Mesopotamia

Mesopotamia

1. Protoistoria Mesopotamiei: formarea oraşului-stat şi epoca predinastică

Dacă în zona anatoliană sau balcanică aşezările nu au reuşit să evolueze spre stadiul de oraşe, cele care vor reuşi acest lucru vor fi aşezările din spaţiul mesopotamian. Aici rodnicia pământului a permis creşterea comunităţilor şi eliberarea unei părţi din aceasta de obligaţia obţinerii cotidiene a hranei, faopt esenţial pentru depăşirea stadiului comunei primitive.
Evoluţia aşezărilor mesopotamiene de după 6000 a.Chr. este ilustrată de cea de la Tell-es-Sawan, care aparţine culturii Samarra. Nivelul de organizare şi structura acesteia o apropie foarte mult de aşezările din spaţiul balcanic. Această aşezare era situată pe Tigru, într-o zonă secetoasă şi prin urmare locuitorii de aici practicau o agricultură avansată bazată pe un amplu sistem de irigaţii. Aceasta are trei nivele de locuire ce acoperă mil. 6-5 a.Chr. în prima ei fază, aşezarea era deja fortificată, fiind apărată de un şanţ cu traiect rectangular, care a fost repede abandonat pe măsură ce populaţia s-a extins. În faza 3 fortificaţia era mult mai avansată constând dintr-un zid de cărămidă crudă secondat de un şant în afara lui, amândouă de o formă regulată. Suprafaţa fiind foarte mică (2 ha) casele erau construite îngrămădit, dar în zona centrală exista un spaţiu liber deschis. Atât reţeau de irigaţie cât şi fortificaţia au necesitat un efort bine dirijat. O parte din populaţie trebuia să se ocupe permanent de sistemul de irigaţie, în timp ce o altă parte executau muncile specializate din cadrul construcţiilor. Toate aceste realizări implică existenţa unei pături superioare, coordonatoare. În ciuda unei clare organizări sociale, a pieţii publice centrale, a canalelor de drenaj sau a fortificaţiilor de formă regulată, aşezarea de la Tell-es-Sawan mai are mult până să devină un oraş. Îi lipseşte trama stradală şi edificiul public monumental al întregii comunităţi.
În cursul mil. 4 a.Chr. dezvoltarea culturii Obeid a însemnat întemeierea localităţilor ce vor deveni viitoarele oraşe-stat sumeriene. În ultima fază a acestei culturii se fac cei mai importanţi paşi spre urbanizare. Pentru aceasta cel mai bun caz este aşezarea de la Eridu. aceasta atinsese în acea vreme o suprafaţă de 10 ha şi o populaţie de 4000 locuitori. Spre deosebire de toate celelalte aşezări, aceasta prezintă un adevat edificiu public, templul, care capătă o fizionomie şi o structură proprie. Aceasta a fost la început o clădire rectangulară, probabil o capelă, cu o simplă masă de ofrande sau un altar. În perioada următoare (nivelul XVI), deasupra vechii capele a fost descoperit un edificiu mult mai complex care consta dintr-o încăpere centrală cvasi-pătrată (pare-se împărţită într-un naos şi pronaos), unde se găsea masa cu ofrande şi care în partea din spate se termina cu o absidă în care se afla statuia de cult. În faza Eridu VII (3700-3600 a.Chr.) apare, în acelaşi loc, un edificiu cu aspect de templu propriu-zis, dar al cărui plan este incomplet. Doar în cadrul următoarelor două faze, când aşezarea ajunge la 25 ha suprafaţă şi o populaţie de 8-10000 de locuitori, se poate vorbi de un templu clar individualizat de restul ambientului (3600-3500 a.Chr.). Acesta prezenta o sală centrală înaltă, înconjurată de încăperi mai joase. În cadrul acesteia se găsea statuia divinităţii şi altarul. Intrările erau situate pe laturile lungi. Edificii asemănătoare s-au găsit şi la Tell Uqair şi Tepe Gawra, devenind prototipul edificiului de cult mesopotamian pentru câteva milenii.
Prezenţa templului unic este dovada clară a dispariţiei relaţiilor gentilice, bazate pe ideea strămoşului comun şi înlocuirea lor cu un element de coeziune pentru toţi locuitorii aşezării, divinitatea tutelară a oraşului. Astfel relaţiile de rudenie fac loc celor de vecinătate. De altfel, apariţia unui edificiu monumental de aşa anvergură atestă prezenţa unei mâini calificate, ocupatîngrijirea acestuia şi care nu se mai ocupa de producerea de hrană. De altfel, o asemenea specializare este indicată şi de inventarea roţii olarului, mecanism pe care nu oricine putea să-l folosească. La fel, prezenţa unor materiale de construcţie, care lipseau din zona Mesopotamiei arată existenţa unor legături comerciale trainice cu alte regiuni. Nu în ultimul rând, exitenţa unui asemenea edificiu implică şi existenţa unui aparat sacerdotal, separat de restul comunităţii şi întreţinut de ea, care îşi asumă rolul de coordonare a activităţii comunitare. Totuşi, mica anvergură a aşezării de la Eridu, precum şi faptul că aceasta nu era centrul unei regiuni agricole, fac din aceasta o aşezare de tip preurban, mai degrabă decât un de tip urban.
Punctul în care într-adevăr putem vorbi de existenţa unor centre urbane este în jurul anului 3500 a.Chr., mai exact în perioada Uruk (3500-3000 a.Chr.). în această perioadă putem vorbi de existenţa unor oraşe-state propriu-zise. La mijlocul mil. 4 a.Chr. oraşul Uruk atinge o suprafaţă de 100 ha şi o populaţie de cca. 20 000 locuitori, fiind cam de două ori mai mare decât oricare alt oraş sumerian. La sfârşitul aceluiaşi mileniu (faza IVA), acesta ajunge la o suprafaţă de 250 ha şi o populaţie de 30-50 000 de locuitori. În cadrul nivelului V (3300-3200 a.Chr.) apar primele temple monumentale şi primii cilindrii sigilii cu reprezentarea conducătorului. În faza IVB (3200-3100 a.Chr.) datează sanctuarul Eanna, dedicat zeiţei frumuseţii Innana. Acesta fiind înconjurat de un zid de incintă devine un adevărat centru politico-religios al oraşului, servind atât unor ceremonii religioase cât şi unor reuniuni laice. În faza IVA (3100-3000 a.Chr.) peste vechile edificii sunt construite unele noi de acelaşi plan. Noului plan îi aparţin două temple gigantice, dispuse, pe plan, perpendicular. Putem spune că sunt temple datorită formei clasice a templului sumerian: o navă centrală supraînălţată, flancată de două nave laterale mai joase, ce cuprind nişe şi încăperi, precum şi scări pentru urcat la etaj. În încăperea centrală se află altarul şi statuia zeului, plasată într-o absidă. Pe lângă edificiile religioase existau si câteva laice, cee ce denotă faptul că sanctuarul Eanna îmbina funcţiile religioase cu cele politico-administrative. De altfel, din această perioadă datează şi primele tăbliţe cu scriere pictografică, găsite într-o încăpere laterală a unuia dintre temple.
În perioada următoare, denumită Djemdet Nasr (3000-2700 a.Chr.), corespunzând nivelului III de la Uruk, oraşul se dezvoltă şi mai mult, ajungând la o suprafaţă de aprox. 500 ha şi o populaţie de 60-80 000 de locuitori. Acesta era centrul unui întins teritoriu rural, care era lucrat în parte de populaţia oraşului, iar cealaltă de micile aşezări rurale, care funcţionau ca sateliţi. În această perioadă în sanctuarul Eanna clădirile se diversifică: nu mai există un edificiu impozant cu un plan asemănător templului, de unde impresia unora că templul s-a laicizat, devenind un palat regal. Centrul religios s-ar fi mutat în zona „templului alb”. Totuşi, prezenţa unor numeroase gropi cu ofrande atestă păstrarea caracterului cultic al incintei. Pare-se că templul a fost construit, într-adevăr, pe platforma aflată sub ziguratul lui Ur-namu, fondatorul celei de-a III dinastii din Ur. De asemenea la NV de incinta Eanna a funcţionat celebrul templu alb, cunoscut şi sub numele de ziguratul lui A Anu, unul dintre cele mai bine păstrate edificii de cult din lumea sumeriană.
Element foarte important este faptul că în afară de incinta Eanna şi templul alb nu s-au găsit nici un fel de alte clădiri impozante. Arheologic sunt atestat doar cartiere de locuinţe modeste, fără nici un fel de vile, sau construcţii mai arătoase, care să vorbească despre o scindare socială. De asemenea d.p.d.v. arheologic singura instituţie statlă identificabilă este lăcaşul de cult, palatul propriu-zis apărând de abia prin 2750-2700 a.Chr. De asemenea în listele de renaguri, funcţii şi meserii, în fruntea ierarhiei este situat suveranul, en. Aceştia sunt reprezentaţi pe cilindrii sigilii ca exercitând diferite funcţii rituale, ceea ce atestă faptul că erau, în primul rând, mari preoţi. Si mai târziu această titulatură va denumi pe monarh, dar treptat se va rezuma doar la sensul de mare-preot. Pe lângă faptul că sunt reprezentaţi ca mari preoţi, aceşti en sunt reprezentaţi îndeplinind şi o serie de funcţii laice. Astfel, conducătorul oraşelor-stat din perioadele Uruk şi Djemdet Nasr au funcţia de rege-preot şi nu doar cea de mare-preot.
Nici un text sau inscripţie nu pomeneşte numele unui astfel de conducător: singurul pare să fie En-merkar, pe care-l cunoaştem datorită epopeii omonime. Acesta pare-se să fi domnit în perioada Uruk IVA sau Djemdet Nasr şi este inventatorul mitic al scrierii. Datorită faptului că regii-preoţi din aceste două perioade au rămas anonimi, epoca în care aceştia au domnit a fost numita predinastică.
Din două motive orânduirea primelor oraşe-state sumeriene (epoca predinastică) a fost caracterizată drept comunism teocratic. Comunism, pentru că nu există o proprietate clară asupra pământului şi munca voluntară este prestată de către toată lumea, şi teocratic pentru că întreaga viaţă social-politică era dirijată de către clasa sacerdotală în formare.

2. Mesopotamia mil. 3 a.Chr.

Civilizaţia sumeriană s-a dezvoltat în S Mesopotamiei şi a iradiat de aici asupra zonelor înconjurătoare. Spre deosebire de Egipt, unde de timpuriu s-a constituit un stat unitar, în ţara dintre cele două fluvii (în greceşte Mesopotamia înseamnă „Tara dintre cele două fluvii”, Tigru la E şi Eufrat la V) forma principală de organizare a fost oraşul-stat, care consta dintr-un centru urban şi micile aşezări care grevitau în juru-i. În cazul acestei zone statele unitare sau imperiile s-au dovedit a fi efemere. Pe la 3500 a.Chr. aşezările au ajuns să atingă caracterul aglomeraţiilor urbane: aşa-numitele oraşe-temple cu o conducere comunist-teocratică. După 2700 a.Chr., morfologia acestora s-a schimbat, funcţiile militare ale conducătorului suprem separându-se de cele religioase. Tot acum începe o perioadă de lupte interstatale pentru hegemonie, ceea ce va constitui trăsătura fundamentală a vieţii politice din Mesopotamia. În acelaşi timp se face simţită presiunea nomazilor din zona deă presiunea nomazilor din zona semideşertică, care au avut ca rezultat pătrunderea akadienilor în partea de N şi C.
Pe malurile Golfului Persic („Marea de Jos” cum o denumeau sumerienii, „Marea de Sus” fiind Marea Mediterană) se găseau oraşele Eridu (cel mai vechi centru politic după tradiţie) şi Ur, cel mai mare dintre oraşele sudice, port la Eufrat şi cu ieşire la mare.
În inima Sumerului se găseau oraşele Uruk şi Larsa (situate în V pe Eufrat), precum şi Lagash şi Umma (amplasate mai spre E, între fluvii). Către N se găsea Nippur, centrul religios al ţarii, unde se găsea altarul zeului principal, Enlil. În toată această parte peste 80% din populaţie era alcătuită din sumerieni. 
La E de Sumer se găsea câmpia înaltă a Susianei, numită de sumerieni Elam („Ţara de Sus”). Aici s-a dezvoltat în mil. 4 a.Chr. şi începutul mil. 3 a.Chr. o cultură originală, numită proto-elamită, cu o scriere clar influenţată de cea sumeriana. Pe la 2700 a.Chr. aceasta dispare fiind asimilată de cea sumeriană, în cadrul căreia Susa va cunoaşte o înflorire.
În zona C-N a Mesopotamiei domina elementul semitic, care s-a infiltrat încă de timpuriu la Sippar şi Kiş. În punctul de apropiere maximă între cele două fluvii a fost înfiinţat, în 2350 a.Chr., oraşul Akkad, care a dat numele zonei respective, având o importanţă strategică foarte mare, controlândaxele comerciale N-S şi E-V. Pe valea afluentului Tigrului, Dijala, se putea străbate Munţii Zagros, ajungând în Podişul Iranian şi, de acolo, în India.
Spre N, pe Valea Tigrului, s-a dezvoltat oraşul Assur, iar spre NV, Nagar şi Hureira. Mai la V, a fost înfiinţat, prin 2900 a.Chr., oraşul Mari, la graniţa cu Siria. De la Mari drumul comercial E-V se ramifica fie pe Eufrat, către N Siriei, spre Ebla (cel mai autoritar oraş-stat); fie prin deşert cu caravanele, prin oaza Tadmor (mai târziu Palmyra), spre Damasc şi Kadeş. Trecând Munţii Liban şi Antiliban ajungeai pe coastă la Byblos şi Damasc.
Locuitorii din Akkad şi Mari formează cea mai timpurie ramură semitică estică, în timp ce locuitoirii din Ebla alcătuiesc ramura vestică. Pe la 2300 a.Chr. noi valuri semitice, amoriţii, se îndreaptă spre Ebla, pe care o distrug, iar începând din 2100 a.Chr. acaparează Mari. La sfârşitul mil. 3 a.Chr. au coborât pe Eufrat, fondând Larsa, Isin şi Babilon.
Prin descrierea acestor rute comerciale arătăm deosebita importanţă pe care au avut-o relaţiile comerciale ale Sumerului cu alte regiuni. Această importanţă se datorează lipsei de materii prime necesare industriei, datorată faptului că fertilitatea solului era utilizată numai pentru agricultură.

3. Istoria lumii sumero-akadiene

Mesopotamia evoluează mai mult sau mai puţin sincron cu Egiptul. De asemenea, în ambele zone apar o serie de fenomene comune, printre care cel mai important rămâne apariţia unor forme de irigaţie controlată, dezvoltarea unbor modalităţi particulare de distribuire şi redistribuire a bunurilor cu crearea unor reţele stabile de schimb la mare distanţă, constituirea elitelor ereditare care-şi asumă funcţii economice. Totuşi, există şi diferenţe care constau în primul rând în tendinţa unificatoare  a egiptenilor faţă de mesopotamieni, pentru care prevalează fragmentarea politică şi unde tipul normal de stat este oraşul-stat.
Pentru lumea sumeriană ieşirea din anonimat se datorează tradiţiei istorice din timpul celei de-a III dinastii din Ur, când apar listele dinastice. Totuşi, o primă lucrare istorică este datată în jurul lui 2100 a.Chr., alcătuită la porunca lui Utu-kengal din Uruk, fiind numită „Lista sumeriană a regilor”. Conform acesteia regalitatea a coborât din ceruri în 5 oraşe sacre ale Sumerului, primul fiind Eridu, urmându-i apoi Bad-tibira, Larak, Sippar şi Suruppak. Primii dinaştii, cei antidiluvieni, au durate de domnie mitice (28 000, 36 000 sau 64 000 de ani, sistemul de numărare fiind cel sexazecimal). Aceştia îsi termină dominaţia odată cu potopul, după care regalitatea a coborât din nou, dar de data aceasta la Kiş, unde sunt pomeniţi 23 de regi. De aici această formă s-a răspândit în toate oraşele. Ultimii doi regi ai dinastiei din Kiş sunt En-Mebaragesi şi Aka, pomeniţi şi de tradiţia mitică. Urmează apoi dinstia din Uruk, în care recunoaştem alte două personaje legendare: En-Merkar şi Ghilgameş. De fapt, trecerea regalităţii de la un oraş la altul înseamnă schimbarea oraşului care exercită dominaţia asupra celorlalte. Astfel, Aka a fost învins de Ghilgameş, în acest mod producându-se schimbarea de hegemonie. În continuare sunt amintite alte dinastii, precum cea din Ur, cea din Akkad, dinastia gutti-lor şi dinastia amorită din Isin.
Odată cu epoca Imperiului sumero-akadian, cronologia dinaştilor devine certă, faptele lor fiind consemnate anual. De aceea, perioada anterioară o numim „epoca dinastică arhaică”. După prăbuşirea Imperiului Sargonid a urmat o scurtă hegemonie a gutti-lor, după care suveranitatea oraşelor-stat este refăcută sub cea de-a III dinastie din Ur. După epoca Isin-Larsa, invazia amoriţilor va duce la dispariţia poporului sumerian, limba acestora devenind una de cult. Alături de aceasta se vorbea akadiana, care fiind semitică era apropiată de avea a amoriţilor, fapt ce explică continuitatea civilizaţiei sumero-akadiene în timpul epocii babiloniene şi epoca asiriană.

3.1. Epoca dinastică arhaică (2750-2350 a.Chr.)

Această epocă este perioada luptei pentru hegemonie între diferitele oraşe-state sumeriene, când, pe rând, monarhii dibn Kiş, Ur, Uruk, Lagaş şi Umma au reuşit să se imupnă în faţa celorlalţi regi din Sumer, instaurând o efemeră dominaţie a propriului oraş-stat.
Epoca începe odată cu apariţia primelor unelte şi arme de bronz şi se subîmparte în trei etape:
Ü Dinastic arhaic I, între 2750-2550 a.Chr.
Ü Dinastic arhaic II, între 2550-2450 a.Chr.
Ü Dinastic arhaic III, între 2450-2350 a.Chr.
Arheologic constatăm în această perioadă seperarea palatului de templu apariţia unei noi forme arhitectonice fiind expresia procesului de individualizare a instituţiei monarhice (ex. Kiş, Eridu sau Eşnuna). De altfel, alături de termenul de en apare şi cel de lugal (în sumeriană) şi şarrun (în akadiană), termen care îl desemna pe monarh, vechea denumire de en evoluând tot mai mult spre sensul de „mare preot”, diferit de cel de „rege”.
Din această perioadă protagoniştii înceteazii personaje de legendă şi existenţa lor este probată de descoperirile arheologice şi diferite inscripţii. Astfel, coroborând listele dinastice cu elementele arheologice se poate reconstitui foarte bine această perioadă:
a)  Perioada hegemoniei oraşului Kiş, unde monarhia a coborât prima dată din ceruri după Potop. Ca dovadă a acestei proeminenţe a oraşului Kiş se perpetuează până în epoca asiriană titlul onorific de rege din Kiş (lugal / şar Kişi) la dinaşti care nu au domnit niciodată efectiv în acesta. Din lista regilor acestui oraş, înregistrată de tradiţi sumeriană, ultimele două personaje sunt certe d.p.d.v. istoric: En-Mebaragesi şi Akka. Mebaragesi este atestat dintr-o inscripţie de pe un vas databil din 2650 a.Chr. Mai departe, listele dinastice evidenţiază faptul că fiul lui Mebaragesi, Akka, a fost înfrânt de Ghilgameş, regele din Uruk, şi astfel trecu regalitatea de la Kiş la Eanna (denumirea Uruk-ului după sanctuarul principal).
b)  Perioada hegemoniei oraşului Uruk, ne este revelată şi de Epopeea lui Ghilgameş, en din Uruk. Conflictul cu Akka este şi el descris în rândurile epopeei. Din această perioadă (cca. 2600 a.Chr.) datează şi primele ziduri de incintă ale oraşelor, ceea ce atestă numeroasele conflicte. De altfel, epopeea îi atribuie lui Ghilgameş meritul construirii fortificaţiilor din Uruk. Dominaţia acestui oraş asupra lumii sumeriene esre reflectată şi de faptul că titlul de en din Uruk a fost păstrat până în epoca Isin-Larsa, cu sensul de „rege-hegemon”. Totuşi, pare-se că oraşul Kiş şi-a păstrat o oarecare hegemonie în N, atâta timp cât inscripţia de hotărnicie a lui En-temena din Lagaş aminteşte despre arbitrajul regelui Mesilim din Kiş într-un conflict dintre Umma şi Lagaş. La fel, sceptrul lui Mesilim dedicat în templul lui Ninghirsu, zeul tutelar al oraşului Lagaş, arată că acesta şi-a extins autoritatea şi asupra acestui oraş, deci probabil şi asupra S Mesopotamiei.
c)  Perioada dominaţiei primei dinastii din Ur, începe pe la 2550 a.Chr., odată cu dinastic arhaicul II. Fondatorul acestei dinastii este Mes-an-ni-pad-da, care ne-a lăsat mai multe inscripţii, iar fiul său A-an-ni-pad-da a construit un templu lângă Ur, la Tell-el-Obeid. Săpăturile arheologice au dus la descoperirea unei necropole princiare, contemporană cu prima dinastie din Ur, dar care îşi are începuturile mai devreme. Astfel, Mes-kalam-dug pare să fi fost un principe vasal regelui din Uruk sau Kiş şi nu un monarh independent. Mormântul său se datează la sfârşitul epocii dinastice I.
d)  Dinastia din Lagaş, dezvoltată în paralel cu cea din Ur, nu este menţionată în rândul celor 11 dinastii care au domnit asupra ţării Sumerului, dar săpăturile de la Tello (anticul Ghirsu, care făcea parte din statul Lagaş) au relevat-o. Această dinastie a fost întemeiată de Ur-nanşe, atestat pe plăcile de întemeiere a mai multor temple. Al treilea membru al dinastiei,  Ea-nantum I, pune capăt hegemoniei oraşului Ur şi a dominaţiei Kiş-ului, cucerind, treptat, Umma, Ur, Uruk, Kiş şi chiar Mari, după cum este atestată de stela vulturilor şi o serie de alte inscripţii comemorative. Domnia sa poate fi datată la sfârşitul dinasticului arhaic II şi începutul dinasticului arhaic III. Se pare că urmaşii săi nu au mai avut autoritatea necesară hegemoniei celorlalte oraşe, atâta timp cât En-temena, a recurs la argumente de drept istoric şi la arbitrajul lui Enlil (zeul superm), pentru a rezolva un diferend teritorial cu oraşul vecin Umma. Oricum, în vremea dinaştilor din Lagaş, puterea regală se întăreşte în faţa celei a templelor, ceea ce l-a determinat pe Uruk-agina să recurgă la nişte reforme: limitarea exceselor aristocraţiei şi ajutorarea clasei de mijloc şi săeace a populaţiei sumeriene. Pe vremea lui Lagaş-ul are o nouă perioadă de înflorire, dar aceasta nu ţine mult datorită faptului că după 6 ani de la instalarea pe tron, începe un lung război cu Umma, condus de regele Lugal-zaggesi. Acesta va cuceri Lagaş-ul în 2350 a.Chr. poate şi din cauza faptului că aristocraţia din oraş, iritată de reformele sale, nu l-a sprijinit pe Uruk-agina.
e)  Perioada dominaţiei dinastiei din Umma a fost una efemeră. În listele dinastice ea este amintită imediat după prima dinastie din din Ur. Al treilea rege al său, Lugal-zaggesi, cucereşte, treptat, toate oraşele-stat sumeriene şi se intitulează, în final, en din Uruk şi rege al ţării Sumerului. Aceasta ultimă noţiune apare pentru prima dată, fapt ce denotă încercarea de creare a unui regat unitar. În afară de aceste oraşe-stat, Lugal-zaggesi a mai stăpânit şi Syria, după cum mărturiseşte o inscripţie (de la marea de jos până la mare de sus). Pentru a-şi accentua autoritatea el a mai luat tilul de mare ensi al lui Enlil (locţiitor al zeului suprem). Enlil , zeul suprem, îşi avea altarul la Nippur, ceea ce face din acest oraş capitala lui Lugal-zaggesi. De altfel, până în epoca asiriană Nippur-ul şi-a păstrat preemnineţa de capitală spirituală, fiind locul de încoronare al majorităţii regilor. Cu Lugal-zaggesi se termină perioada de luptă pentru hegemonie între oraşele-stat sumeriene şi se deschide perioada Imperiului akadian.
Ceea ce a determinat această schimbare în structura politică sumeriană şi a declanşat o expansiune teritorială de o asemenea anvergură a fost asigurarea libertăţii comerţului din Siria de Nord, care se afla sub controlul oraşelor Ebla şi Mari, ceea ce instituia un monopol asupra comerţului din întreaga regiunea. Această situaţie a impulsionat ambiţia statelor sud-mesopotamiene, catalizând energiile centralizatoare şi incitând la cucerirea ţării Amurru (N Siriei)  până la Marea de Sus. O altă cauză lafel de importantă pare a fi necesitatea apărării ţinutului dintre cele două fluvii de atacurile triburilor nomade şi seminomade, de dincolo de Tigru şi Eufrat sau de dincolo de munţii de la N şi V.
Opera politică a lui Lugal-zaggesi n0-a supravieţuit morţii acestuia, faptul datorându-se infiltraţiei triburilor semitice akadiene şi constituirea statului din Akkad, care va duce la o schimbare a centrului de greutate din S Mesopotamiei în centru.

3.2. Epoca Imperiului Sargonid (2334-2193 a.Chr.)

Această epocă începe cu marele cuceritor Sargon (Şarru-kin). Acesta aparţinea seminţiilor imigrate în Mesopotamia pe la mijlocul mil. 3 a.Chr. Viaţa lui personală ne este cunoscută doar prin intermediul legendelor şi tradiţiei de mai târziu. Astfel, el ar fi fost rodul unei relaţii nelegitime între regele din Kiş şi o mare preoteasă, care l-a abandonat după naştere într-un coş pe apele Eufratului. Recuperat de un grădinar, el va avea o ascensiune fulminantă, ajungând la un foarte înalt grad funcţionăresc în Kiş. În numele monarhului, el va întemeia oraşul Akkad (2350 a.Chr.). Mai târziu, acesta îşi va detrona suzeranul şi se va proclama Şarru-kin („rege legitim”). Capitala sa va fi Akkadul şi în scurt timp va reuşi să domine toată partea de N a Mesopotamiei, cunoscută de acum sub numele de ţara Akkadului. Pe la 2340 a.Chr., Sargon îl înfrânge pe Lugal-zaggesi şi, astfel, îşi întinde stăpânirea asupra întregului Sumer, preluând de la învins cele două titluri de rege al ţării Sumerului (la care adaugă şi Akkadului) şi mare ensi al lui Enlil.
Mai departe, după cum ne informează marea stelă triumfală descoperită la Susa, Sargon cucereşte, spre E, Elam-ul şi Dilmun-ul (Bachrain), iar, spre N, pune stăpânire pe Mari şi pe partea septentrională a Siriei (Amurru). În final, ajunge până la Pădurea Cedrilor (Liban) şi la Munţii de Argint (Taurus). După o răscoală nereuşită a vasalilor săi, cucereşte şi Subartu. În consecinţă, Sargon se va intitula „rege al celor patru ţinuturi” (probabil Akkad, Sumer, Amurru şi Subartu). În documentele oficiale el impune limba oficială ca fiind akadiana (care a preluat scrierea sumeriană), ceea ce va conferi o unitate imperiului său. Oricum, pe vremea fiului său, Rimuş, cetăţile sumeriene se vor răscula. Astfel Sumerul nu mai era decât o parte a unui imperiu şi, chiar dacă era cea mai civilizată acest lucru va duce la un declin al întregii civilizaţii sumeriene. Aceştia nu au fost nimiciţi, ci doar absorbiţi treptat de un mediu diferit în sânul căruia după o perioadă de timp au devenit o minoritate.
O altă figură reprezentativă a dinastiei akadiene a fost Naram-Sin, nepot al lui Sargon. După domniile mai puţin prestigioase ale tatălui şi unchiului său, acesta reface unitatea imperiului şi respinge atacurile nomazilor care se abăteau asupra semilunei fertile (elamiţii). Un relief rupestru de la Diarbekir stă mărturie a expansiunii statului akadian până în Munţii Armeniei. Cel mai faimos document de pe vremea acestuia este stela lui Naram-sin, aflată la muzeul Louvre şi găsită la Susa, unde a fost adusă ca pradă de război de vreun monarh elamit.
În această stelă, Naram-Sin este identificat cu un zeu, fapt ce constituie un precedent în istoria Mesopotamiei. Acesta a purtat tilul de rege al celor patru regiuni şi rege al universului. De data aceasta, prima titulatură poate fi interpretată ca cele patru regiuni să constituie cele patru puncte cardinale, expresie metaforică pentru întregul univers. Oricum, chiar dacă imperiul sargonid a avut o existenţa efemeră, acesta va constitui un exemplu pentru următoarele două milenii.
Trei aspecte importante trebuie să fie reţinute în legătură cu această perioadă:
J Efortul de stabilizare a ţării prin eliminarea tensiunilor ancestrale dintre oraşele-state sumeriene. Aceasta a fost realizată atât printr-o politică de forţă cât şi printr-o politică de bunăvoinţă (o serie de daruri pentru marea preoţime sumeriană, care avea o poziţie mult prea puternică pentru a nu fi luată în seamă), care a dus sub ascultare toate marile cetăţi sumeriene. După ce au câştigat puterea politică, Sargon şi succesorii săi trec la elaborarea unei administraţii unitare, bazată pe o limbă comună şi pe o economie aflată de acum în mână monarhului, care era deţinătorul unor proprietăţi imense (reechilibrând balanţa împotriva marii aristocraţii sumeriene care deţinea preponderenţa).
J politică economică agresivă, care stă la baza cuceririlor înfăptuite de dinaştii sargonizi.
J Structurarea unui regat relativ unitar în care regele dispune de două instrumente de putere: o armată de mercenari care-i asigurau cuceririle şi o ideologie legitimă exprimată într-o titulatură nouă de tip universalist, care se adaugă cele de „rege din Kiş” (dreptul de a arbitra  în conflictele dintre cetăţile sumeriene).

3.3. Perioada de dominaţie a gutt-lor (2150-2111 a.Chr.)

După Naram-Sin imperiul akadian decade rapid şi pe moment de acest fapt profită cea de-a IV dinastie din Uruk, care şi-a instaurat efemera supremaţie asupra S Mesopotamiei şi care apare în consecinţă în listele regale după dinastia akadiană. Aceasta însă nu a putut face faţă invaziei muntenilor dinspre Munţi Zagros: lulubi şi gutti. Pe la 2150 a.Chr. aceştia îşi instaurează supremaţia asupra Mesopotamiei, inaugurând o perioadă tulbure. Din cauza faptului că au fost nomazi, ei au fost rapid asimilaţi, astfel că astăzi nu se ştie despre ei ce limbă vorbeau sau cărei rase îi aparţineau. Pierderea independenţei nu a însemnat o decadenţă a culturii sumero-akadiene, fapt relevat de strălucirea pe care o capătă oraşul Lagaş sub strălucita domnie a lui Gudea („profesionistul” pe la 2125 a.Chr.). Acest Gudea poartă titlul de ensi al regelui din Guttium, dar în siuda acestui fapt a lăsat în urma sa numeroase temple, ceea ce dovedeşte reluarea relaţiilor comerciale, datorită necesităţii materiilor prime pentru acestea. Gudea îşi avea reşedinţa în Ghirsu, unde şi-a construit un palat. Mai mulţi cilindri de lut pomenesc despre ridicarea aici a unui templu numit Enninu şi dedicat lui Ninghirsu, zeul tutelar al Lagaşului. De asemenea, datorită numeroaselor temple edificate ne-au rămas şi multe statui ale acestui monarh în poziţia hieratică de orant. Strălucita domnie a lui Gudea a marcat începutul renaşterii sumeriene, înfăptuită sub cea de-a III dinastie din Ur.
De o oarecare libertate temporară se bucură şi Ur-ul şi mai ales Urukul prin Utu-kengal.

3.4. Renaşterea sumeriană de sub cea de-a III dinastie din Ur (2111-2004 a.Chr.)

în 2116 a.Chr. regele din Uruk, Utu-kengal, în fruntea unei coaliţii de oraşe-state reuşeşte să-l alunge pe regele din Guttium, Tirigan. El nu a profitat însă prea mult de această victorie, căci prin 2111 a.Chr. Ur-nammu, la început guvernator al Ur-ului şi vasal al regelui din Uruk, devenit independent, cucereşte treptat Uruk, Larsa, Lagaş şi, în final, Nippur, extinzându-şi dominaţia asupra întregii ţări a Sumerului. Într-o domnie prestigioasă de 18 ani, acesta a reuşit să supună şi o parte a Akkadului, intitulându-se, în consecinţă, rege al Sumerului şi Akkadului. Cea mai importantă realizare edilitară a lui Ur-nammu a fost ziguratul temlului Nanna din Ur, al cărui etaj inferior încă se mai păstrează. În ceea ce priveşte administraţia, acest rege este primul din Mesopotamia care dă un cod de legi, din care ni s-au păstrat câteva fragmente.
Urmaşul lui Ur-nammu este Şulghi, care a cucerit Assur-ul şi Elamul (învingându-l pe regele din Susa), intitulându-se, astfel, rege al celor patru ţinuturi. După modelul lui Naram-sin el s-a identificat cu un zeu (justificare ideologică a politicii sale de unificare). Urmaşii săi vor păstra titulaturile şi vor fi în continuare identificaţi ca zei, dar se vor lovi tot mai des de invaziile amoriţilor, care veneau dinspre stepă. Împotriva acestora a fost construit chiar şi un zid în punctul unde Eufratul şi Tigrul sunt cel mai apropiate, dar fără şansă de izbândă căci treptat ultimii dinaşti vor pierde controlul asupra Akkadului, iar apoi a Sumerului.
Această dinastie poate fi considerată moştenitoarea unei duble tradiţii:
J cea sumeriană exprimată prin revenirea la limba sumeriană, refacerea lăcaşelor de cult şi restabilirea obligaţiei regale de a instaura starea de armonie socială.
J cea akadiană, marcată de efortul de unificare a zonei, conjugarea cuceririi cu o politică economică activă şi reluarea titulaturii regale universaliste. Aceasta se vede prin reluarea legăturilor comerciale şi prin promulgarea celui mai vechi cod cunoscut vreodată: codul lui Ur-nammu. Interesant este că dacă imperiul akadian s-a bazat pe o armată puternică întendinţa unificatoare a Mesopotamiei, lasând o autonomie locală foarte largă provinciilor imperiului, sub Ur-nammu şi sub urmaşul său, tocmai această autonomie este eliminată, structurându-se o administraţie la nivel central şi la nivel provincial, creându-se un aparat funcţionăresc de carieră, direct subordonat regelui.

3.5. Invazia amoriţilor

Această invazie pune punct istoriei sumeriene şi deschide o nouă etapă, cea a rivalităţii asiro-babiloniene. Ultimul suveran al celei de-a III dinastii din Ur, Ibbi-sin, cu toată energia de care a dat dovadă nu a reuşit să oprească atacurile elamiţilor conjugate cu  invazia semiţilor amoriţi. Aceştia invadaseră oraşele palestiniene şi siriene încă de prin 2300 a.Chr. şi, treptat, se vor infiltra şi în Mesopotamia. Instalaţi, mai întâi, la Mari, ei reuşesc să fondeze, în 2017 a.Chr., o nouă dinastie la Isin. Mai departe, prin această dinastie ei îşi impun hegemonia asupra diferitelor oraşe sumeriene, continuând politica dinaştilor din Ur. De altfel, aceşti monarhi purtau chiar nume sumeriene şi adoptau titulatura de en din Uruk, pentru a-şi afirma predominanţa. Pană în 2004 a.Chr. se creează un adevărat regat amorit, cu sediul la Larsa, în cadrul căruia elementul semitic va înăbuşi pe cel sumerian, cel puţin în rândul elitelor.

4. Rivalitatea asiro-babiloniană

4.1. Epoca Isin-Larsa

La finele mil. 3 a.Chr. şi începutul mil 2 a.Chr., sub amoriţi unele din vechile oraşe au cunoscut o prosperitate alături de unele nou-înfiinţate. Astfel, vechiului oraş Mari, dinastia amorită i-a adus un deosebit prestigiu. După o scurtă perioadă de dominaţie asiriană în sec. 18 a.Chr., Mari a cunoscut o epocă de mare strălucire sub domnia lui Zimri-Lin (1782-1759 a.Chr.). Palatul acestuia a fost cel mai renumit al epoci sale, iar frescele găsite aici se bucură de o mare notorietate. Mari a avut o poziţie geografică privilegiată, constituind un avanpost în drumurile comerciale care legau Mesopotamia de ţărmul egeeo-mediteranean. Oricum, acesta va cădea pradă politicii expansioniste a lui Hammurabi, când oraşul avea să fie distrus.
Dintre oraşele nou fondate cel mai prosper a fost Larsa, care a preluat dominaţia de la Isin, alt oraş fondat de amoriţi şi care-şi exercitase hegemonia până la sfârşitul mil. 3 a.Chr. în sec. 19-18 a.Chr. suveranii din Larsa şi-au impus dominaţia asupra întregului spaţiu S-mesopotamian, cu excepţia Babylonului, atingând apogeul puterii pe vremea lui Rim-Sin (1822-1763 a.Chr.). acestei supremaţii i-a pus capăt expansiunea babiloniană a lui Hammurabi.
4.2. Vechiul imperiul babilonian

Dintre oraşele înfiinţate de amoriţi, cel care s-a bucurat de cea mai mare faimă a fost Babylonul. Acesta profita de pe urma unei poziţii geografice extraordinare: se afla la răscrucea drumurilor comerciale ce legau Mesopotamia de syria şi Asia Mică spre Apus, cu Elamul şi Ranul spre N. La scurt timp după formarea sa, acesta a reuşit să distrugă oraşul vecin Kiş şi să se opună tendinţelor de hegemonie ale regilor din Isin şi Larsa. Cel mai important reprezentant al primei dinastii babiloniene a fost Hammurabi (1792-1750 a.Chr.). Ascensiunea acestui rege şi a oraşului său este astăzi reconstituită pe baza arhivei de la Mari, descoperită în 1936 şi care conţinea corespondenţa dintre Zimri-Lin şi Hammurabi, precum şi pe baza listelor dinastice eponime babiloniene.
O primă acţiune războinică întreprinsă de Hammurabi este cea împotriva lui Rim-Sin, care duce la cucerirea oraşelor Uruk şi Isin. După aceasta urmează doi ani de lupte minore, iar apoi o perioadă lungă de pace.
În al 29-lea an de domni se constituie o coaliţie în jurul lui Rim-Sin din Larsa, cuprinzând şi Elamul, Subartu şi Guttium. Hammurabi iese învingător şi în anul următor cucereşte Larsa. În al 31-lea an de domnie el îî goneşte pe duşmani până în Subartu şi Guttium, pentru ca în al 32-lea an de domnie să cucerească Mari. Peste doi ani, Subartu se revoltă dar este învins. În fine, în cel de-al 38-lea an de domnie toţi duşmanii săi sunt goniţi din nou până în Subartu. Deşi Assur nu este deloc menţionată este clar că în cursul acestor repetate campanii spre N şi NE Asiria ajunge şi ea sub dominaţia lui Hammurabi.
Aparent această domnie se aseamănă cu cele precedente, dar în realitate Hammurabi a realizat un adevărat imperiu, un stat centralizat. El nu s-a mai mulţumit cu o simplă dominaţie asupra unor prinţi vasali, ci i-a înlocuit pe aceştia cu guvernatori. Doar în regiunile îndepărtate, el a recurs la metoda predecesorilor. Pentru realizarea acestui stat unitar, monarhul babilonian trebuia să topească vechile oraşe-state într-o structură statală nouă, ştergând autonomiile locale. De aceea el a decis să înlocuiască, în cel de-al 22-lea an de domnie, legile locale cu o lege unică, începând elaborarea Decretelor dreptăţii ale zeului Shamash (= Codul lui Hammurabi), care vor intră în vigoare în cel de-al 30-lea an de domnie. Prin aceasta limba akkadiană va deveni singura limbă oficială recunoscută şi, în scurt timp, limba relaţiilor internaţionale, limba sumeriană păstrându-şi rolul cultual. Acest cod înlocuieşte obiceiurile locale şi justiţia exercitată mai ales de cler, cu o adevărată justiţie de stat. Scopul era ca legea să domnească şi să pătrundă în relaţiile individuale, înlocuind vechiul drept al ginţilor şi obiceiul răzbunării sângelui (vendetta) cu reglementările aplicate de organele judecătoreşti ale statului. De altfel justiţia era puternic centralizată: instanţa supremă se afla la Babylon şi era prezidată de rege, instanţa de apel se afla la Sippar, iar unele instanţe districtuale se afalu la Larsa, Nippur sau Dilbat. 
Tot în scopul centralizării, Hammurabi a efectuat şi o reformă religioasă. Până la el fiecare oraş-stat avea propria sa divinitate tutelară, chiar dacă în ţara Sumerului se constituise în jurul sanctuarului de la Nippur şi a zeului său Enlil un nucleu unificator sub aspect spiritual. În continuare însă în fiecare oraş, monarhul se considera ensi / işşaku al zeului tutelar. Începând cu Hammurabi, Marduk (zeul răsăritului de soare al amoriţilor) devine zeu suprem. Concomitent numele semiticei Iştar a devenit sinonim cu cel de seiţă pur şi simplu, cumulând atributele celorlalte zeităţi feminine. Din timpul lui Hammurabi pare să dateze şi poemul creaţiei, numit Enuma eliş („Pe când acolo sus...”). Mitul are rolul de a exalta rolul cosmizator al lui Marduk, cel care este prezentat ca creator şi organizator al lumii zeilor şi a celei a oamenilor. Hammurabi însuşi, alesul lui Marduk, se va intitula zeu al regilor, ceea ce-l plasează între muritorii de rând şi divinitate. Însuşi codul de legi este prezentat ca o înţelegere între Hammurabi şi Shamash (zeul soarelui şi al justiţiei), iar regele se va intitula soarele Babylonului. De asemenea, monarhul babylonian instituie, la fel ca dinaştii celei de-a III dinastii din Ur, obligativitatea, în cazul judecăţilor, de a se jura pe persoana regelui, aşa cum se jura în numele lui Marduk. În rest, Hammurabi se menţine pe aceeaşi linie a tradiţiei mesopotamiene.
Un alt izvor din care putem afla organizarea Imperiului Babilonian sunt corespondenţele monarhului cu funcţionarii săi. Cu toată că încă administraţia mai avea un caracter patriarhal (suveranul se implica direct în toate problemele), exista o oarecare ierarhizare a acesteia. Alături de suveran exista un fel de prim-ministru, cu sediul la Babylon, căruia i se subordonau cei doi guvernatori cu reşedinţele la Larsa şi Sippar. Lor le urmau guvernatorii oraşelor şi comunelor. Acestea erau conduse de o adunare a notabililor sau sfatul bătrânilor, are se reunea sub preşedinţia unui primar (rabianum). Apare chiar şi o adunare reprezentativă a Imperiului la Sippar, unde sunt convocaţi uneori cei mai de seamă demnitari.
Pentru prima dată, sub Hammurabi, administraţia palatului este separată de cea a statului. Această structură era dublată de una de curieri, de fapt spioni ai regelui, care pe lângă misiunea de a menţine coeziunea imperiului asigurând comunicaţii rapide, supravegheau pe funcţionarii administraţiei de stat. Prin intermediul birocraţiei se asigura centralizarea statală.
În Codul lui Hammurabi societatea mesopotamiană apare împărţită în 3 clase sociale:
J oamenii liberi şi bogaţi (amelu) au dreptul şi posedă proprietatea liberă asupra bunurilor mobile şi imobile, acordate în continuare de despot. Cel mai adesea proprietăţile acestora era arendate, după cum o demonstrează numeroasele contracte de închiriere găsite.
J oamenii liberi mici proprietari şi săraci (muşkenum)
J sclavii (uardu), care pot să ajungă în această stare fie în umra unor războaie, fie ca urmare a imposibilităţii de plată a unor datorii, pentru o perioadă limitată de 3 ani.
Peste aceste trei clase se află la loc de cinste adevărata elită formată din corpul sacerdotal şi nobilimea de curte, care, ambele, posedau averi imense. În acest sens, Codul lui Hammurabi are un rol important în apărarea proprietăţii şi drepturilor stăpânilor.
În final, trebuie precizat că prin instituirea justiţiei, imperiul lui Hammurabi nu mai are caracterul unui despotism arbitrar. De fapt, el nu a servit unui grup etnic sau vreunei cetăţi, ci s-a apropiat de o structură politică modernă, aproape de ceea ce numim noi astăzi „stat de drept”. Astfel, Hammurabi a intrat în istorie nu ca un mare cuceritor, nefiind de altfel singurul, ci caun bun administrator, corespondenţa sa arătând preocuparea pentru o bună administrare şi nu pentru i jefuire a supuşilor. În acest sens prevederile economice ale codului vin să întărească afirmaţia precedentă: statul se asigură să creeze un sistem unic de măsuri şi greutăţi, se stabilesc echivalenţe şi cuantumuri de plată.
Odată cu moartea lui Hammurabi, imperiul fondat de el s-a dezagregat rapid. Fiul său a fost în continuă luptă cu Elamul şi cu tot sprijinul acordat de nomazii kasiţi nu a reuşit să împiedice formarea unui stat independent, Regatul Mării, în S Mesopotamiei. Acesta a fost fondat de Ilumilu, urmaş al ultimului rege din Isin. Pe de altă parte, kasiţii s-au aşezat în număr tot mai mare în câmpie, ajungând să trăiască sub regi proprii, care nu vor întârzia să-şi afirme tot mai mult independenţa. În consecinţă, urmaşii lui  Hammurabi au pierdut, treptat controlul asupra Mesopotamiei, Babylonul fiind redus la vechea stare de oraş-stat.
În aceste condiţii, Babylonul nu va rezista invaziei celui de-al 4-lea rege al hitiţilor, Murşil I, care iniţiind o expediţie în Siria, trece în Mesopotamia, cucerind Mari, iar apoi distrugând Babylonul (1595 a.Chr.). Regele hitit s-a întors triumfător în capitala sa, Hattuşaş, dar nu şi-a exploatat victoriile căzând pradă unei conspiraţii, ceea ce a dus la pierderea Mesopotamiei. Dar nici Babylonul nu va reuşi să se refacă, astfel că regele kassit Agume II s-a stabilit aici împreună cu războinicii săi.

4.3. Babylonul în perioada dominaţiei kassite

Epoca kassită (aprox. 500 ani) a însemnat pentru oraşul care a dominat întreaga Mesopotamie, o perioadă de pasivitate şi slăbiciune politică. Întrucât limba textelor a rămas mai departe akkadiana, nu putem preciza nici măcar ce idiom vorbeau kassiţii. Aceştia au avansat spre Lauristanul de astăzi, ca un fel de aripă estică a huriţilor.
Dintre regii kassiţi ai Babylonului mai importanţi sunt:
Ü Ulamburiaş, care a reuşit să unifice ţinutul mării şi al Babyloniei,
Ü Karaindaş III, a cărui fiincă a devenit nevasta faraonului Amenophis III
Ü Kurigalzu I, care pe la 1400 a.Chr. a reuşit să se opună expansiunii statului Mitanni
Ü Burraburiaş II, succesorul lui Kurigalzu, care a fost contemporan cu faraonul eretic Echnaton, după cum o dovedesc scrisorile acestuia găsite în arhiva de la Tell-el-Amarna.
În cursul sec. 15-14 a.Chr. regii kasiţi au semnat mai multe alianţe cu regii hitiţi, tocmai pentru a preîntâmpina ameninţarea asiriană. Totuşi, după slăbirea hitită, asirienii vor ataca Babylonul, pe care-l vor distruge în 1324 a.Chr., instaurându-şi stăpânirea pentru 6 ani.


4.4. Asiria

Istoria politică a Asiriei cuprinde trei mari etape: imperiul vechi, cel mijlociu şi cel nou. De abia în cadrul ultimei perioade, Asiri va atinge apogeul şi gloria, în primele două ea fiind obligată să se mulţumească cu performanţe mai obscure.

Perioada Imperiului Vechi. Imperiul Vechi s-a format treptat în urma infiltrării asirienilor în N muntos al Mesopotamiei. Tradiţia regilor asirieni coboară până la începuturile legendare când sunt pomeniţi „cei 7 regi ce trăiau în corturi”. Regatul s-a constituit în jurul centrului religios de la Assur şi în Asiri nu au existat mai multe oraşe-stat concurente, ci de la început un regat unitar. Imperiul vechi a cunoscut cea mai mare expansiune pe vremea lui Şamşiadad I (1815-1782 a.Chr.), cel care a cucerit Mari. Urmaşul său, Işme-Dagan a fost înfrânt de Hammurabi, care a şi pus capăt primului imperiu asirian. A urmat o perioadă de cca. 3 secole în care huriţii şi apoi statul Mitanni şi-au impus dominaţia asupra Asiriei. Huriţii vor contribui, de altfel, la constituirea unei clase dirigente asiriene, o aristocraţie războinică, care folosea ca principală armă carul de luptă.
Perioada Imperiului Mijlociu. Imperiul Mijlociu a avut începuturi obscure. În primele decenii ale sec. 14 a.Chr. Asiria scapă de sub dominaţia mitanniană, iar regele său, Assunadinnahe II, este amintit în arhiva de la Tell-el-Amarna ca primind subsidii de la Amenophis III, pentru a lupta împotriva hitiţilor şi mitannienilor. După cucerirea capitalei celor din urmă, de către hitiţi, Asiria se afirmă ca o putere ambiţioasă sub Assur-uballit I (1365-1330 a.Chr.), contemporanul lui Burraburiaş II şi Echnaton. Treptat, aceasta îşi va întinde stăpânirea asupra vecinilor. Sub Salmanassar I (1265-1235 a.Chr.) încep conflictele cu statul Urartru, din Armenia de astăzi, iar în S elimină statul care a continuat pe cel mitannian, ajungând până la Karkemiş. Apogeul Imperiului Mijlociu este atins de domnia lui Tukulti-Ninurta I (1235-1198 a.Chr.), care cucereşte Babylonia, inclusiv insulele Bachrain, până la Golful Persic. Ca urmare a acestor cuceriri, Tukulti-Ninurta se intitulează rege al Sumerului, al Akkadului, al Sipparului şi Babylonului. După asasinarea acestuia, în urma unor intrigi de palat, puterea Asiriei decade şi în scurt timp pierde toate cuceririle făcute, în timp ce monarhii din Assur îşi iau din nou tilul de ensi, în loc de regi.
De fapt, secolele 13-12 a.Chr. au constituit pentru Orientul Apropiat o perioadă foarte tulbure în care s-au produs importante mutaţii pe eşichierul politic, dispărând vechi forţe şi apărând altele noi. Structurile politice tradiţionale au intrat într-o profundă criză, ilustrată de decadenţa a două mari civilizaţii: cea miceniană şi cea hitită. Concomitent au început să se producă invazii ale unor popoare de origine indo-europeană, ceea ce a declanşat vaste mişcări de populaţii: astfel pe la sfârşitul sec. 13 a.Chr. Egiptul a fost confruntat cu invaziile „popoarelor mării”, cărora le-a pus capăt de abia victoria lui Ramses II din 1170 a.Chr. Concomitent mişcările de populaţie şi anarhia, dublate de atacurile vecinilor (mai ales kaşkeenilor – vecini din NE), pun capăt noului imperiu hitit. În această perioadă grupuri indo-europene din Balcani vor pătrunde în Asia Mică: frigienii în C şi lydienii în V. Primii au reuşi să-şi constituie un stat în sec. 8 a.Chr. în paralele, grupuri indo-europene răsăritene au înaintat tot mai profund în podişul Iran şi în cursul mil. 1 a.Chr. vor juca un rol important în istoria Orientului Mijlociu. Singurul stat care nu a  fost complet zdruncinat de pe urma acestei crize (după care fierul se impune ca principal materiale în fabricarea uneltelor) a fost Asiria.
Perioada Imperiului Nou. Noul Imperiu Asirian începe cu Assur-Dan II (935-912 a.Chr.) care a pornit ofensiva împotriva semiţilor arameeni. Sub el este reluată tradiţia analelor asiriene şi începând cu domnia sa cronologia devine sigură. Sub urmaşii săi puterea Asiriei a sporit necontenit, principatele arameene fiind treptat cucerite, atât cele din Mesopotamia cât şi cele din Syria.
De remarcat este domnia lui Assurnasirpal II (883-859 a.Chr.), care a mutat capitala de la oraşul sfânt Assur la Nimrud, unde a construit un nou palat imperial. Fiul şi urmaşul său, Salmanassar III (858-824 a.Chr.), a construit un nou palat la Nimrud. El a supus la tribut atât pe aramei cât şi pe iudei. Fiul său, Şamşiadad V, i-a succedat în 811 a.Chr., fiind minor regenţa a fost asigurată de mama sa, Sammuramat (Semiramida). În această perioadă este inaugurată o etapă de criză în care conducătorii militari şi nobilimea războinică ajung să decidă destinele imperiului, pe fondul unei decăderi a puterii regale. Concomitent străinii (în special statul Urartru) ameninţă un imperiu fragil bazat pe teroare, forţă şi deportări masive de populaţie.
Prestigiul monarhiei este restaurat odată cu Tiglatpilasar III (745-727 a.Chr.) care reface dominaţia asiriană asupra Syriei şi Palestinei, cucerind chiar şi regatul filistinilor din Gaza. La moarte, acesta lasă un imperiu care se întindea de la Marea Caspică la Marea Mediterană şi de la Golful Persic până în Egipt. El este autorul şi unei importante reforme militare şi administrative, care a stopat ascensiunea aristocraţiei războinice, promovând mica nobilime. În principal el a întărit cavaleria uşoară în dauna carelor de luptă, lovind astfel în marea aristocraţie.
Maxima înflorire a Imperiului Nou a fost pe vremea domniei Sargonizilor, dinasrtie întemeiată în 722 a.Chr. de către Sargon II. El a reuşit să refacă Imperiul tatălui său (Tiglatpilasar III), cucerind chiar Samaria (capitala Israelului) şi ciocnindu-se în Gaza, pentru prima oară, cu trupe egiptene. Sargon II a dispus construirea unei capitale noi la Dar-Şarrukin („Cetatea lui Sargon”). Fiul său, Sennaherib (704-681 a.Chr.) a fost persoana cea mai controversată a dinastiei, remarcându-se prin nenumărate acte de cruzime terioare şi chiar acte demenţiale, precum jefuirea şi distrugerea Babylonului. Totodată a fost şi un mare constructor de diguri şi canale, iar de numele său se leagă introducerea culturii bumbacului în Mesopotamia. El a părăsit capitala tatălui său, construind una nouă la Ninive, unde a ridicat „palatul de SV”. Fiul acestuia Assarhadon (681-669 a.Chr.) a continuat politica de cuceriri a predecesorilor, de numele său fiind legată cucerirea Memphisului în 671 a.Chr. Pe o stelă comemorând victoria acestuia este reprezentat faraonul de origine etiopiană Taharqa şi regele Sidonului, târâţi cu belciuge în nări de regele asirian.
Cel mai important rege asirian a fost Assurbanipal (668-627 a.Chr.), fiul lui Assarhadon care s-a făcut remarcat atât datorită expediţiilor sale cât şi ca iubitor de artă şi literatură (biblioteca sa din Ninive conţinea peste 20 000 de volume adunând toate ecrierile sumero-akkadiene cunoscute). El este cel care a înfrânt rezistenţa egipteană, cucerind Theba, fapt ce va avea un puternic răsunet în tot Orientul. În 648 a.Chr. cucereşte Babylonul apoi Susa, capitala Elamului, devastând tot ţinutul înconjurător.
După moartea lui Assurbanipal, statul asirian va cunoaşte un rapid declin, două noi forţe impunându-se cu repeziciune: mezii şi Babylonul.

4.5. Imperiul neo-babylonian

în 625 a.Chr. pe tronul Babylonului s-a urcat chaldeeanul Nabopalassar, fondatorul efemerului imperiu neo-babylonian. În 614 a.Chr. mezii au cucerit Assur-ul, iar în 612 a.Chr. aceştia aliaţi cu chaldeenii au cucerit Ninive. Astfel moştenirea asiriană a fost împărţită astfel: N a revenit mezilor, care ajung în Asia Mică vecini cu lydienii, iar „semiluna fertilă” a fost luată de către chaldeeni. În 605 a.Chr., lui Nabopalassar îi urmează fiul său Nebukadnezar (Nabucodonosor), care a domnit până în 562 a.Chr. El este cel care a cucerit şi distrus Ierusalimul, deportând foarte mulţi evrei în Babylon. Ultimul rege al imperiului neo-babylonian a fost Nabonide (556-539 a.Chr.). Acesta nu a fost în stare să menţină controlul asupra regiunilor cucerite şi nici presiunii militare persane. În 539 a.Chr. are loc o primă înfrângere care se soldează cu predarea oraşului Sippar. Un an mai târziu, reuşind să-şi nemulţumească supuşii, Nabonide a fost alungat de către aceştia şi Babylonul îşi deschide porţile în faţa armatelor persane ale lui Cyrus. O proclamaţie dată de acesta marchează preluarea, de către regele persan, a titulaturii regale sumero-akkado-babyloniene. Babylonia devine o satrapie guvernată, imediat după cucerire de cre Cambyse, fiul şi prinţul de coroană desemnat de Cyrus.

Rezumat: cronologia istoriei mesopotamiene:

Cultura Hassuna
Cultura Samarra: 5500-4500 a.Chr.
Cultura Halaf: 4500-3750 a.Chr.
Cultura Obeid: 4500-3500 a.Chr.
Epoca predinastică: 3500-2700 a.Chr.: perioada Uruk: 3500-3000 a.Chr.
perioada Djemdet Nasr: 3000-2700 a.Chr.
Epoca dinastică arhaică: 2700-2350 a.Chr.: Dinastic arhaic I: 2750-2550 a.Chr.
 Dinastic arhaic II: 2550-2450 a.Chr.
 Dinastic arhaic III: 2450-2350 a.Chr.
Epoca Imperiului Sargonid: 2334-2193 a.Chr.
Perioada de dominaţie a gutt-lor: 2150-2111 a.Chr.

Renaşterea sumeriană de sub cea de-a III dinastie din Ur: 2111-2004 a.Chr.

Postări populare de pe acest blog

Surse de energie

Surse ale conflictului

Mihai Eminescu (viata si activitatea literara)