C.

3.1.2.4. Metoda arheomagnetismului

Arheomagnetismul reprezintă o altă metodă de datare absolută care se bazează tot pe probe ceramice. Ceramica conţine cantităţi destul de însemnate de oxizi de fier, care în momentul arderii conservă intensitatea şi orientarea câmpului magnetic existent atunci. Prin măsurători se pot obţine hărţi ale câmpurilor magnetice terestre pentru diverse perioade istorice. Aceste hărţi trebuie realizate mai întâi pe materiale ceramice încadrate bine cronologic, ulterior ceramica nedatată   ar putea fi încadrată în funcţie de rezultatele obţinute prin comparaţie cu harta existentă.
Din păcate această metodă este extrem de puţin utilizabilă datorită costurilor mari şi a lipsei de hărţi cu câmpurile magnetice din diverse perioade.

3.1.2.5. Metoda potasiu-argon

Metoda se bazează pe descompunerea Potasiului-40 existent în diverse roci vulcanice sau sedimentare din care sunt confecţionate unelte, în Argon-40, cu o perioadă de înjumătăţire de 1,3 miliarde de ani. Procesul de descompunere este reluat de la zero, în momentul în care roca este supusă unor temperaturi  mari, ca urmare a trecerii prin foc a obiectelor. Acelaşi proces are loc şi pentru rocile care fac parte din structura unei instalaţii de încălzit (vatră, cuptor) sau a unor ruguri funerare.

3.1.2.6. Metoda uraniu-plumb

Metoda uraniu-plumb are la bază descompunerea Uraniului-235 prezent în roci, ceramică, oase, în plumb-207, cu o perioadă de înjumătăţire de 700 milioane de ani. Pe acelaşi principiu se bazează şi metoda rubidiu-stronţiu, dezintegrarea la jumătate a Rubidiului-87 în Stronţiu-87 având loc după 47 miliarde de ani.
Datele obţinute prin aceste metode dau de multe ori erori cauzate de contaminări în timp, vitezele de dezintegrare care au putut fi oscilatorii datorită radiaţiilor cosmice ş.a.. Un argument în acest sens îl reprezintă faptul că o rocă datată cu cele trei metode a oferit încadrări sensibil diferite.
De asemenea, recalibrarea lor este problematică întrucât nu există o altă metodă de datare mai precisă, care să poată data obiecte aparţinând unor perioade atât de vechi. Singura soluţie în momentul de faţă rămâne înmulţirea datărilor care pot restrânge erorile.

3.1.2.7. Alte metode de datare

Datări absolute se mai pot obţine folosind propagarea ultrasunetelor în oase. Metoda se bazează pe viteza de propagare a ultrasunetelor care se reduce la jumătate după 500 de ani şi la un sfert după 5000 de ani.
O altă metodă este măsurarea gradului de oxidare a diverselor metale aflate în compoziţia sticlei  prin care se poate afla o dată aproximativă a fabricării obiectului.
Cu toate limitele menţionate, metodele de datare relativă şi absolută sunt indispensabile arheologiei deoarece ne oferă un tablou cronologic, fie el şi fluctuant, destul de realist, a ceea ce s-a petrecut de-a lungul istoriei.

 

 

 





loading...